Povestirea care urmează este o mică bijuterie vie, aidoma globurilor de cristal ale copilăriei închizînd un peisaj în care ninge. Finețea geometrică a construcției universului imaginar își are pesemne originea în ocupația de bază a irlandezului Bob Shaw (n. 1931): designer de aeronave. Efortul ficțional-speculativ se situează la cotele cele mai înalte: întreg cadrul acțiunii, premisele tramei și trama însăși sunt inventate cu un perfect simț al nonrealului controlat. În schimb, ca în orice piesă de literatură a imaginarului de calitate, reacțiile individuale, trăirile, relațiile interumane sunt cît se poate de reale, ba chiar mai mult decît atît. Shaw ne duce pe nesimțite într-o realitate quasicuantică, a unor ființe umane care deși nu se cunosc, și sunt aflate la distanțe mari unele de altele (o femeie autoizolată în casă, un puști pierdut în hăul sideral), își influențează totuși existențele asemenea particulelor subatomice entangled, concept al mecanicii cuantice traductibil în romînește prin întorlocare, cuvînt străvechi, folosit de Cantemir și Costache Conachi. Și un alt exemplu de entanglement (Verschränkung, cum i-a spus Schrödinger) peste timp și spațiu... (CTP)
LUME MICĂ
Astăzi o fac, gîndi Robbie. Astăzi o să alerg peste cer.
Își strînse pătura pe lîngă el pînă cînd înjghebă o cavitate caldă, perfect ajustată pe trupul lui mic, și încercă să adoarmă din nou. Nu era încă dimineață: în casă domnea liniștea, străbătută doar, cînd și cînd, de murmurul frigiderului. Constată că nu mai putea să adoarmă: hotărîrea luată îl tulburase, lăsase loc exteriorului imens și instabil să-i năpădească ființa. Se ridică din pat, se duse la fereastră și trase draperiile.
Afară era întuneric, punctat de petele luminiscente ale lămpilor de stradă. Cele trei oglinzi care captau lumina solară nu fuseseră încă scoase din uriașul corp cilindric. Acoperișurile caselor învecinate se profilau pe fîșia de beznă fără stele care pentru Robbie era cerul nopții; mai sus de cer se vedea rețeaua luminoasă a străzilor din valea următoare. Privind sclipitoarele intersecții rectangulare, Robbie se închipui o pasăre lunecînd în zbor planat deasupra lor, prin aerul nopții. Jocul nu-i ocupă mintea decît puțin timp – nu văzuse niciodată o pasăre adevărată, iar imaginația lui nu era pe deplin capabilă să controleze vechile concepte pămîntene „deasupra” și „dedesubt”. Trase draperiile la loc și se băgă în pat, așteptînd nerăbdător dimineața…
- Hai, Robbie, strigă mama, vino să-ți iei gustarea.
Sări brusc din pat, descoperind cu uimire că după legămîntul făcut cu sine reușise pînă la urmă să ațipească și să se întoarcă în împăcata lume a visului. În timp ce se spăla și se îmbrăca, încercă să se obișnuiască cu ideea că aceasta era ziua în care avea să fi crescut destul pentru a deveni membru cu drepturi depline al Ciomegelor Roșii. Cînd intră în bucătărie și se așeză în fața mamei și tatălui său, în despărțitura pentru micul dejun, mintea îi era încă învolburată de presimțirea neobișnuitului și a primejdiei.
Asemenea celor mai mulți dintre coloniștii care se aranjaseră să trăiască fericiți pe Insula Unu, părinții săi erau niște persoane îngrijite, medii în totul, putînd trece ușor neobservați; acel soi de oameni care-și lasă foarte repede în urmă tinerețea pentru a fi în schimb adulți o perioadă de timp ce pare nesfîrșită. Domnul Tullis era de profesie inginer cristalogenetician în Zona Gravitației Zero din centrul calotei îndreptate spre Soare a insulei, o ocupație dincolo de înțelegerea lui Robbie, în vreme ce doamna Tullis se specializa în psihologia modurilor de comunicare verbală – Robbie ar fi înțeles pesemne despre ce-i vorba dacă i-ar fi vorbit vreodată despre asta. Ambii îl examinau cu priviri critice.
- Ce faci azi? întrebă mama, întinzîndu-i o farfurie cu fulgi de porumb.
- Nimic.
Robbie se uita fix la fulgii galbeni și se gîndea: o să alerg peste cer.
-Nimic, repetă doamna Tullis pe un ton apăsat, care se voia cît mai semnificativ pentru Robbie. Asta nu sună prea constructiv.
- Sînt prea lungi vacanțele școlare, observă Max Tullis în timp ce se ridica și își lua haina. Astăzi am să rămîn mai tîrziu la serviciu.
Thea Tullis se ridică odată cu el și-l însoți pînă la ușa de la intrare, timp în care se discutară amănunte privind party-ul din seara aceea. La întoarcerea în bucătărie, doamna Tullis fu ocupată cîteva minute cu strîngerea resturilor mesei, apoi, interesul ei pentru planurile lui Robbie părînd să fi dispărut, se retrase în camera rezervată studiului. Robbie se jucă puțin cu fulgii. Bău laptele rece, cu aromă de malț. Aruncă o privire circulară prin bucătărie, dintr-o dată nemaivenindu-i să iasă afară și să înfrunte restul zilei. Descoperise însă demult că atunci cînd mama se afla în camera ei de lucru casa părea mai pustie decît atunci cînd era singur în ea, așa că luă bomboanele dintr-un vas de pe pervaz și ieși în grădina din spatele casei.
Văzuse de multe ori programe de televiziune transmise de pe Pămînt și avea o reprezentare îndeajuns de clară despre cum arată un mediu natural, dar asta nu-l făcea nicidecum să se simtă înstrăinat în această liniștită dimineață de vară spațială. Era născut pe Insula Unu și nu vedea nimic neobișnuit în a trăi pe suprafața interioară a unui cilindru de metal și sticlă, avînd ceva mai mult de două sute de metri în diametru și un kilometru lungime. Colonia era puternic industrializată, producînd multe dintre componentele habitatelor spațiale mari, de generația a doua, dar poseda și o centură rezidențială în care trăiau peste o mie de familii. Această comunitate, cu o istorie de paisprezece ani, furniza date sociologice prețioase; era menținută, din acest motiv, intactă, cu toate că membrii săi ar fi putut fi mutați în noile colonii.
Robbie nu-și văzu niciunul din prieteni în înșiruirea de grădini lipite una de alta. Scoase un fluierat ascuțit, în trei trepte, semnalul secret elaborat de Ciomegele Roșii, și se așeză, așteptînd rezultatul. Vreme de cîteva minute, nu se făcut auzit niciun semnal de răspuns, lucru care nu-l miră în mod deosebit. Băgase de seamă că – indiferent cît de stricte erau instrucțiunile de seară ale liderilor – în vacanță Ciomegele tot tîrziu se trezeau. Totuși, de data asta faptul îl nemulțumea: își imaginase deja privirile respectuoase ale celorlalți membri juniori la auzul hotărîrii sale.
Un timp mestecă bomboane, apoi începu să se plictisească și se gîndi s-o roage pe maică-sa să-l ducă în parcul cu gravitație scăzută din calota exterioară a Insulei. Fusese deja refuzat de două ori într-o săptămînă și putea să presupună că răspunsul va fi același și astăzi. Alungă ideea din minte și se lăsă pe spate în fotoliul de plastic. Avea în față priveliștea caselor și grădinilor de „deasupra”, din Valea Albastră. Dispunerea caselor din zonele rezidențiale era identică în cele trei Văi, așa că putea identifica ușor perechea casei sale din Valea Albastră și – uitîndu-se peste umăr – cea din Valea Galbenă. În momentul de față exista un armistițiu temporar între Ciomegele Roșii și Pumnalele Galbene, prin urmare atenția lui Robbie se îndrepta spre teritoriul locuit de actualul inamic, Săgețile Albastre. Memorase harta trasată de ai săi și putea să-și dea seama cu precizie care erau casele în care locuiau șefii Săgeților Albastre.
Odată cu scurgerea minutelor, îi creșteau plictiseala și neastîmpărul. Se ridică și lansă din nou fluieratul secret, de astă dată mai tare. Niciun răspuns. Făcu de două ori turul grădinii ca să se asigure că niciun adult nu-l supraveghea de la vreuna dintre ferestrele caselor vecine, apoi se strecură în intimitatea răcoroasă a arbuștilor de la marginea gazonului. O senzație de plăcere vinovată crescu în el în vreme ce scurma pămîntul fărîmicios care acoperea micul obiect învelit în plastic. Praștiile erau ilegale pe Insula Unu – la fel armele de foc, explozibilele și în general orice dispozitiv care putea perfora anvelopa presurizată – dar mulți dintre băieți le cunoșteau bine, iar unii pretinseseră chiar să li se recunoască meritul istoric de a le fi fabricat pentru prima dată, sub nasul autorităților.
Încercă tăria corzilor de cauciuc sintetic împletite, savurînd sentimentul de putere pe care i-l dădea arma primitivă, apoi scoase din buzunar un proiectil. Nu existau pietre în solul cernut și sterilizat al Insulei, drept urmare își făcuse un obicei din a aduna obiecte mici și grele. Acesta era un dop de sticlă de la o veche carafă de whisky – mai mult ca sigur de furat – pe care-l achiziționase de la o colegă de școală. Îl potrivi în căușul de piele, întinse cauciucul la maximum și, după ce mai verifică o ultimă dată dacă nu e observat, îi dădu drumul în sus, în direcția zonei rezidențiale din Valea Albastră.
Ogiva de sticlă sclipi scurt în soare și se făcu nevăzută. Robbie se uită după ea cu un sentiment de adîncă mulțumire. Era bucuros că sfidase și se răzbunase în felul lui pe toți adulții, care fie nu-l luau în seamă, fie îi umpleau viața de interdicții fără sens. Avea de asemenea și credința unui băiat de zece ani că Providența va conduce proiectilul pînă la acoperișul barăcii folosite ca loc conspirativ de ticăloasele Săgeți Albastre. Imaginea veselă a uneia dintre adunările lor generale risipită în neorînduială și panică de impactul tunător de deasupra capetelor îi ocupa în întregime mintea.
O clipă mai tîrziu auzi fluieratul sofisticat venind din una dintre grădinile alăturate și nu-i mai păsă de proiectil. Înfășură praștia, o îngropă la loc și alergă să-și întîlnească prietenii.
Dopul de sticlă pe care Robbie îl expediase în cer cîntărea cam șaizeci de grame și, dacă faptul s-ar fi petrecut pe Pămînt, ar fi zburat pe o distanță relativ scurtă înainte de a cădea. Perioada de rotație a Insulei Unu în jurul axei sale era de douăzeci și una de secunde, creîndu-se astfel pe suprafața interioară o gravitație aparentă egală cu cea a Pămîntului la nivelul mării. Gradientul de gravitație însă era total diferit de cel terestru – de la maxim la zero pe o distanță de numai o sută de metri, aceasta fiind raza structurii cilindrice.
În partea de început a traiectoriei mișcarea dopului fusese decelerată cam în același fel în care s-ar fi petrecut lucrurile la lansarea de pe suprafața unei planete, după care, forța de frînare scăzînd rapid, îi permisese să-și continue zborul. Mai avea o oarecare viteză reziduală atunci cînd atinse Zona Gravitației Zero a axei. De aici, descriind o curbă în S, se prăvăli către Valea Albastră.
Și, deoarece colonia spațială se rotise considerabil în timpul acestui zbor, dopul nu ateriză nicidecum în zona țintită de Robbie.
Alice Ledane stătea întinsă în camera întunecată, strîngîndu-și tîmplele cu degetele cînd zbură în țăndări fereastra care dădea spre terasa din spatele casei.
Vreme de cîteva apăsătoare clipe, rămase nemișcată, încremenită de șoc, cu inima zvîcnind anapoda și bufnind ca un motor pe cale să se oprească. Un timp, care îi păru lung, fu convinsă că va muri. Totuși, treptat, respirația scurtă și rapidă îi reveni la un ritm mai apropiat de normal. Adunîndu-și puterile se ridică din pat și o luă către terasă, sprijinindu-se din cînd în cînd de ziduri. Starea de calm și hotărîre pe care cu atîta trudă se străduise să și-o creeze se dizolvase; un moment, îi fu frică să deschidă ușa sufrageriei. Cînd în sfîrșit reuși, îi tremurau buzele. Ultimele rămășițe de stăpînire de sine se duseseră.
Cioburile erau împrăștiate prin cameră ca niște petale transparente. Unele se înfipseseră în perdele. Tot ce se afla pe măsuța de lângă fereastră fusese răsturnat. Pe tăblie se vedea o adîncitură, dar nimic din obiectul aruncat, probabil, din grădină. Alice privi dezastrul cu mîna la gură, apoi alergă la ușa din spate și o deschise larg. Cum se așteptase, nici urmă de copiii care o persecutau cu tenacitate de luni de zile.
-Lua-v-ar dracu`! urlă răguşit. Ce v-am făcut eu? De ce nu ieșiți la lumină?
Urmă o tăcere îndelungată, străbătută doar de bîzîitul albinelor prin gardul viu. Apoi, silueta înaltă a domnului Ciukov apăru la una dintre ferestrele de sus ale casei vecine. Alice trînti ușa, brusc înspăimîntată de a fi văzută, și se întoarse poticnindu-se în camera de la stradă. Luă de pe bufet fotografia frumos înrămată și privi figura zîmbitoare, destinsă, a bărbatului.
- Și să te ia dracu` și pe tine. N-aveai...
Mașinal, mîna i se strecură în buzunarul halatului și ieși apoi la iveală ținînd o fîșie de țiplă poleită, bombată la intervale egale. Puse fotografia la loc și scoase din șir o capsulă albastru-argintie. Apropie ovoidul micuț de gură, dar șovăi să-l înghită. Săptămîna trecută – așa cum o sfătuise dr. Kinley – amînase progresiv luarea primei capsule, cu cîte o oră în fiecare zi. Țelul, strălucitor și îndepărtat, era să străbată o zi întreagă fără psihotropice. Dacă asta reușea o dată, atunci existau speranțe de evoluție în bine, ar fi putut redeveni pînă la urmă cea care fusese cîndva.
Plimbă capsula între degete: știa că ziua de azi nu-i sortită să fie ziua izbînzii: cu siguranță vedeau asta și copiii. Harold, care stătea trei uși mai încolo, Jean, din casa de pe colț, Carl, de pe strada vecină. Cu cruzimea lor instinctivă, simțiseră de mult că boala o făcea o pradă ușoară și îi declaraseră, pe tăcute, război. Alice așeză capsula pe limbă, incapabilă să reziste făgăduielii celor cîteva ore de pace, și atunci, un gînd supărător îi trecu prin minte. În timp ce ea dormea, fereastra spartă ar fi lăsat să pătrundă praful, insectele sau chiar vreun intrus. Fusese o vreme cînd putea să doarmă buștean într-o casă nezăvorîtă, dar și lumea și oamenii erau altfel pe atunci.
Scoase capsula din gură, îi dădu drumul în buzunar și se duse să aducă un coș de gunoi. Îi luă un sfert de oră ca să adune bucățile mai mari de sticlă, un vraf de pumnale fragile, și să aspire de pe covor țăndările sclipitoare. Firesc ar fi fost să ia legătura cu serviciul de întreținere și să reclame stricăciunea, dar de un an de zile telefonul era deconectat: zbîrnîitul lui neașteptat îi zguduia prea tare nervii. Ba chiar mai mult, tăiase și firele interfonului din hol, conectat cu serviciul public, comițînd astfel un act cît se poate de ilegal. Nu i-ar fi luat prea mult timp să iasă să telefoneze din holul magazinului, dar se crispa toată la gîndul abandonării securității pe care i-o oferea casa. Singurul lucru care îi rămînea de făcut era să astupe într-un fel fereastra pînă cînd se va simți destul de în putere ca s-o repare ca lumea.
În camera de oaspeți, pe care Victor o folosise ca atelier, găsi o folie metalică suficient de mare ca să acopere fereastra și, după o scurtă căutare, un tub cu adeziv Liqueld. Le aduse în living-room; unse cu adeziv cadrul metalic al ferestrei și presă folia. Într-un minut se fixase atît de bine încît n-o mai putea mișca din loc: carapacea era din nou etanșă. Trase draperiile, se întoarse în camera din față și se întinse pe divan.
Respira greu, colacii de grăsime adunați pe ea într-un an de lîncezeală în casă îi îngreuiau mișcările. Mirosul acru de transpirație nesănătoasă umplea camera.
-Blestemat să fii, Vic, șopti către plafon. N-aveai dreptul.
Victor Ledane fusese unul dintre cei cinci care ieșiseră în spațiu în jurul calotei îndreptate spre Soare a unui Habitat Model Doi; instalau o oglindă parabolică menită să funcționeze ca sursă auxiliară de putere. Lucrarea fusese executată în grabă, sub presiunea termenului impus de inginerii-politicieni de pe Pămînt. Din cîte mai putuse să înțeleagă Alice, un ins din echipă nesocotise procedura standard, începînd scoaterea husei de protecție înainte ca uriașa farfurie de metal strălucitor să fie perfect asigurată. Numai o mică parte din suprafața reflectată fusese descoperită, de ajuns ca, atunci cînd oglinda oscilase pe neprevăzute în legături, o lamă de căldură solară să spintece costumele a doi oameni.
El și Alice trăiseră împreună șase ani pe Insula Unu. Fuseseră ani frumoși, atît de frumoși încît ea uitase cu totul de cei cîțiva prieteni de pe Pămînt. Cînd șeful comunității de pe Insulă, Les Jerome, îi ceruse să rămînă, acceptase fără șovăire. Știa, bineînțeles, că sociologii și psihologii erau interesați să aibă sub observație o văduvă în condiții de colonie spațială, dar odată ce Victor nu mai era, nimic nu mai avea vreo importanță. Docilă, continuase să-și ducă viața în aceeași casă, așteptînd promisa revenire la viață și încercînd să nu se gîndească la hăul nesfîrșit de sub cei cîțiva centimetri de podea.
Un an trecuse fără să aducă vreo schimbare. În cele din urmă se hotărîse să ia medicamente, distribuite în capsule argintii cu albastru; acum, doar ele mai însemnau întoarcerea la viață. Trebuia – așa i se spusese – să reziste o săptămînă întreagă fără capsule, dar, ceea ce dr. Kinley și ceilalți păreau să fi uitat, era că mai întîi trebuia străbătută acea primă, nesfîrșită, de neatins zi...
Alice se strădui să-și stăpînească lacrimile de disperare resemnată: într-o zi începută atît de dezastruos n-o să poată să reziste nici pînă la amiază. Simți, cu deosebită limpezime, cum se poate ca pentru unii oameni povara umanului să fie pur și simplu prea mare.
Reacția la anunțul său îl mulțumi pe Robbie. După exclamațiile neîncrezătoare de la început, membrii juniori ai Ciomegelor Roșii amuțiră. Robbie putea să-și dea seama că le era deja puțin teamă de el. Se strădui să pară cît mai calm atunci cînd Gordon Webb și ceilalți trei băieți care alcătuiau Consiliul Suprem îl luară deoparte... Un tremur ușor îl străbătu cînd băgă de seamă în timp ce mergea alături de ei, întorcînd din cînd în cînd capul spre juniorii strînși grămadă, că David, Pierre și Drew, ba chiar însuși Gordon îl tratau aproape ca pe un egal. Exista o anume rezervă, cursa peste cer nu fusese încă înfăptuită, dar oricum, atitudinea lor îl ajuta pe Robbie să se închipuie intrat în rîndul celor mari. Se întrebă dacă părinții săi vor observa vreo schimbare cînd se va întoarce acasă pentru masa de prînz și dacă vor face vreo presupunere cu privire la asta.
- ... hotărăște-te, în ce vale te duci? tocmai spunea Gordon. Galbenă sau Albastră?
Robbie mai făcu un efort să-și adune gîndurile în prezent, în acest prezent în care el trebuia să treacă testul de confirmare ca membru senior al bandei. Armistițiul încheiat cu Pumnalele Galbene făcea mai puțin riscant drumul către ei, dar ar fi fost mult mai glorios să pătrunzi, fie și pentru scurt timp, pe teritoriul Săgeților Albastre și gloria era ceea ce își dorea Robbie. Gloria, respectul, recunoașterea.
-În Albastră, spuse și adăugă, amintindu-și o replică dintr-o piesă televizată, în care alta?
-Bine, bărbate, îl bătu Gordon pe umăr. Săgeților o să le vină rău. Le arătăm noi.
-Ar fi bine să scriem provocarea lui Robbie, zise Drew.
Gordon aprobă din cap.
-Ia vedeți, nu suntem supravegheați de Albaștri?
Pierre extrase un minitelescop din buzunar, ieși din umbra rododendronilor și îndreptă instrumentul către zona rezidențială a Văii Albastre, aflată cam la o sută douăzeci de grade altitudine, deasupra unei fîșii de cer în care apăreau, la fiecare douăzeci și una de secunde, Pămîntul și Luna. Cum distanța dintre punctul în care se aflau băieții și centrul teritoriului Săgeților Albastre nu depășea două sute de metri, necesitatea telescopului era greu justificabilă; fiind însă o piesă prețioasă din arsenalul Consiliului Suprem, trebuia totdeauna folosit în astfel de ocazii.
-Zonă curată, mormăi prompt Pierre, și Robert se simți emoționat de faptul că se afla în mijlocul unei asemenea eficiențe militare.
Gordon puse palmele pîlnie la gură și strigă instrucțiuni către grupul de juniori aflați în așteptare:
-Împrăștiați-vă și rămîneți departe de locul ăsta. Creați o diversiune.
Cei mai mici dădură conștiincios din cap și o luară prin parc, fiecare în direcția casei lui. Robbie fu dezamăgit; ar fi vrut să fie și ei de față, să-l vadă alergînd; însă nu putea să nu recunoască înțelepciunea precauțiilor lui Gordon. În afara riscului de a pune în stare de alertă Săgețile Albastre, exista pericolul imediat de a atrage atenția adulților din propria lor vale.
Acasă la David nu era nimeni, părinții erau la lucru, așa că merseră la el ca să pună la punct provocarea. Pe o bucată mare de hîrtie, Robbie desenă cu cerneală roșie două bastoane încrucișate; în partea de jos, cu litere înflorite care voiau să semene cu cele gotice, scrise SIR ROBBIE TULLIS, SOLDAT GENTLEMAN AL CIOMEGELOR ROȘII, VĂ PREZINTĂ OMAGIILE SALE. Cînd cerneala se uscă, hîrtia fu împăturită și vîrîtă într-un borcan de conserve gol. Ca o insultă supremă pentru Săgețile Albastre, legară în jurul borcanului o bucată de stofă roșie.
Toată treaba luă mai mult timp decît se așteptase Robbie – doamna care se ocupa peste zi cu îngrijirea copiilor din zonă sosi să-i dea de mîncare lui David. Băieții suspendară operațiile și se împrăștiară pe la casele lor... Lui Robbie nu-i era foame. Se duse totuși acasă ca de obicei, ca să nu dea impresia că se petrece ceva neobișnuit. În timpul mesei se decise să păstreze o tăcere enigmatică, drept urmare, maică-sa fiind tot cu gîndul la munca începută de dimineață, conversația fu practic inexistentă. Casa era plină de o liniște înghețată care părea că nu se va mai destrăma niciodată.
Răsuflă ușurat cînd termină de mîncat și putu să se întoarcă la lumea însorită a tovărășiei și conspirației pe care o împărțea cu ceilalți băieți. Gordon, David, Pierre și Drew îl așteptau într-un colț al parcului. Îndată ce ajunse destul de aproape de ei știu, după solemnitatea fețelor, că se întîmplase ceva. Pierre, cel mai înalt din grup, scruta îngrijorat împrejurimile, examinînd din cînd în cînd cu telescopul cîte un amănunt care i se părea în neregulă.
-Ne-a văzut Ole Minty, explică Gordon. Cred că e pe urmele noastre.
-Asta înseamnă că nu mai...
-Vezi să nu!
Pe figura de puști de doisprezece ani a lui Gordon se putea citi îndîrjirea care făcuse din el șeful Ciomegelor Roșii.
-Avem noi grijă de sperietoarea asta bătrînă. Hai! Robbie strînse și mai tare borcanul din buzunar și se grăbi după Gordon. Era impresionat de neînfricarea băiatului mai mare în fața unuia dintre cei mai temuți dușmani ai grupului lor. Domnul Mintoff era primul și singurul pensionar prin limită de vîrstă al Văii Roșii. Era de presupus că fusese un om important, de vreme ce i se permisese emigrarea pe Insula Unu în pragul bătrîneții, acum însă era doar un ins solitar care n-avea altceva de făcut decît să patruleze și s-o facă pe polițistul. În ciuda aparenței senilității și a bastonului de metal în care se sprijinea, deținea talentul special de a ghici ce se petrecea în capetele Ciomegelor și a se ivi exact cînd aceștia se așteptau mai puțin.
Sub comanda lui Gordon se îndreptară spre capătul Străzii Centrale. Plasați în așa fel încît să lase vizibil impresia că pun ceva la cale, așteptară pînă cînd domnul Mintoff apăru din direcția parcului. Îl lăsară să se apropie, apoi se împrăștiară, fiecare pe cîte unul din traseele secrete, pentru a se reuni la celălalt capăt al străzii. Douăzeci de minute bune trecură pînă cînd silueta încovoiată a domnului Mintoff își făcu din nou apariția. Cînd ajunse la o aruncătură de băț, se făcură iarăși nevăzuți, topindu-se în tufărișurile dese ale Văii Roșii, de unde ieșiră în locul de unde plecaseră și se puseră pe așteptat runda următoare.
Robbie era convins că Ole Minty o să se lase păgubaș în cel mult o oră, dar bătrînul dădu dovadă de multă încăpățînare. Abia după-amiază tîrziu se întoarse în strada laterală unde locuia. Așteptară un timp, ca să fie siguri. Inima lui Robbie își înteți bătăile: preliminariile se încheiaseră, venise timpul lui.
Peretele Văii era metalic, neted, fără sudură și avea o curbură menită să-l facă de neescaladat. Fiind un habitat artificial, Insula Unu era conectată la tot soiul de instalații complexe care-i asigurau funcționarea, proiectate în așa fel încît să fie cît mai neaparente. Mulți dintre coloniști nici nu le sesizau prezența, dar copiii avea o percepție intensă, detaliată, a mediului înconjurător. Cei patru cunoșteau bine locul în care un mănunchi de conducte hidraulice prevăzute cu valve făceau zidul ușor de escaladat pînă la jumătate; de acolo, un monitor de control instalat de o altă echipă de tehnicieni putea fi folosit ca punct de sprijin ca să te salți pe creastă. Robbie știa că dacă stă să se gîndească la ce face îl va paraliza teama, așa că se cățără fără ezitări și încălecă muchia. Pipăi încă o dată borcanul din buzunar, respiră adînc și începu să coboare cu spatele, pe peretele transparent care se curba sub el.
Și atunci nemărginirea se pregăti să-l înghită.
Cu adîncul amețitor în fața ochilor, Robbie îngheță, șocul contractîndu-i toți mușchii. Vasta fereastră concavă care separa cele două văi ale insulei era un rezervor colosal umplut cu lichid negru, străpuns de scînteierile stelelor, planetelor, Pămîntului albastru și Lunii, modele miniaturale ale altor lumi, puse în mișcare de rotirea lumii lui. Uriașa oglindă plană aflată la mică distanță dedesubt făcea și mai teribil impactul vizual – obiectele strălucitoare care apăreau și dispăreau la marginile ei creau senzația de ruptură, de adînc dincolo de adînc. Caleidoscopului năucitor i se adăuga imaginea titanică, orbitoare, a cilindrului geamăn Insulei Unu, cu oglinzile în poziție, scăldîndu-l pe Robbie în șuvoaie intermitente de lumină albă.
Se strădui să se retragă din fața abisului, abia respirînd, cu trăsăturile feței împietrite. Ceva se ciocni de armătura metalică. Robbie se uită la borcanul ieșit pe jumătate din buzunar, borcanul care conținea provocarea adresată de Sir Robbie Tullis mîrșavelor Săgeți Albastre și scoase un soi de geamăt gîtuit. Nu exista cale de întoarcere. Se lăsă să alunece pînă la îmbinarea grinzii, apoi se ridică în picioare pe aproape invizibila întindere de sticlă și își începu fuga peste cer.
Peretele Văii Albastre era la mai puțin de o sută de metri distanță, dar, pe măsură ce Robbie își întețea alergarea peste vid, părea să se retragă răutăcios, prelungindu-i chinul. Fiecare salt peste nervurile de titan încastrate era precedat de impresia de coșmar că talpa nu va mai întîlni nimic și el se va prăbuși scîncind în noaptea nesfîrșită. Iar cînd se apropie de jumătatea cursei se întîmplă un lucru mai buimăcitor decît toate: sub picioarele lui răsări Soarele. Reflexele luminii venind de jos în sus îl înconjurau, orbindu-l și dîndu-i o senzație de nesiguranță spațială intensă pînă la vomă. Continuă să alerge plîngînd în hohote, clătinîndu-se sub valurile succesive de amețeală.
Brusc, peretele Văii Albastre îi apăru în față ca o ceață străbătută de umbrele încrucișate ale rețelei de armare. Smulse borcanul din buzunar și îl aruncă dincolo. Se întoarse și porni să alerge înapoi, cu toate că picioarele nu-l mai ascultau. Reuși totuși să ajungă pînă în centrul ferestrei, în mijlocul fîntînii de flăcări aurii, înainte de a cădea. Se ghemui pe o parte, cu pleoapele strînse și genunchii la gură, încercînd instinctiv să recreeze întunericul sigur și cald al începutului existenței sale, ultima apărare în fața asaltului Marelui Întuneric.
-Așteptați un moment, domnule Mintoff. Les Jerome puse receptorul pe masă, luă binoclul și se duse la fereastră. Din biroul său, situat în partea superioară a calotei externe, putea vedea practic întreaga structură a Insulei Unu. Calota opusă se afla în centrul cîmpului vizual; plecînd de la ea se desfășurau radial cele trei văi, separate de zonele transparente, lungi de cîte trei kilometri. Reglă lentilele, vizualizînd fîșia dintre Valea Roșie și Valea Albastră, rămase o clipă nemișcat, apoi reveni la telefon.
-L-am reperat, domnule Mintoff. E lîngă planșeul 32... OK, luați legătura cu mama băiatului. Și mulțumesc pentru sesizare, o să-l aducem imediat înapoi pe vagabondul ăsta mic.
Închise telefonul și apăsă butonul intercomului care-l punea în legătură cu șeful echipei de întreținere.
-Frank, e un copil afară, pe sticlă. Da, în Transparența Unu, imediat după planșeul 32. Trimite pe cineva să-l recupereze și cheamă și-un medic – puștiul o să aibă nevoie de o injecție ca să se liniștească.
Dincolo de fereastră se întindea mica și strania lume pe care învățase s-o iubească, cu toate neajunsurile și ciudățeniile ei. Trebuia să ia o hotărîre, și repede. Interpretînd strict regulamentul, situația copilului nu constituia o urgență și nu justifica, oficial vorbind, retragerea oglinzilor înainte de ora stabilită. Pentru a nu modifica dinamica Insulei, toate cele trei oglinzi trebuiau retrase simultan, ceea ce însemna întuneric total și proteste energice din partea multor coloniști. Va urma un val de reclamații, unele din partea unor persoane influente, dar Jerome era un tată bun pentru cei doi copii ai săi – îl tulbura gîndul la micuțul prins în capcana transparentă, suspendat deasupra neantului. Cu cît va avea mai repede teren sigur sub picioare și un ecran izolator între el și spațiul infinit, cu atît creșteau șansele tînărului aventurier de a ieși din această încercare fără traume de personalitate.
Ridică receptorul rar folositului telefon roșu, care îi putea transmite vocea în fiecare casă, birou sau atelier de pe Insulă.
-Vă vorbește Jerome, directorul coordonator. Din anumite motive, pentru care nu e cazul să vă alarmați, vom retrage oglinzile. Vom face tot ce putem ca acest interval să fie cît mai scurt și, repet, nu există niciun motiv de panică. Cer scuze pentru toate inconvenientele care pot să apară. Mulțumesc.
Luă apoi legătura cu Executivul Tehnic și dădu ordinul care avea să aducă, înainte de vreme, apusul peste insulă.
În mijlocul Văii Albastre, în camera ei întunecată, Alice Ledane se trezi brusc.
De ore întregi plutea pe suprafața agitată a propriei conștiințe, cufundîndu-se, atunci cînd lupta cu sine o secătuia de energia nervoasă, într-un somn chinuit, pentru a reveni la suprafață mai istovită ca oricînd. Ca de obicei în astfel de zile, pierdea complet noțiunea timpului. Fu uluită să descopere, după ce se sculă și trase draperiile, că afară era noapte.
Neîncrezătoare, băgă mîna în buzunarul halatului – prima capsulă a zilei era tot acolo, tare la pipăit. Ținu micul ovoid în palmă cîteva secunde, apoi îl lăsă să cadă pe podea. Se întoarse pe divan și se întinse. Era mult prea devreme, știa prea bine, pentru sărbătoarea victoriei, dar dacă putuse să reziste unei întregi zile fără niciun sprijin exterior, nimic n-o mai împiedica să treacă și prin celelalte. Somnul care o cuprinse aproape imediat fu adînc și fără vise, altceva decît torpoarea chinuitoare de pînă atunci. Era felul de somn de care au nevoie luptătorii ca să poată înfrunta o nouă dimineață și lumina strălucitoare a Soarelui.
Traducere de
CRISTIAN TUDOR POPESCU
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
