Luminița noastră a murit

Foto: Anna Delaw / Alamy / Profimedia

Mergeam osteniți la capătul unui zile călduroase de-a lungul unei faleze fără sfârșit care începea să prindă briza mării. Aveam reper un far, o luminiță ce ardea în dreptul balconului nostru. Acolo trebuia să ajungem. Ca să treacă timpul și să uite copiii cât de departe avem de mers, povestesc de „Luminița” o revistă de pe vremea când eram ca ei.

Le povestesc cum o așteptam cu înfrigurare, pentru că pe ultima pagina apărea un scurt, neverosimil de scurt azi – scurtmetraj - o pagină de desene animate. Nu era mare lucru, dar era singura revistă ilustrată din vremea noastră. „Cutezătorii” ajunsese „Scânteie” a pionierilor care lăuda partidul, iar „Șoimii patriei”,  un foileton de propagandă pentru vârsta preșcolară. Mult mai târziu am aflat de Pif și Hercule, de Rahan și de adevăratele reviste de animație. Acum copiii mei le știu pe toate, de la Ben 10, la Cars. Și le știu și eu, rememorând la maturitate povestirile scurte ale trecutei Luminițe.   

      ****

Și le-aș fi spus că a urmat o altă Luminiță – cea de la capătul tunelului. Că ni s-a spus că trebuie să avem răbdare, pentru că, chiar dacă totul e nașpa și prost, se poate vedea undeva în această beznă solitară și solidară în acelasi timp cu toate suferințele celorlalți - luminița de la capătul tunelului.

Anii au trecut, generațiile de politicieni s-au perindat împreună cu luminița, au adormit-o și apoi au trezit-o din nou. Și uite-așa, Luminița a-îmbătrânit, a trecut de prima tinerețe și a ajuns o mamă soacră seacă și cu gură rău mirositoare, dar undeva, în străfundurile noastre, în coma din care așteptăm – ca în imnul național – să ne trezim, o așteptam pe Luminița. Știam că undeva, la capătul tunelului, va răsări, chiar dacă intuiam că nu e decât o caricatură mai proastă decât cea din Cutezătorii și mai înșelătoare decât cea prezisă de Petre Roman.

Pe mai departe, mor bolnavi din te miri ce lipsuri în spitale în care ni se spune că avem de toate, sunt bătuți bătrâni în azile proaspăt redeschise, urmează demisii și mai cade un Guvern, cât să îi ia locul altul mai prost. Dar care ne vorbește de Luminița. Chiar avem nevoie de un guvern ca să nu conducă această țară, dar al cărui singur scop este să vorbească de Luminița?

Știu, nu sunt de vină doar politicienii - într-o țară în care unii ies la pensie la 45 de ani, doar cât să meargă la sală și în concedii, într-o țară în care judecătorii își majorează singuri lefurile mari și așa, într-o țară în care #nuștiipecineva? este o metodă a succesului, nu putem da vina doar pe politicieni. În fond, sunt veniți dintre noi, sunt chipul și asemănarea noastră. Și dacă ei sunt hidoși, e pentru că suntem la fel de hidoși. Nu exista noi și ei. Suntem doar noi, chiar dacă nu vrem să o recunoaștem.

Am crezut în #luminitadelacapatultunelului, am crezut în #uniti și în #rezist, am crezut în #văvedem și apoi în #toțiștiau, am crezut în câte și mai câte speranțe, care au licărit și care ne-au aprins întunericul din jur cu mici scântei. Bănuiam însă în adâncul nostru că în această țară de întuneric nu se poate face făclie decât în ziua de Paște. Ne-a plăcut să-i spunem - și înainte și după Revoluție - Luminița. În România nu speranța moare ultima, ci Luminița. Și de fapt, nici nu moare. Se întinde un pic, cât să-și revină, până când o cheamă alții la rampă. Poate am sperat prea mult în Luminița, cand de fapt era doar de o Lumânare.  

      ***

Nu le-am spus toate acestea copiilor – nu cred că ar fi înțeles. Sau poate că da, ar fi înțeles pentru că trăim într-o țară în care Luminița este parte din patrimoniul național. Oricum, adunându-le pe toate, drumul parcă s-a lungit și mai tare.

Am ajuns cu greu la destinație. Aleea lungă, străjuită de chiparoși, se întindea pe câțiva kilometri. La capătul ei - Luminița. Am găsit-o într-un final și ne-am dat seama că de fapt drumul nu fusese chiar atât de lung. Doar că nu fusesem pregătiți de el: aveam șlapi în picioare, copii în brațe și prea puțină răbdare cu noi. Și că Luminița nu era un far sau o altă făclie călăuzitoare, ci o cruce verde de la o farmacie. Am urcat osteniți în cameră. Mai avem mult până să ne vindecăm.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp