Liviu Dragnea n-are nevoie de părerea voastră, ci de numărul vostru. În România de azi ești „ucis” violent de prostie, minciună, furt, invidie, dorință de putere și de lipsa educației

 (Foto: Inquam Photos / Octav Ganea)

E seară, abia am ajuns acasă și deschid radioul pentru a asculta știrile de la ora 6, ora României. În funcție de ceea ce aud îmi deschid calculatorul și caut mai multe informații. Îmi încep diminețile cu știrile serii și îmi termin ziua cu știrile dimineții. Iar în mijlocul zilei, în timp ce România doarme, îmi trăiesc viața în Canada.

Am plecat de numai un an și nu pot sta departe, deși sunt foarte departe. E atât de multă gălăgie în țara mea, încât o aud, oriunde aș fi.

În luna august, când am venit în România pentru trei săptămâni, rude și prieteni m-au întrebat cum mi se pare acum țara și capitala, din perspectiva celui plecat. „Mi se pare că e ca și cum v-ați duce viața la limită”, asta le-am răspuns. 

La două zile după ce am aterizat pe Otopeniul cu toalete infecte și aproape inexistente, unde persoanele cu handicap, vârstnicii și familiile cu copii mici nu beneficiază de niciun fel de facilități, unde aerul e irespirabil din cauza înghesuielii, iar bagajele îți vin negreșit pe o altă bandă decât cea afișată, mi-am primit porția de gaze de la Jandarmerie. Un om a murit atunci și alte sute au ajuns în spital.

După ce un an de zile am condus mașina pe șoselele din orașul canadian Vancouver sau am fost simplu pieton, să merg pe străzile de la noi într-un automobil sau pe jos mi s-a părut unul dintre cele mai periculoase lucruri. Trăiam încontinuu cu senzația că fiecare pune frână în ultimul moment, cu o fracțiune de secundă înainte de a se produce accidentul, că pietonii își riscă viața aruncându-se pe șosea fără a ține cont de semafoare sau treceri permise, și că toată lumea gonește imediat ce găsește o bucățică de drum liberă. Mi-am revenit cât de cât abia după vreo săptămână. 

Dar statisticile Comisiei Europene confirmă: „cinci români mor zilnic în accidente rutiere”. Așadar echivalentul a 1% din populația Bucureștiului piere anual din această cauză. Suntem pe primul loc în Europa în acest sinistru clasament. Dar când te urci zilnic în mașină nu mai conștientizezi asta. Auzi statisticile, dar tot trebuie să-ți duci copilul la școală, tot trebuie să ajungi la birou, tot mai vrei să evadezi într-un weekend la munte sau la mare. Nu poți sta închis în casă. Și tot acest pericol se integrează în normalitatea vieții de zi cu zi.

Era august și o bună prietenă plecase cu doi copii mici pe litoral. După numai trei zile cel mare, care are doi ani și jumătate, a luat un virus. A fost plimbat din spital în spital, i s-au dat antibiotice fără a se verifica dacă e alergic la vreo substanță, drept care i s-a umflat și un ochi. Temperatura nu-i scădea, iar prietena mea s-a văzut nevoită să-l ia din spital și să-l trateze acasă de frica unei complicații. La numai câteva zile după ce acesta a început să se mai întremeze a căzut la pat și ea și copilul cel mic, de numai șapte luni, răpuși de același virus. Și-au revenit cu greu după alte două săptămâni. România la limită, unde tot statisticile ne plasează pe primul loc în Europa la numărul de infecții intraspitalicești. 

Când a venit să mă ia de la aeroport, sora mea arăta ca un om stors de energie. Lucrează ca arhitect, are doi copii la școală, cel mare acum în clasa a VIII-a, și încearcă de un an de zile să pună pe picioare un proiect extraordinar. Se trezește dimineața înainte de 6, iar la ora 11 seara cade lată de oboseală. Îmi povestește de oameni cu bani care nu știu să spună nici măcar un „mulțumesc” după ce le-ai terminat o lucrare și care întârzie luni de zile să-ți dea banii pe munca ta, de băncile care nu acordă finanțări pentru proiecte individuale, de costurile meditațiilor pentru copil, ca să poată avea șansa de a intra la un liceu bun... O tuse persistentă îi întrerupe mereu povestea. De un an de zile sistemul imunitar i-a fost dat peste cap. Ambrozia care a năpădit terenurile virane din București, aflate și pe șantierele unde ea muncește zilnic, i-a declanșat o puternică alergie, care nu o lasă să respire și o face să tușească o dată la câteva secunde. Are un tratament, dar nu prea are efect. Așteaptă să vină vremea rece, să-i mai treacă alergia, și se roagă să nu o lovească vreo răceală între timp.

O prietenă îmi spune că divorțează, iar de la alții aflu că fiica de numai 17 ani a unor cunoștințe s-a sinucis. Afară e atât de cald, încât rareori pot pleca în timpul zilei să mă văd cu prietenii și îmi este mereu atât de sete, încât mă întreb dacă nu m-am îmbolnăvit de diabet.

La televizor se urlă zile la rând pe tema manifestațiilor din 10 august. PSD-ul se luptă cu PSD-ul, iar pentru moment Dragnea pare a fi îngropat de ai lui. 

Eu mă întorc în Canada și ascult radioul. Încep școlile, iar în România peste 20% din clădirile unde învață copiii nu au autorizație sanitară de funcționare. Dragnea câștigă din nou războiul și se pregătește să îngroape toată România. Milioane de euro se scurg din buzunarele românilor pe petreceri date de primării și pe un referendum politizat. Se urlă împotriva homosexualilor, în timp ce la fiecare 30 de secunde o româncă e agresată fizic de partenerul de viață, Coaliția pentru Familie vorbește despre apărarea copiilor, în timp ce sute așteaptă să fie adoptați de părinți care să-i iubească, iar Guvernul sfidează legile matematicii prin ordonanțe de urgență ca să poată adăuga voturi inexistente pentru acest Referendum. Și aproape nu-mi vine să cred că a ajuns să se joace cartea: Dragnea la pușcărie versus România afară din UE.

Da, să trăiești în România e periculos, dar nu ca într-o țară aflată într-o zonă de conflict, unde te aștepți să fii împușcat sau aruncat în aer, și nici ca într-una unde criminalitatea e ridicată. Măcar în asta există o logică. Nu, în România de acum ești ucis violent și rapid sau lent și pe negândite de lucruri aparent inofensive ca: prostia, furtul, minciuna, invidia, dorința de putere și lipsa educației.

Bătrânii noștri își numără pastilele și orele de așteptare din spitale, în loc să colecționeze broșuri pentru următoarele călătorii prin lume, la fiecare opt minute un român își părăsește țara, majoritatea tinerilor stau și ei cu bagajele la ușă, iar cei rămași în țară se luptă pentru supraviețuire.

Doar decizia înțeleaptă a fiecăruia dintre noi ne mai poate salva.

În acest weekend, în Canada se sărbătorește Ziua Recunoștinței. E o sărbătoare a familiei, așa cum este și Crăciunul. Același weekend în care unii români sunt pregătiți să-și pună votul pe distrugerea acestui concept, de familie, răspunzând la chemarea celui care are nevoie doar de numărul lor, nu și de părerea lor, pentru a se salva doar pe el, sacrificând orice și pe oricine.

Spre seară voi asculta radioul. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp