Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

M-am făcut că muncesc ca să-mi justific salariul uriaș de la UE. O poveste cu un angajat român, un patron neamț și un șef italian

Încă dinainte să trec granița, copil fiind, priveam și asimilam cu mare admirație, fără să mai filtrez ceva, tot ceea ce oferea vestul.

Cu prima șansă ivită, am plecat în Germania, la cules de mere. Aveam contract de muncă, tocmai terminasem facultatea, nu aveam nicio obligație în țară.

Am avut parte de o experiență foarte interesantă, iar patronul era un om tare jovial.

Acolo am înțeles de ce până și la sate oamenii o duc bine, iar curățenia este desăvârșită chiar și într-o fundătură. Germanii muncesc mult, foarte mult. Atât de mult, încât duminica nu vedeai țipenie de om pe stradă. Oamenii se odihneau sau continuau curățenia începută de sâmbătă.

De multe ori mi-a fost rușine că patronul meu încă muncea în livadă după ce noi ne terminam tura istoviți. Dimineața el era în picioare cu cel puțin o oră înaintea noastră. El avea responsabilități, noi nu. Noi aveam puțin peste 20, el avea puțin peste 60. Trăia singur, dar casa era lună. Avea bani cât să își schimbe la 4 ani mașina decapotabilă, iar la 6 ani limuzina.

Productivitatea era incredibilă. Luptam contracronometru 8 ore pe zi. Cred că n-am pierdut în cele 3 luni de sezon mai mult de 10 minute. Organizarea era perfectă, la fel cum venea și trenul în stația acelui sătuc: la oră, minut, secundă.

În România secundele nu prea contează, iar trenul, de cele mai multe, ori vine la oră. Nu cred că va veni la minut nici peste 50 de ani.

Puteam să rămân în acel sătuc parcă desenat, dar m-am gândit că poate munca fizică n-o fi de mine și că ar fi păcat după 4 ani de facultate să nu lucrez într-un birou.

M-am intors la birou în România, însă după 4 ani abia dacă salariul meu era la jumătate din ce îmi rămânea după o lună în Germania.

Așa se face că am țintit joburile U.E., m-am agățat de EPSO cât am putut, mi-am cumpărat cărți de teste, am trecut de ele și după 2 ani am intrat pe lista scurtă.

Primul an „am aplicat” pentru joburile de asistenți, la care am avut scor maxim, însă birocrația m-a eliminat. Nu aveam experiență în secretariat. Terminasem o facultate, vorbeam două limbi străine, scriam în orb, știam tot pachetul Office, dar nu aveam contracte de muncă anterioare ca asistent manager. Ulterior s-a scos această inutilă obligativitate.

După alt an, am obținut un job pe o poziție mai înaltă. S-au mișcat repede, de obicei durează mai mult. Birocrație stufoasă rău. Te înscrii la examen cu o lună înainte. Dai examenul pe calculator la unul dintre centrele Prometric, apoi după mai bine de o lună afli rezultatul. Înscrierea în lista scurtă mai durează vreo 3-4 luni. După asta, urmează perioada lungă. În funcție de CV și de posturile libere, agențiile U.E. te pot căuta.

Germania - România - Italia

Aveam noroc, un departament de la JRC Ispra – localizat în Italia - s-a hotărât să mă aleagă la interviu, dar peste două luni.

Ca să ajung la acest centru cu peste 3.000 de bugetari U.E. a trebuit să iau avionul până la Milano.

Milano are 3 aeroporturi: Bergamo, Linate, Malpensa. Biletul de avion este decontabil, dar după vreo 2-3 luni.

Prin urmare, pentru interviu trebuia să scot bani de avion. E normal, însă anormal este că preluarea mea de către staff să fie făcută doar de pe unul dintre aeroporturi. Aeroportul pe care nu aterizează zborurile low cost.

Ispra nu are tren, iar singura cursă de microbuz m-ar fi făcut să pierd ora interviului.

Prin urmare, în loc să iau un zobr direct București – Milano, a trebuit să iau unul cu escală la Roma, cu îndrăgita noastră companie de stat, Tarom.

Ajuns în Milano, uit că am cheltuit pe biletul de avion și o noapte de cazare tot salariul, când sunt codus de către șofer într-un Mercedes Clasa E nou nouț.

Birocrația la nivel de artă: aș fi preferat un Logan de pe aeroportul low cost, dar astea sunt regulile U.E. Trebuie să mă obișnuiesc, în fond, mă gândeam în sinea mea, poate sunt eu prea sărac de fac atâtea calcule.

Interviul l-am dat în engleză. Orice angajat e obligat să cunoască două limbi U.E., însă obligatoriu una dintre cele 3: engleză, germană, franceză.

Totul a decurs minunat. Dubios de minunat. Numai zâmbete și nici măcar o întrebare. Cam ciudat, trecuse o oră. Am plecat mirat, mă gândeam că, deși fuseserăm 5 oameni în sală, vorbisem numai eu. Mă gândeam că poate vorbisem prea mult, dar totuși o făcusem pentru că ei mă încurajau zâmbind mereu.

Ulterior am aflat că nu știau engleză aproape deloc. Cu franceza stăteau și mai prost, iar germană, ioc!

Le-a luat tare mult să se decidă, vreo 2 luni. Apoi m-au pus să le mai aduc alte hârtii inutile, cum ar fi lipsa obligațiilor mele militare. Asta a fost tare complicat, pentru că deși sunt încorporabil, dăduse norocul peste mine, odată cu NATO, să scap de armată, dar nu aveam nici un document cum că nu aș avea obligații militare. A fost complicat, a fost birocractic. Nu vă spun cum am rezolvat...

După ce trimit toate documentele, când să zic hop, mă trezesc că mă programează la o vizită medicală la Milano. I-am rugat să mă lase să fac vizita medicală în România, că încă mai avem și noi cabinete și medici, n-au plecat chiar toți.

Mă albisem, mă gândeam că trebuie să scot alți bani de drum și de cazare și că nici măcar nu îi primisem pe primii. Procedura de recuperare era tare birocratică, trebuia să completez anumite formulare și să le trimit către un anumit birou, de care nu mi-a spus nimeni.

Eram cu banii la limită.

Am început să trimit tot felul de adrese prin care să explic situația mea, să înțeleagă toată lumea că este absurd să dau de 5 ori mai mult pe un bilet de avion ca să pot fi preluat cu mașina către Ispra. Le-am spus că își bat joc de banii cetățenilor U.E. și asta a avut efect. M-au preluat de pe aeroportul low cost.

Vizita a fost o batjocoră. În perioada aceea sufeream destul de tare de vertij, aveam amețeli groaznice. Mi-au zis că sunt perfect sănătos spre surprinderea mea, pentru că mă bălăngănisem binișor la genuflexiuni și abdomene.

După alte două luni îmi trimit contractul de muncă.

Eram în al nouălea cer de bucurie. În sfârșit, plecam onorabil din România. Uitasem de banii cheltuiți, căutam cum să mă împrumut de alții pentru drumul final, mă mutam practic cu toată casa pentru următorii 3 ani.

Ajuns acolo, după un an de încercări, am fost izbit oră de oră de o birocrație de care habar nu avusesem până atunci. M-au pus să semnez că apartamentul e în bune condiții cu inventarul din el, fără ca eu să îl văd, fiind la birou. După ce l-am semnat, am constatat că plita nu funcționa. A trebuit să fac plângere după un anumit formular. A trebuit să o adresez unui anumit birou. Au fost amabili, mi-au răspuns, au spus că o vor face a doua zi. M-au pus să o semnez ca și pe prima, de la birou, fără să fiu la apartament, să verific... Nu mergea nici a doua oară.

Între timp, obișnuit cu sistemul privat din România, tot încercam să mă justific că fac și eu ceva, ca să-mi merit salariul.

Răspundeam la telefoanele care sunau fără ca nimeni să le poată ridica, pentru că birourile nesfârșite erau goale. Toată lumea era prin cafeterii și la fumat. O făceau complet acoperiți de programul „flexi time”, care obligă un angajat să fie în birou doar între 10-12 și 14-16. Nici atunci nu era toată lumea în birouri, pentru că erau în delegații, aveau concedii sau sărbători naționale.

Dintre toate telefoanele, îmi amintesc și acum unul foarte insistent, de la Bruxelles, care ne ruga să transmitem care va fi subiectul șefului nostru la conferința X. Probabil că acea persoană avea de făcut un raport scris.

Șeful nostru avea un birou cu două uși. Niciodată nu știai când e sau când nu e în birou.

Fusese o săptămână anostă. Mă gândeam că financiar recuperasem toate cheltuielile, dar profesional și etic, nu îmi adusesem contribuția cu nimic la creșterea îndăzneței construcții politice, Uniunea Europeană. Foarte grăbită, o văd pe colega mea ieșind plângând din biroul șefului.

I-am transmis solicitarea. Am insistat și a doua zi, aș fi făcut-o și în a treia, dacă ar fi fost măcar un minut în birou.

Între timp, colega care se ocupa de integrarea mea, căuta asiduu tot felul de zboruri între agențiile U.E., pentru a-l ține cât mai mult în aer pe șeful nostru, pentru a-și lua bani buni din misii.

Bruxelles-ul tot suna, iar eu intram în pământ de rușine. Voiau două vorbe. Nu-i puteam spune nici măcar una. Am luat decizia de a mă ocupa personal, am luat legătura cu șeful și i-am spus că vreau două cuvinte, atâtea cât poate conține cel mai evaziv subiect de conferință. Mă luptam cu morile de vânt...

Vineri răspund la telefon și transmit Bruxelles-ului că pe lângă faptul că nu a dorit să îmi comunice nimic marele șef, eu oricum fac eforturi foarte mari să înțeleg limba italiană, iar în engleză sau franceză, n-am nici o șansă. Mi-au spus că știu situația.

Mă gândeam că toate principiile despre care citisem - egalitatea de șanse, nediscriminare - erau doar vorbe goale. Toți vorbeau italiana în acel centru. Am văzut și finlandezi, și maghiari și britanici care vorbeau italiana. N-aveau de ales, italienii au făcut cumva și au ajuns acolo, în țara lor ce-i drept, dar plătiți de U.E., driblând regulile de învățare a uneia dintre cele 3 limbi.

Fusese o săptămână anostă. Mă gândeam că financiar recuperasem toate cheltuielile, dar profesional și etic, nu îmi adusesem contribuția cu nimic la creșterea îndăzneței construcții politice, Uniunea Europeană.

Foarte grăbită, o văd pe colega mea ieșind plângând din biroul șefului. Autobuzul de Milano pleca în 3 minute, iar până la poartă era ceva de mers.

Era singura persoană care vorbise cu mine în acea săptămână, care îmi spusese pe alocuri cum merg lucrurile. Mă durea să o văd așa. De dimineață ne servise cu bomboane. Făcea un an de când obținuse mutarea la biroul acesta, aproape de familia ei din Milano.

Plângea pentru că șeful îi reproșase că pleacă fără să mai apuce să îi facă rezervarea la cursul de karate. A jignit-o spunându-i că, după un an, tot nu i-a învățat programul.

Ea îmi spunese că îi știa bine programul, doar că toată ziua l-a căutat, iar când a apărut, a fost prea târziu, ar fi pierdut autobuzul de Milano.

Am luat decizia să demisionez. În doar câteva zile, nu văzusem nimic demn de imaginea pe care mi-o făcusem de acasă. Imaginea din copilărie. Deziluzia era enormă.

Aș fi vrut să plec în momentul ăla, dar n-am putut, eram obligat să semnez alte hârtii birocratice. Aveam nevoie de semnătura a 3 șefi din 3 departamente. Pe doi dintre ei, încă nu îi văzusem...

M-am întors în România. Au trecut 4 ani de atunci și sunt încă departe de salariul pe care îl aveam acolo. Dar măcar sunt eu, într-o lume reală.

Îmi place și acum U.E., cred că e singura șansă atât pentru noi, cât și pentru ei.

Dar eu nu o mai văd așa cum o vedeam...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Am dat examen pentru AD5 in 2006, in 2007 Romania urma sa adere la UE si sa isi dea cota de functionari uE. Am luat examenul, am fost la cateva interviuri, nu m-am ales cu nici o slujba. Mi se pare cel putin ciudat ca nu s-a gasit ceva si pentru mine, avand in vedere concurenta mare pentru acele 200 si ceva de locuri (dupa aceea am aflat ca examenele sunt organizate de EPSO pur si simplu fara a intreba cine are nevoie de slujbasi si unde - tipic pentru birocratia idioata a UE!!). Asa ca fiecare mic directoras avea propriile lui planuri. Si da, sunt lenesi si nu prea stiu limbi straine (mai ales cei mai vechi nici macar nu au avut bunul simt sa studieze un pic limba engleza, desi au salarii mari si responsabilitati putine). Pana la urma nici nu stiu daca m-as fi acomodat, eu sunt cam critica de felul meu. Banii ar fi fost buni insa, mai ales pe vremea aia cand tata inca traia dar avea Alzheimer. Parerea mea despre functionarii europeni este extrem de proasta.
    • Like 0
  • Pentru FGII nu putem sa vorbim de un concurs EPSO. Sa fim seriosi! Concursuri EPSO sunt cele pentru AD5, AST3 sau secretare, macar. Domnul Badescu putea, pe atunci, sa ramana maxim trei ani la Ispra, avand statutul cel mai jos pe scara profesionala a UE, adica agent contractual (aceasta daca nu consideram si interimii, pana si agentii temporari sunt mai bine vazuti). Normal ca nu era privit prea bine de ceilalti functionari, pentru simplu motiv ca el nu era un functionar deplin, era doar un agent contractual. Singura sansa de a ramane in institutiile UE ar fi fost sa treaca un adevarat concurs, ceea ce nu stiu cat era de capabil, dovada ca nu l-a trecut nici pana in ziua de azi. Fabula cu "Vulpea si strugurii" este destul de buna in acest context. A fost prea putin inspirat ca sa treaca concursurile UE, dar suficient de inspirat sa devina trainer.
    • Like 2
    • @ Carmen Elena
      De trecut a trecut testele pt FGII, care tot EPSO sunt, dar nu acelasi nivel de dificultate ca pentru a fi functionar. Insa, cum zici tu "vulpea care nu ajunge la struguri".
      • Like 0
  • Nu stiu cat de mult a lucrat autorul la noi in tara la buget, dar lucrurile aici sunt si mai absurde. Te lovesti de atata birocratie si nepasare de la colegii tai ca te intrebi ce rost mai are sa te obosesti...
    • Like 0
  • Viața în occident. ..o himera la care mulți visează. ..dar nu tot ce zboară se mănâncă.
    • Like 0
  • Vazand articolul incep sa inteleg de ce Englezii se gandesc sa iasa din UE. Foarte probabil ca si vor iesi, la 23 iunie. Dar nici noi nu prea avem ce cauta in UE, toti asteapta directive si bani de acolo, asa ca in scurt timp se va alege praful, tot uitandu-ne pe drumul Bruxelles-ului. Ne trebuie o dictatura serioasa care sa faca ordine si sa puna oamenii la munca. Nu va temeti insa, nu avem inca persoana potrivita pt o dictatura!
    • Like 0
    • @ Mihai Dumitru
      ...cred ca Marketingul e de ajuns ca oamenii sa munceasca!..."Teroarea" Marketingului e mai puternica decat orice dictatura! :)
      • Like 0
  • Observ critici acide la adresa articolului pornite dintr-o suficiență tipic mioritică.
    Fiind vorba de Italia și cunoscând mediul de acolo, nu am niciun motiv să pun la îndoială spusele autorului articolului, italienii ca și spaniolii se protejează foarte bine și găsesc mereu soluții ca să adapteze normele UE intereselor lor, spre deosebire de români care se dau peste cap ca să se adapteze acestora.
    În plus, dacă cei care critică articolul acuză de nesinceritate pe autor, nici ei nu se omoară cu firea în respectarea adevărului, sistemul are marea calitate de upgrade iar continua expansiune a adus cu sine certe disfuncționalități, acuzate de spanioli la modul deschis și public și vehement de către britanici. Referendumul pentru Brexit nu ar fi avut loc doar pe fondul propagandei naționaliste, dacă sistemul UE nu ar fi fost serios gripat și cu derapaje deranjante.
    Sub presiune și control sistemul poate suferi transformările necesare pentru a deveni cât mai performant și mai ales util cetățenilor și nu intereselor politice, asta e imensa diferență de sistemele naționale care devin tot mai anchilozate în lipsa unei forțe de impuls venit din "exterior"; ăsta cred că ar trebui să fie scopul UE și numai așa Uniunea poate deveni performantă și să reziste presiunilor de pe piețele internaționale dar și cele politice.
    • Like 2
    • @ Romulus Roman
      Dumneavoastra vorbiti de italienii din companiile private sau de bugetarii italieni, nu de cei care lucreaza in Institutii. Toti din institutii au trecut examene in limba straina + limba materna, nu i-a angajat nimeni cu italiana doar. Deci domnul cu articolul vorbeste ca sa nu doarma. Mentalitate tipic romaneasca: "ce destept sunt eu, iar ceilalti niste prosti, nu se ridica la nivelul meu."
      • Like 0
  • ...o lume reala?...cea de acolo era ireala?...deci dupa primul "greu" intalnit in cale ati demisionat?...dar daca nu v-ati fi recuperat banii cheltuiti v-ati mai fi dat demisa?...asa-i ca nu?...ati fost testat si ati fost expulzat fara sa va dati seama din sistem!!!...parerea mea, umila!...Comunitatea a cheltuit niste bani cu angajarea dumneavoastra si nu ati fost capabil sa faceti ceva pentru ea!..Sorry, va meritati soarta!
    • Like 3
  • Mihaela check icon
    Ca multi traineri, povesteste cum si-a intors viata la 180 grade. Si pe langa faptul ca nu e tocmai a "story" , mai si alimenteaza stereotipii. Te astepti totusi de la un om asa incercat sa relateze mai echilibrat experientele.
    • Like 4
    • @ Mihaela
      De unde stii ca si-a schimbat viata sau ca e trainer? Din articol nu reiese.
      • Like 0
  • Valentin check icon
    Interesanta povestea cu 'imaginea copilariei'. Inainte de 89 campania impotriva capitalismului era furibunda. Numeroase publicatii politice se axau pe campanii sinistre, in care erau descrise drogurile, ingregaturile mafiote, coruptia, inarmarea (o marota preferata a regimului), delicventa juvenila etc. Toate acestea erau puse in contrast cu lumea 'buna', 'curata' si 'pasnica' a comunismului. Campaniile au avut insa efectul opus, generand 'imaginea copilariei' despre care vorbeste autorul, un fel de occident paradisiac in care am crezut cu totii. Trezirea a fost socanta pentru toata lumea. Probleme exista peste tot si pot fi certificate de cei care le-au trait in exil. Un occident edulcorat este clar o utopie paguboasa pentru mentalul colectiv.
    • Like 2
  • check icon
    nu mi-e clar...ai demisionat musiu sau ai stat acolo pina s-a terminat contractu' si acuma ne zici ca strugurii in gradina italiana a ue sunt acri??
    • Like 2
    • @
      Sau a fost unul din putinele cazuri, caruia nu i s-a rennoit contractul dupa cele 9 luni de proba. Si suna mai frumos "mi-am dat demisia" decat "nu m-au placut si nu mi-au reinnoit contractul".
      • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult