Foto: George Călin/ Inquam Photos
Pentru unii dintre noi, să recunoaștem, frica pentru ziua de mâine s-a transformat în bun pretext pentru lene și nepăsare.
Sunt direct sau indirect pe mai multe grupuri de comunicare ale unor școli care îndeplinesc, de mâine, condițiile redeschiderii cursurilor față în față. Există conduceri de școli mari din capitală, cu nume și renume, care au dat părinților două ”comunicate” simultane și bune de bătut cap în cap: pe de-o parte, că sunt nevoiți să deschidă de mâine (fiindcă și-au afișat o rată mare de vaccinare), pe de altă parte - o cerere de trecere a cursurilor online, sugerată familiilor.
Realitatea e că o bucată mare din anxietatea de viață și de moarte a părinților e lăsată să dospească din umbră de cadre didactice (și nu numai ele) care au descoperit că e mai bine acasă. Nu există nicio exigență oficială legată de calitatea cursurilor online; ele doar trebuie să fie - proaste sau bune. Am mulți colegi profesori prieteni care îmi spun pe șleau că pentru ei e mai bine acasă - mai mult timp plătit, mai multe meditații, pe un val cerut de părinți din ce în ce mai disperați să suplinească lipsa actului didactic de orice fel. Nu bătaie de cap cu clasele, cu emoțiile și metehnele lor sociale, cu balamucul și conflictele naturale de zi de zi într-o școală. Liniște, în underground, pentru că nu-i așa, suntem umani și ne pasă de viețile oamenilor. (?!)
Dar de viețile și viitorul acestor copii ne pasă? Putem cuantifica inteligența academică și socio-emoțională ca o problemă de viață și de moarte pentru viitorul acestei țări?
Să recunoaștem că suntem o nație care ne urăm în mod tradițional sau chiar ne salutăm cu ”Serviciu ușor!”. Şi, fără nicio răutate, chiar şi ăi de mai sus cu decizia finală, speră să aibă serviciu uşor. Ar fi trimis pe toți în lockdown demult, dacă țara asta n-ar fi fost săracă tare. Nu ei sunt profesioniştii care trebuie să se gândească nuanțat la binele copiilor.
Realitatea e că există căi de a gestiona riscul de îmbolnăvire în școală. Trebuie doar să vrei. Trebuie să te organizezi bine, să comunici mereu cu părinții, în grupuri mici, să aduni date despre risc, contacți și să le transmiți la timp, calculând posibile trasee de lucru. Trebuie să știi să trimiți clasele cu ”stop and go”, de câteva ori pe an, dar nu atât de des și iremediabil, dacă ești motivat să faci treabă în folosul copiilor. Poți asigura, cu un exercițiu de management al riscului, sănătatea academică și emoțională a elevilor. Care se bazează pe suficient de mici întreruperi, cât să nu se propage epidemia în colectivele de copii și profesori. Se poate. Suntem zeci de școli care am făcut asta de aproape 2 ani.
Dacă s-ar pune efort de numai câteva zile la nivel de conduceri și presă pentru comunicarea unor proceduri și modele de calculare a riscului epidemiologic în școli, cu responsabili clari, pe grupuri mici, de max. 200 de copii și familii, treaba ar merge așa cum merge și în alte țări. Ministerul a decis asta la un moment dat, dar s-a lămurit că școlile nu știu, dar nici nu vor s-o facă. N-au interes ”să muncească în plus”.
De ce n-o facem? De ce nu navigăm zi de zi cu intenția de a ține școlile deschise, cu inteligență, strategie și curaj? Cu calcule clare, ușor de procedurat, pe tipologii de școli și comunități?
Pentru că frica este un bun prilej pentru unii lupi să își facă agenda: unii se urcă pe ea și devin ”profesioniști” populari ai panicii, alții - cei mai mulți, se bagă sub ea, se acoperă în tăcere, pentru un trai mai cald și lipsit de responsabilitate, acăsică.
La nivel public, aceeași schemă specifică societăților imature: și unii și alții trebuie să demonizeze un om - ministrul ăsta care a zis că școlile trebuie să fie cât mai mult deschise. Când avem și un vinovat public, lupii fricii și ai lenei se mișcă bine și pradă alături de virus.
Argumentul cu moartea și cu viața este argumentul pumnului în gură. Realitatea, pentru adulți, are, de regulă, un evantai inteligent de zone gri: da, suntem într-o criză umanitară și mor oameni, dar și da, copiii noștri pierd ani întregi din schela evoluției lor mentale și emoționale pe care nimeni nu îi mai poate recupera. Cum salvăm ambele situații? Se exclud reciproc?
Nu. Școlile noastre nu au funcționat pentru că foarte puțini adulți din interiorul lor pot, știu sau vor să se ocupe cu intenție de gestionarea riscului.
Oamenii ăștia publici care țipă acum panicard să oprim cursurile au agende de tot felul, dar nu binele copiilor, și nici sănătatea semenilor. Pentru că dacă ar avea intenții bune, ar descoperi proceduri de lucru în siguranță, cu reveniri suficiente fizic la școală, pentru toate categoriile de copii, de la satul din deal - unde n-a fost încă niciun caz de covid - până la cea mai pretențioasă școală de capitală unde toți profesorii mai câștigă 2 salarii din meditații pe timp de criză.
Acum se discută aiurea despre dacă trebuie să fie 60% sau nu. E o fumigenă discuția asta; facem zgomot mare și arătăm cu degetul pe unul dintre noi, ca să nu fim nevoiți să spunem că în tăcere, multora le convine virusul ăsta, ca să nu mai facă nimic. Sau că să zbiere suficient de tare panica altora, pentru imagine publică.
Ministerul a încercat ceva cu revenirea la școală. Ceva, orice, un procent oarecare. Dar nu pot face prea multe, în condițiile în care se întind printre noi două alte mari epidemii- lenea și lașitatea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Când închizi prea târziu (sau în unele locuri fără motiv) și deschizi prea devreme înseamnă că te-ai aflat în treabă, nu că ai salvat oameni de la îmbolnăvire.
Și e cazul să privim cu seriozitate boala asta, tot așa cum trebuie să acceptăm realist că unii oameni din școală sunt atât de indolenți încât nici nu deschid geamul și nu țin masca pe nas!
Da, România trebuie protejată de ea însăși. Închizi, deschizi de câte ori e nevoie ca să stea toți în siguranță și să ajungă și să înțeleagă cât de grav e!