foto : Profimedia
În Europa ante și postbelică, adică în perioada cuprinsă între anii 1870-1950, înaintea Primului Război Mondial și după Cel de-al Doilea Război Mondial, femeile erau considerate îngrijitorii gospodăriei, uneltele bărbaților și resursa de muncă neobosită fără alte perspective înălțătoare în societate dincolo de blazarea afișată a sexului masculin, dar cu imense focuri interioare, atât intelectuale cât și emoționale. Cu toate că anii aceia erau extrem de ciudați cu privire la paradigma și perspectiva în ceea ce privește femeile, ele erau, așa cum sunt și azi, ființe capabile de exact aceleași lucruri ca bărbații, atât în plan cognitiv, cât și comportamental.
M-am gândit mult la Maria Montessori în ultimul timp deoarece am avut plăcerea să intru în contact - în cadrul Hubului Educațional pe care îl conduc - cu copii care vin din grădinițe cu pedagogie Montessori. I-am văzut și le-am observat comportamentele atât lor, cât și părinților lor, iar acest lucru mi-a declanșat o dorință arzătoare de a expune prin intermediul acestui articol ceea ce eu înțeleg prin pedagogia Montessori. Desigur, această perspectivă pe care o voi împărtăși are nevoie de componentele sociale și emoționale atașate acestei pedagogii, pentru că Maria Montessori a fost om și, mai mult decât atât, a trăit și s-a dezvoltat profesional și emoțional în vremuri tulburi. Viața și moștenirea ei pedagogică au fost profund influențate de mediul socio-politic, de Europa anilor ante și postbelici.
Îmi doresc să pot exprima cât mai clar în cuvinte cele înțelese de mine în urma lecturilor mele extinse și a propriei experiențe pedagogice. Sunt profesor pentru învățământul primar la o școală de stat din capitală și fondatoarea Hubului Educațional SAGA Kid; am absolvit Colegiul Padagogic “Constantin Brătescu” din Constanța în anul 1998 de unde am ieșit cu aproximativ 360 de ore de practică la clasă, așa se făcea școala în acei ani: pentru a deveni învățătoare trebuia să exersezi această meserie cu copii reali, în mediul școlar real. Dintotdeauna am știut că menirea mea este aceasta, de a trăi printre copii și de a le oferi contexte propice pentru dezvoltarea lor. Asta fac și în ziua de azi, zilnic, cu copii reali, în mediul școlar real, în România anului 2025.
Care era contextul socio-istoric în care Maria Montessori, una dintre cele mai cunoscute femei din lume, a trăit și a creat?
S-a născut pe 31.08.1870 într-o Italie săracă ai cărei locuitori - analfabeți în marea majoritate - trăiau din agricultură și care, în comparație cu alte mari națiuni, era subdezvoltată și într-o situație geopolitică complicată, cu o mare decizie de luat, intrarea sau nu în război, într-o familie educată, tatăl ei era oficial al Ministerului de Finanțe, iar mama ei nu era nimic, adică nu avea nicio meserie cu un nume specific, cu o titulatură, însă era bine educată pentru vremurile respective și provenea dintr-o familie reprezentată de succesele unui bărbat care îi era stră-străbunic. Motto-ul care circula în acea perioadă imediat după formarea Italiei ca țară suna așa: “Now we have made Italy, we still have to make the Italians.” Într-o lume a bărbaților, puterea era divizată între marii proprietari de terenuri și industriași.
Maria Montessori a fost foarte apropiată de mama ei, aceasta a încurajat-o să fie mult mai mult decât ea, iar tatăl ei a iubit-o (cel puțin nu știm să o fi împiedicat în devenirea ei, deoarece a decis să devină medic, o meserie absolut ieșită din tipare pentru o femeie) și acesta a susținut-o.
Din cauza genului a fost peste tot în lumea medicinei întâmpinată cu refuzuri, descurajată de propriii colegi din cadrul Universității din Roma. A luptat și a reușit să termine facultatea în anul 1896 cu titlul de doctor în medicină și ulterior a fost angajată ca asistent în cadrul unui spital universitar, unde a reușit să înceapă să-și practice meseria de medic într-un cadru privat.
În anul 1898 a dat naștere unicului ei copil, Mario Montessori. Tatăl băiatului era un coleg medic pe nume Giuseppe Montesano care provenea dintr-o familie în care toți fiii aveau o profesie, iar femeile, fiicele, erau considerate bune doar pentru responsabilitățile casnice. Cei doi nu erau căsătoriți și nu s-au putut căsători niciodată din cauza credințelor pe care familia Montesano le-a etalat, alături de restricțiile societale ale acelor vremuri. Având un copil fără să fie într-o căsătorie, Maria Montesori a fost însemnată în aceeași manieră în care a fost stigmatizată eroina romanului “Litera stacojie” scris de Nathaniel Hawthorne în America anilor 1870. Mama Montesano era o văduva aprigă care avea o singură comoară - băiatul ei. Ea le-a refuzat celor doi orice posibilitate de a se căsători, s-a împotrivit și a reușit să îl determine pe fiul ei să nu își asume responsabilitatea decât sub forma unei promisiuni pe care a încălcat-o în anul următor, căsătorindu-se cu o altă femeie și lăsând-o pe Maria Montessori singură în fața consecințelor. În urma miciunilor lui Giuseppe Montesano, Maria Montesori a fost de acord să-și trimită fiul nou-născut să fie crescut departe de ea, crezând astfel că iubitul ei va duce la bun sfârșit promisiunea de a fi împreună.
În următorii zece-cincisprezece ani Maria Montessori și-a văzut fiul ocazional, fără ca acesta să știe că îi este mamă. Era devastată emoțional într-o Italie extremistă, o țară ferm pozitionată împotriva drepturilor și ambițiilor femeilor care se pregătea pentru Benito Mussolini și al său totalitarism. Chiar dacă Benito Mussolini a declarat in anul 1924 metoda educațională Montessori ca fiind “teoria educațională oficială a Italiei”, războiul și însuși Mussolini aveau altă agendă de urmat. În plus, mințită, înșelată și abandonată de omul pe care l-a iubit și cu care a ales să facă un copil, a decis să renunțe la medicină și a început să studieze pedagogia, hotărând în acel moment să își îndrepte atenția și eforturile către copiii sănătoși ai societății, până atunci lucrând cu copiii bolnavi, cu dizabilități și retard.
Doctorul Montesano nu și-a recunoscut niciodată copilul, iar Mario Montessori și-a trăit viața alături de mama lui, lucrând și creând împreună. În anul în care a murit, Maria Montessori a putut să-l recunoască în public pe fiul ei, iar în testamentul acesteia el apare sub denumirea de “Il figlio mio”, fiul meu.
Ce a făcut Maria Montessori în cadrul educațional pe care l-a delimitat în lucrul cu copiii sănătoși și ce a vrut să ne transmită?
În urma dezamăgirii trăite și a consecințelor pe care le-a depășit singură, femeie fiind, Maria Montessori s-a ambiționat, a vrut să se asigure că ceea ce a experimentat ea nu se perpetuează de-a lungul istoriei și s-a asigurat că umanitatea va înțelege cum să ghideze un copil, indiferent de gen, astfel încât acesta să dispună de cât mai multe șanse pentru a-și atinge potențialul cel mai înalt. Maria Montessori s-a apucat să făurească oameni, băieți și fete, care au însemnătate, cu centru de încredere bine ancorat în propria ființă, autonomi, hotărâți, determinați să facă față prezentului și viitorului. Nu a dorit să încurajeze fragilitatea și letargia emoțională, codependența și toxicitatea relațională între părinte și copil, copil-copil ori copil- educator/învățător.
Maria Montessori a vrut să se asigure că înțelegem foarte clar că nu îi învățăm noi pe copii, ci că ei învață singuri, făcând, trăind, greșind, luând decizii, asumându-și viața personală și socială. Copiii din școlile ei aveau la dispoziție materiale concrete și metode prin care singuri învățau ceea ce conform vârstei puteau asimila prin învățare experiențială și folosind metoda genială a predării de la mare la mic, adică elevii mai mari erau responsabili pentru elevii mai mici, colegii lor. Adulții erau acolo ca exemplu a ceea ce ei pot deveni, erau facilitatori, erau instrumente puse în slujba binelui superior - făurirea de oameni care să fie capabili să eradicheze războiul și să aducă și să mențină pacea.
Dacă Maria Montessori ar trăi și s-ar plimba prin Bucureștiul anului 2025, văzând grădinițe și școli cu titulatură Montesano peste pedagogia Montessori, ar săvârși cel puțin o crimă, așa cum ar fi în total dezacord cu produsul finit al acestor lăcașuri educaționale cu pedagogia Montessori care livrează în societate oameni plăpânzi, sensibili la mediul social, la viața reală, ținuți într-un glob de sticlă, emotivi, reactivi emoțional, dependenți de părinți, de liniște, de odihnă continuă, de moleșeală și letargie.
Desigur, veți spune că trăim în vreme de pace. Așa este, însă știm mai bine de atât. La ce ne folosesc în societate astfel de oameni care, dacă nu reușesc o schimbare, cresc fără voința de a-și depăși limitele, fără curaj, fără motivație intrinsecă?
Eu cred că nu este prea târziu, știind cele expuse mai sus. Încă se pot îmbunătăți lucrurile, dacă dorim să înțelegem și să acceptăm ceea ce noi poate nu înțelegem, dar, având decență, admitem că alții cu siguranță înțeleg, cuprind și știu mai bine decât noi, iar noi doar urmăm și aplicăm fără a reinventa periodic roata.
Acum, la final, simt nevoia de a indica și o soluție. Mă voi abține și vă voi provoca pe fiecare dintre voi să vă gândiți la cele expuse.
Împreună suntem mai buni pentru copiii noștri!
Îți mulțumesc, Maria Montessori!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Soluția este evidentă: lagăre de reeducare cu metoda Montessori :p