Andreea Vasile este o actriță de mare valoare, care m-a convins și m-a sedus în Umbre, serialul despre care pot spune că merită toate premiile din lume. Andreea Vasile joacă un rol negativ, pe Nico, o criminală, o femeie fără scrupule, un personaj rău, deși Andreea spune că nu există bine și rău și că aceste concepte sunt mai degrabă contextuale.
M-am întâlnit cu Andreea la o cafea și am rămas surprinsă de naturalețea și curiozitatea din ochii ei. Este într-o continuă căutare și asta mi-a spus în interviu, că această căutare este ceea ce o face să evolueze ca om și actriță.
Am sentimentul că te cunosc foarte bine, că mă bucur că te întâlnesc ca și cum ne-am cunoaște…
Eu am tot timpul problema asta, că oamenii rareori se întâlnesc pe bune, noi în general comunicăm unii cu alții prin intermediul ideilor pe care le avem unii despre alții…
Oamenii, publicul, cei care de fapt nu te cunosc, te abordează ușor?
Da. Am avut discuția asta acum vreo două săptămâni cu cineva căruia îi spuneam despre Pavlu, că mi s-a părut fascinant când, acum vreo 3 ani, când filmam la Umbre, cred că seria a doua, și-l vedeau oamenii pe stradă și îl recunoșteau dintr-o reclamă, se apropiau de el fără nicio barieră, fără niciun filtru și-l băteau pe umăr și-l întrebau ce mai face… Și bariera asta care lipsește vine din faptul că oamenii au senzația că te cunosc foarte bine. Asta era cu Șerban, era omul ăla care suna la ușă în reclamă și atunci oamenii îl simțeau de-al lor, că le-ar putea suna și lor la ușă oricând. Mi s-a părut șocant când am văzut asta prima oară.
Trecutul tău este foarte monden, când cauți Andreea Vasile, dai peste o mulțime de informații mondene… Ți-a folosit asta?
Nu. Deloc. Am mers la emisiunea aia (Big Brother– n.m) când eram studentă în anul 3 la Litere unde mi se părea că o să mor… Nu-mi plăcea, nu mă integram, era o facultate pe care o făceam pentru că ai mei au vrut, spunând că nu e cazul să discutăm despre teatru… Și așa am dat la Litere unde, de fapt, nu era locul meu. Atunci am făcut ceva total opus, un act de rebeliune și am mers la emisiunea asta pe care o văzusem pe la televiziunea italiană și mi-am zis că trebuie să merg acolo.
Și reacția părinților tăi?
Nici nu au vrut să audă. Am avut o discuție cu tata, care mi-a spus „trebuie să-ți asumi ce se va întâmpla după”. Și, pentru că aveam 21 de ani, am zis cu ușurință că-mi asum, cum să nu? Dar nu am știut că voi avea o etichetă pe care o voi purta de gât multă vreme… Și că oamenii, cel puțin în primul an de facultate la teatru, că după aceea lucrurile s-a așezat, oamenii, deci, mă vor judeca după acea etichetă care a fost ca un elastic care, oricât de departe încercam să merg mă tragea înapoi.
Și acolo, în emisiunea aia tu ai jucat un rol, nu?
Toți jucăm un rol.
Te-ai distrat în Big Brother?
Da. Până la un punct, apoi nu. A fost un moment în care mi-am dat seama că nu e locul meu acolo și am vrut să plec, dar mi s-a părut o lașitate, așa că am stat până la final, dar știam că nu mai am ce căuta acolo.
Dacă ai fi dat la teatru de la bun început, toate astea s-ar mai fi întâmplat?
Evident că nu.
Deci a fost doar o cale ca să-și găsești locul?
Da, a fost un drum important ca să-mi găsesc locul, pentru că altfel nu aș fi avut niciodată curaj. Imediat ce am ieșit de acolo, am dat la Teatru. Nu a știut nimeni, nu le-am spus alor mei, pentru că m-am gândit că, dacă nu voi reuși (aveam tot timpul gândul ăsta în minte), nu voi putea să mă duc în fața lor și să spun asta? Teama asta de ce spun ei a fost ceva care m-a amprentat multă vreme, dar cu care am învățat să trăiesc.
Râzi mult?
Acum, da. Înainte, nu. Mă luam foarte tare în serios, asta era o problemă. Totul era grav, serios, cam în registru ăsta. De ceva vreme însă râd mult.
Figura ta este a unei femei inteligente pentru care râsul conteză…
Da… Când nu se ia în serios, mulțumesc…
„Umbre”. Fabulos. Cel mai bun serial românesc pe care l-am văzut. Cu un joc magistral al tuturor actorilor implicați. Este un serial puternic, cu personaje atât de bine desenate… Felicitări! Cum a fost experința fimărilor?
O să-ți vorbesc despre ultima serie pe care am filmat-o și în care eram însărcinată. A contat (și contează mereu) foarte tare partenerii pe care îi am- și aici vorbesc, de exemplu, despre Șerban Pavlu care este un tip foarte relaxat și total diferit față de ce se vede în „Umbre” - cu care am găsit soluții pentru scenele care erau extrem de încărcate, în așa fel încât să nu le simțim ca atare și să ne distrăm, să ne bucurăm de construcția personajelor.
L-aș numi aici și Laurențiu Bănescu care joacă rolul lui Emilian și care este un actor fenomenal, al cărui personaj este cu totul diferit față de cine este Laurențiu în viața de zi cu zi. Bogdan Mirică a creat niște personaje care sunt limpezi, bine desenate, clare, dar complexe în același timp, lipsite de clișee… Și pe noi ne-a bucurat foarte mult construcția lor.
Cred că binele și răul sunt și ele contextuale, de cele mai multe ori
Ce este succesul? Cum îl vezi?
Succesul e ceva ce ține de contex. Poate fi să iei un casting pe care ți-l dorești foarte tare, sau să ai o scenă foatre grea într-un fim și să-ți iasă, de fapt nu știi ce înseamnă exact asta, că nu tu ești cel care decide asta, ci publicul, dar să știi că ți-ai pus în ea toate gândurile, toate emoțiile. Deci nu știu cum e treaba asta cu succesul, cred că pentru un actor el înseamnă posibilitatea de a-și face meseria indiferent de vârstă.
Rolul de fată rea este foarte ofertant, nu?
Da. Deși nu judec un personaj în termeni de rău sau bine, încerc că găsesc în biografia personajului niște pârghii care să mă ajute să-i înțeleg mecanismele de declanșare, cred că binele și răul sunt și ele contextuale, de cele mai multe ori. Că peste ani, ceea ce crezi tu că a fost bine se poate dovedi că nu a fost, dar aceste personaje te pun în stuația de a căuta și în tine și în ceilalți. Îmi place căutarea, ea te duce mai departe. Iar personajele astea bune… Eu mi-am dorit să joc Sonia din „Unchiul Vanea”, mi-am dorit mult, dar mi se dădea mereu Elena Andreevna…
Dar de ce? Fizionomia, stilul tău au contat?
Evident. Am fost odată să dau un casting cu Anca Sigartău pentru dublaj la un film de desene animate, pentru Alba ca Zăpada! Nu am dormit toată noaptea! Jur! M-am gândit că, în sfârșit, îmi dă și mie cineva un rol pozitiv și m-am dus dimineață și am zis am venit să citesc pentru Albă ca Zăpada. Și a ieșit Sigartău cu părul în flăcări și a zis, Vasile, te-ai tâmpit? Cum să joci Albă ca Zăpada cu vocea asta? Și era evident că pentru mine era mama vitregă, aia reaua, oricum. Ca actor, tu vii cu niște date pe care e greu să le schimbi.
Când mă uit la ceva ce am filmat, am multe momente în care mă gândesc de ce nu am ales invers, sau altfel. E foarte greu să mă uit.
Spectacolele de teatru pe care le joci acum ce-ți solicită și ce-ți dau?
Îmi solicită timpul cel mai mult, dar mă conectează și cu ce eram eu înainte. Mă urc pe scenă și, pentru două ore, nu pot spune că mă identific cu personajul, că nu este așa, dar pentru două ore încerc să fiu acolo cu totul, acolo cu oamenii aceia, să trec peste niște noduri pe care le am trasate.
Cum te-ai documentat pentru Umbre?
Am vorbit mult cu Mirică. M-a ajutat asta foarte tare. Și m-am mai uitat la niște seriale cu mafioți, la Clanul Soprano și la altele, încercând să nu imit… Am vrut foarte tare să fac un personaj negativ așa cum am crezut eu că trebuie să fie, un personaj care nu e rău, malefic, ci doar răspunde răutății din jur. Nu e violent, dar răspunde cu violență, nu e agresiv, dar răspunde cu agresivitate.
Ești o femeie care conduce bărbații în acest film, face față la asta.
Da, este profilul supraviețuitorului care nu face niciun compromis. E o lume foarte diferită de ceea ce știm noi, privată de tipul de normalitate pe care noi o avem sau la care noi avem acces. Și e foarte greu să te raportezi la tipul de personaj din lumea asta, pentru că te întrebi mreu ce anume îl diferențiază.
Ești mamă de 8 luni. De ce ai ales numele Alexandru pentru băiatul tău?
De când am aflat că sunt însărcinată mi s-a părut că acesta este cel mai bun nume pentru copilul meu. Nu știu de ce, mi s-a părut un nume frumos, puternic, românesc.
Cum ești ca mamă?
Aș vrea să spun că sunt relaxată, bună, magnifică… Dar sunt îngrijorată mai tot timpul, și mi-e frică mai mult ca înainte, mă gândesc mereu la pericole, și știu că ele vor fi și mai mari pe măsură ce va crește copilul, dar nu, nu sunt relaxată. Încerc, dar…
Ai fost o femeie iubită. Ești o femeie iubită?
Da, cred că acum sunt. E momentul meu de liniște.
Am fost crescută mai auster, mi s-a dat mereu peste mâini, că nu sunt suficient de bună, că trebuie mai mult. Și a fost foarte greu să capăt încredere în mine, când „stâlpii mei” îmi dădeau mereu peste mână.
Care sunt ambițiile tale de actriță?
Să joc cât mai mult roluri, cât mai diferite, mă enervează să fac aceleași lucruri. Am intrat într-un proiect care s-a oprit puțin, în care jucam Ana Petrovna din Platonov de Cehov, un rol pe care l-am mai făcut acum 10 ani cu licența mea și care îmi place al naibii de tare. Și îmi place să caut, să caut mereu în personaje, în mine, în cei din jur. Sunt foarte atentă la tot ce se întâmplă, la gesturi, la felul în care vorbesc oamenii unii cu alții, încerc să îmi dau seama ce vorbesc atunci când îi văd la o masă undeva. Ființa umană mi se pare fascinantă.
Și oamenii reușesc să fie transparenți pentru tine?
Mi s-ar părea o aroganță dacă aș spune că sunt transparenți. Nu sunt. Îmi place să-i observ, atât.
Cum este spectacolul de teatru pentru tine?
Un proces continuu. Am jucat cel mai mult timp un spectacol de teatru 8 ani. A fost cel mai mult. Și fascinant a fost că, după 6 ani de când îl jucam, am descoperit o altă nuanță a rolului meu! Și jucam cu Vlad Zamfirescu și i-am spus bucuroasă exact asta, că după 6 ani am descoperit ceva nou!
Ce te „locuiește” mai mult? Filmul sau teatrul?
Nu știu, cred că te locuiește felul tău de a fi, că dacă tu ești un actor pe care nu îl interesează, n-o să te locuiască nimic. Îmi aduc aminte că stăteam de vorbă cu Lumința Gheorghiu și îmi spunea că și acum ține minte o replică din Moromeții pe care nu a zis-o bine. Și i-a spus atunci, la filmare, lui Stere Gulea, „Stere, nu e așa”. Iar Stere nu s-a oprit și au mers mai departe. „Nu merge mai departe, mi-a zis Luminița Gheorghiu, când simți că nu sună adevărat, oprește-te. Ascultă-ți instinctul, el te va duce unde trebuie. Așa cum pe mine mă obsedează de acum câteva zeci de ani o replică spusă cu neadevăr.” Adică cu acel neadevăr al tău, că poate nimeni nu-și dă seama, dar tu știi că puteai spune altfel acea replică. Și asta rămâne în tine. Și eu, când mă uit la ceva ce am filmat, am multe momente în care mă gândesc de ce nu am ales invers, sau altfel. E foarte greu să mă uit.
Pentru mine contează foarte mult partenerul cu care lucrez, că e actor sau regizor. Și am nevoie să am încredere.
Și în viață ți se întâmplă la fel?
Da, de multe ori mi se întâmplă să iau o decizie și apoi să mă întreb dacă a fost cea mai bună.
Ești conectată cu tine?
Acum mai degrabă sunt conectată cu altcineva. Viața mea gravitează în jurul nevoilor lui Alexandru, dar știu că e o perioadă.
Cum îți exersezi feminitatea?
Cu Alexandru în fiecare dimineață, fac niște budinci extraordinare… Feminitatea mea acum este lăsată pe planul doi, sigur, dacă am castinguri la care merg, merg într-un fel potrivit, mă uit și eu cum e personajul acela și mă aranjez ca atare.
Ce spun părinții tăi după ce se uită la Umbre?
Aoleo… M-a sunat mama acum câteva zile și mi-a spus că a văzut o scenă groaznică și m-a distrat cuvântul pe care l-a ales.
Era scena în care te zvârcoleai cu spume la gură?
Nu. Era scena de sex de la morgă. Mereu m-am întrebat cum este pentru părinții care își văd copiii făcând sex la televizor. Îmi și imaginez dialogul între mama și tata, uitându-se la televizor, tata zicând îhm, mama zicând, excelent actorul acesta, excelent băiatul ăsta, încercând amândoi să evite realitatea.
Au venit la teatru?
Da, au venit.
Au fost împăcați până la urmă că ai ales teatru?
Au fost chiar fericiți, de la un anumit punct încolo.
Ce fel de adolescentă ai fost?
Cam băiețoi, am jucat handbal în Râmnicu Vâlcea, acolo fiind Oltchim Râmnicu Vâlcea, toate fetele voiau să se facă handbaliste. Asta mi-a adus o oarecare disciplină în tot ce am făcut. Am jucat cam până la 14 ani când m-am accidentat.
Ai copilărit acolo?
Până la 7 ani am fost crescută de bunica acolo.
Cum era bunica ta?
Generoasă, bună, nu aștepta nimic niciodată în schimb. Dăruia cu o mare bucurie, era și sfătuitoarea satului. Satul era Mihăiești, la 20 km de Râmnicu Vâlcea.
Ești olteancă?
Da. Mă aprind repede, foarte repede. Sunt foarte impulsivă, am reușit să mă educ în timp, dar asta este o chestiune cu care trebuie să învăț să trăiesc.
Ai un farmec aparte. Ai obținut ceva datorită lui?
Nu știu, eu mă gândeam că am obținut datorită talentului meu. Glumesc. Eu am trăit mereu încercând să fac pe plac oamenilor. Am fost crescută mai auster, mi s-a dat mereu peste mâini, că nu sunt suficient de bună, că trebuie mai mult. Și a fost foarte greu să capăt încredere în mine, când „stâlpii mei” îmi dădeau mereu peste mână.
Înseamnă că ai devenit competitivă.
Foarte. Asta mi s-a inoculat. Trebuia să fiu foarte bună, altceva nu se poate.
Cum îți descrii generația de actori din care faci parte?
Ca pe una care muncește foarte mult.
Cum trebuie să fie un regizor ca să scoată ce e mai bun din tine?
Să fie un regizor în care să am încredere, să știe atât de bine ce vrea, încât să-mi transmită și mie asta fără dubii. Că, dacă simt că ceva nu e în regulă, devin nesigură.
Cum reacționezi la nesiguranță?
Cu nesiguranță. Sau încerc de una singură, dar am nevoie de un ochi din afară. Pentru mine contează foarte mult partenerul cu care lucrez, că e actor sau regizor. Și am nevoie să am încredere.
Ești îndrăgostită?
Da.
Citiți mai mult pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.