Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

M-am decis să văd un film „impertinent” pe care eram convinsă că-l voi detesta. Și am avut dreptate, l-am detestat

Mrs. Buică

Foto: News.ro

M-am decis să merg să văd un film pe care eram convinsă că-l voi detesta. Îmi fusese povestit de cineva care-l văzuse la festivalul Astra, în septembrie, văzusem și trailerul și decisesem că nu-i de mine. Urăsc în general lipsa de respect, iar când aceasta se petrece în familie, îmi repugnă.

Totuși continua să se vorbească despre film în jurul meu, unora le-a plăcut, alții chiar s-au distrat – iar în acel moment am devenit intrigată. Acum trebuia să-l văd cu ochii mei, să-mi fac propria părere.

Și am avut dreptate, l-am detestat.

Mrs. Buică, un documentar autointitulat „impertinent”, e cu o doză mai mult decât atât. Istoria unei familii de români emigrată în SUA din comunism, dar cu puternice rădăcini acasă, este colorată cap coadă cu reacții deplasate, comentarii obscene și interacțiuni nepotrivite unii cu alții, între toți membrii familiei. Sau, cel puțin, așa apare în percepția mea, că mi-am făcut și autocritica.

La modul în care s-a râs și s-a aplaudat și în sala în care l-am văzut eu, mi-am pus întrebarea dacă instanțele nu sunt cumva mai identificabile decât credeam, poate că familia Buică este de fapt familia tradițională, iar modul grijuliu în care am fost eu crescută reprezintă de fapt excepția.

În mod evident, filmul este catharsisul autorului, modul în care face pace cu el însuși, cu el la modul cel mai complex în care îi poate exista ființa, contextualizat. Faptul că alege să o facă de față cu toți străinii care îi văd filmul, de față cu toți foștii vecini de bloc și ilustre cunoștințe, alegerea de a minimiza drama personală și a o arăta tuturor cu degetul, să se râdă de ea, este discutabil, dar profund personal și sunt sigură că nu a fost o decizie simplă. Totuși, nu pot să ignor caracterul profund americănesc al acestei decizii, la fel cum, în antiteză absolută cu firea rezervată, mai degrabă închisă și inchizitoare a românilor, domnul și doamna Buică se comportă în fața camerei, își fac reproșuri, acuzații și confesiuni cu o lejeritate remarcabilă, ba chiar cu mândrie. Momentul e postum lor și-mi pare rău de asta, sunt convinsă că le-ar fi făcut o reală plăcere să se vadă pe ecrane, ba chiar evenimentul i-ar fi putut uni mai mult, spre deosebire de cuplurile care se văd înregistrate în timp la Insula Iubirii.

Nu cred că e întâmplător că filmul e lansat în preajma Crăciunului și mi-ar fi plăcut să rămână mai mult în cinematografe, să aibă mai mulți șansa să-l vadă. Ar fi putut fi un subiect bun de discuție la masa în familie, prilej cu care să constate fiecare, românește, cât de mai buni sunt decât familia Buică. Mă întreb dacă s-ar recunoaște cineva cinstit și ar zice „așa suntem și noi”, dacă aceștia ar vedea oricum filmul sau ar zice „încă un film românesc care ne arată cât de urâți suntem noi”.

De fapt, aici cred ca e cheia „impertinentă” a filmului – că, deși „românesc”, deși greu și generator de introspecție, deși indigest și necomercial, filmul acesta trebuia să existe și oamenii ar trebui să-l vadă. Deși profund personal al autorului, familia Buică e acum a noastră, a tuturor.

Nu cred că am mai văzut o poveste atât de personală pe marile ecrane în România. Istoria va demonstra dacă momentul Mrs. Buică va da și cinematografiei noastre de gândit, nu doar spectatorilor. Dar, cu toată antipatia mea, nu pot să nu admir exhibiția onestă și plină de încărcătură emoțională, autorul care își expune un piept dezgolit oricărui tip de reacții, experimentând cu el însuși posibilitatea unei răni finale, o cauterizare în închiderea procesului propriei vindecări. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Am văzut trailerul și a fost destul. Chiar prea mult.
    • Like 2


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult