Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

M-am făcut că muncesc ca să-mi justific salariul uriaș de la UE. O poveste cu un angajat român, un patron neamț și un șef italian

Încă dinainte să trec granița, copil fiind, priveam și asimilam cu mare admirație, fără să mai filtrez ceva, tot ceea ce oferea vestul.

Cu prima șansă ivită, am plecat în Germania, la cules de mere. Aveam contract de muncă, tocmai terminasem facultatea, nu aveam nicio obligație în țară.

Am avut parte de o experiență foarte interesantă, iar patronul era un om tare jovial.

Acolo am înțeles de ce până și la sate oamenii o duc bine, iar curățenia este desăvârșită chiar și într-o fundătură. Germanii muncesc mult, foarte mult. Atât de mult, încât duminica nu vedeai țipenie de om pe stradă. Oamenii se odihneau sau continuau curățenia începută de sâmbătă.

De multe ori mi-a fost rușine că patronul meu încă muncea în livadă după ce noi ne terminam tura istoviți. Dimineața el era în picioare cu cel puțin o oră înaintea noastră. El avea responsabilități, noi nu. Noi aveam puțin peste 20, el avea puțin peste 60. Trăia singur, dar casa era lună. Avea bani cât să își schimbe la 4 ani mașina decapotabilă, iar la 6 ani limuzina.

Productivitatea era incredibilă. Luptam contracronometru 8 ore pe zi. Cred că n-am pierdut în cele 3 luni de sezon mai mult de 10 minute. Organizarea era perfectă, la fel cum venea și trenul în stația acelui sătuc: la oră, minut, secundă.

În România secundele nu prea contează, iar trenul, de cele mai multe, ori vine la oră. Nu cred că va veni la minut nici peste 50 de ani.

Puteam să rămân în acel sătuc parcă desenat, dar m-am gândit că poate munca fizică n-o fi de mine și că ar fi păcat după 4 ani de facultate să nu lucrez într-un birou.

M-am intors la birou în România, însă după 4 ani abia dacă salariul meu era la jumătate din ce îmi rămânea după o lună în Germania.

Așa se face că am țintit joburile U.E., m-am agățat de EPSO cât am putut, mi-am cumpărat cărți de teste, am trecut de ele și după 2 ani am intrat pe lista scurtă.

Primul an „am aplicat” pentru joburile de asistenți, la care am avut scor maxim, însă birocrația m-a eliminat. Nu aveam experiență în secretariat. Terminasem o facultate, vorbeam două limbi străine, scriam în orb, știam tot pachetul Office, dar nu aveam contracte de muncă anterioare ca asistent manager. Ulterior s-a scos această inutilă obligativitate.

După alt an, am obținut un job pe o poziție mai înaltă. S-au mișcat repede, de obicei durează mai mult. Birocrație stufoasă rău. Te înscrii la examen cu o lună înainte. Dai examenul pe calculator la unul dintre centrele Prometric, apoi după mai bine de o lună afli rezultatul. Înscrierea în lista scurtă mai durează vreo 3-4 luni. După asta, urmează perioada lungă. În funcție de CV și de posturile libere, agențiile U.E. te pot căuta.

Germania - România - Italia

Aveam noroc, un departament de la JRC Ispra – localizat în Italia - s-a hotărât să mă aleagă la interviu, dar peste două luni.

Ca să ajung la acest centru cu peste 3.000 de bugetari U.E. a trebuit să iau avionul până la Milano.

Milano are 3 aeroporturi: Bergamo, Linate, Malpensa. Biletul de avion este decontabil, dar după vreo 2-3 luni.

Prin urmare, pentru interviu trebuia să scot bani de avion. E normal, însă anormal este că preluarea mea de către staff să fie făcută doar de pe unul dintre aeroporturi. Aeroportul pe care nu aterizează zborurile low cost.

Ispra nu are tren, iar singura cursă de microbuz m-ar fi făcut să pierd ora interviului.

Prin urmare, în loc să iau un zobr direct București – Milano, a trebuit să iau unul cu escală la Roma, cu îndrăgita noastră companie de stat, Tarom.

Ajuns în Milano, uit că am cheltuit pe biletul de avion și o noapte de cazare tot salariul, când sunt codus de către șofer într-un Mercedes Clasa E nou nouț.

Birocrația la nivel de artă: aș fi preferat un Logan de pe aeroportul low cost, dar astea sunt regulile U.E. Trebuie să mă obișnuiesc, în fond, mă gândeam în sinea mea, poate sunt eu prea sărac de fac atâtea calcule.

Interviul l-am dat în engleză. Orice angajat e obligat să cunoască două limbi U.E., însă obligatoriu una dintre cele 3: engleză, germană, franceză.

Totul a decurs minunat. Dubios de minunat. Numai zâmbete și nici măcar o întrebare. Cam ciudat, trecuse o oră. Am plecat mirat, mă gândeam că, deși fuseserăm 5 oameni în sală, vorbisem numai eu. Mă gândeam că poate vorbisem prea mult, dar totuși o făcusem pentru că ei mă încurajau zâmbind mereu.

Ulterior am aflat că nu știau engleză aproape deloc. Cu franceza stăteau și mai prost, iar germană, ioc!

Le-a luat tare mult să se decidă, vreo 2 luni. Apoi m-au pus să le mai aduc alte hârtii inutile, cum ar fi lipsa obligațiilor mele militare. Asta a fost tare complicat, pentru că deși sunt încorporabil, dăduse norocul peste mine, odată cu NATO, să scap de armată, dar nu aveam nici un document cum că nu aș avea obligații militare. A fost complicat, a fost birocractic. Nu vă spun cum am rezolvat...

După ce trimit toate documentele, când să zic hop, mă trezesc că mă programează la o vizită medicală la Milano. I-am rugat să mă lase să fac vizita medicală în România, că încă mai avem și noi cabinete și medici, n-au plecat chiar toți.

Mă albisem, mă gândeam că trebuie să scot alți bani de drum și de cazare și că nici măcar nu îi primisem pe primii. Procedura de recuperare era tare birocratică, trebuia să completez anumite formulare și să le trimit către un anumit birou, de care nu mi-a spus nimeni.

Eram cu banii la limită.

Am început să trimit tot felul de adrese prin care să explic situația mea, să înțeleagă toată lumea că este absurd să dau de 5 ori mai mult pe un bilet de avion ca să pot fi preluat cu mașina către Ispra. Le-am spus că își bat joc de banii cetățenilor U.E. și asta a avut efect. M-au preluat de pe aeroportul low cost.

Vizita a fost o batjocoră. În perioada aceea sufeream destul de tare de vertij, aveam amețeli groaznice. Mi-au zis că sunt perfect sănătos spre surprinderea mea, pentru că mă bălăngănisem binișor la genuflexiuni și abdomene.

După alte două luni îmi trimit contractul de muncă.

Eram în al nouălea cer de bucurie. În sfârșit, plecam onorabil din România. Uitasem de banii cheltuiți, căutam cum să mă împrumut de alții pentru drumul final, mă mutam practic cu toată casa pentru următorii 3 ani.

Ajuns acolo, după un an de încercări, am fost izbit oră de oră de o birocrație de care habar nu avusesem până atunci. M-au pus să semnez că apartamentul e în bune condiții cu inventarul din el, fără ca eu să îl văd, fiind la birou. După ce l-am semnat, am constatat că plita nu funcționa. A trebuit să fac plângere după un anumit formular. A trebuit să o adresez unui anumit birou. Au fost amabili, mi-au răspuns, au spus că o vor face a doua zi. M-au pus să o semnez ca și pe prima, de la birou, fără să fiu la apartament, să verific... Nu mergea nici a doua oară.

Între timp, obișnuit cu sistemul privat din România, tot încercam să mă justific că fac și eu ceva, ca să-mi merit salariul.

Răspundeam la telefoanele care sunau fără ca nimeni să le poată ridica, pentru că birourile nesfârșite erau goale. Toată lumea era prin cafeterii și la fumat. O făceau complet acoperiți de programul „flexi time”, care obligă un angajat să fie în birou doar între 10-12 și 14-16. Nici atunci nu era toată lumea în birouri, pentru că erau în delegații, aveau concedii sau sărbători naționale.

Dintre toate telefoanele, îmi amintesc și acum unul foarte insistent, de la Bruxelles, care ne ruga să transmitem care va fi subiectul șefului nostru la conferința X. Probabil că acea persoană avea de făcut un raport scris.

Șeful nostru avea un birou cu două uși. Niciodată nu știai când e sau când nu e în birou.

Fusese o săptămână anostă. Mă gândeam că financiar recuperasem toate cheltuielile, dar profesional și etic, nu îmi adusesem contribuția cu nimic la creșterea îndăzneței construcții politice, Uniunea Europeană. Foarte grăbită, o văd pe colega mea ieșind plângând din biroul șefului.

I-am transmis solicitarea. Am insistat și a doua zi, aș fi făcut-o și în a treia, dacă ar fi fost măcar un minut în birou.

Între timp, colega care se ocupa de integrarea mea, căuta asiduu tot felul de zboruri între agențiile U.E., pentru a-l ține cât mai mult în aer pe șeful nostru, pentru a-și lua bani buni din misii.

Bruxelles-ul tot suna, iar eu intram în pământ de rușine. Voiau două vorbe. Nu-i puteam spune nici măcar una. Am luat decizia de a mă ocupa personal, am luat legătura cu șeful și i-am spus că vreau două cuvinte, atâtea cât poate conține cel mai evaziv subiect de conferință. Mă luptam cu morile de vânt...

Vineri răspund la telefon și transmit Bruxelles-ului că pe lângă faptul că nu a dorit să îmi comunice nimic marele șef, eu oricum fac eforturi foarte mari să înțeleg limba italiană, iar în engleză sau franceză, n-am nici o șansă. Mi-au spus că știu situația.

Mă gândeam că toate principiile despre care citisem - egalitatea de șanse, nediscriminare - erau doar vorbe goale. Toți vorbeau italiana în acel centru. Am văzut și finlandezi, și maghiari și britanici care vorbeau italiana. N-aveau de ales, italienii au făcut cumva și au ajuns acolo, în țara lor ce-i drept, dar plătiți de U.E., driblând regulile de învățare a uneia dintre cele 3 limbi.

Fusese o săptămână anostă. Mă gândeam că financiar recuperasem toate cheltuielile, dar profesional și etic, nu îmi adusesem contribuția cu nimic la creșterea îndăzneței construcții politice, Uniunea Europeană.

Foarte grăbită, o văd pe colega mea ieșind plângând din biroul șefului. Autobuzul de Milano pleca în 3 minute, iar până la poartă era ceva de mers.

Era singura persoană care vorbise cu mine în acea săptămână, care îmi spusese pe alocuri cum merg lucrurile. Mă durea să o văd așa. De dimineață ne servise cu bomboane. Făcea un an de când obținuse mutarea la biroul acesta, aproape de familia ei din Milano.

Plângea pentru că șeful îi reproșase că pleacă fără să mai apuce să îi facă rezervarea la cursul de karate. A jignit-o spunându-i că, după un an, tot nu i-a învățat programul.

Ea îmi spunese că îi știa bine programul, doar că toată ziua l-a căutat, iar când a apărut, a fost prea târziu, ar fi pierdut autobuzul de Milano.

Am luat decizia să demisionez. În doar câteva zile, nu văzusem nimic demn de imaginea pe care mi-o făcusem de acasă. Imaginea din copilărie. Deziluzia era enormă.

Aș fi vrut să plec în momentul ăla, dar n-am putut, eram obligat să semnez alte hârtii birocratice. Aveam nevoie de semnătura a 3 șefi din 3 departamente. Pe doi dintre ei, încă nu îi văzusem...

M-am întors în România. Au trecut 4 ani de atunci și sunt încă departe de salariul pe care îl aveam acolo. Dar măcar sunt eu, într-o lume reală.

Îmi place și acum U.E., cred că e singura șansă atât pentru noi, cât și pentru ei.

Dar eu nu o mai văd așa cum o vedeam...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Pentru FGII nu putem sa vorbim de un concurs EPSO. Sa fim seriosi! Concursuri EPSO sunt cele pentru AD5, AST3 sau secretare, macar. Domnul Badescu putea, pe atunci, sa ramana maxim trei ani la Ispra, avand statutul cel mai jos pe scara profesionala a UE, adica agent contractual (aceasta daca nu consideram si interimii, pana si agentii temporari sunt mai bine vazuti). Normal ca nu era privit prea bine de ceilalti functionari, pentru simplu motiv ca el nu era un functionar deplin, era doar un agent contractual. Singura sansa de a ramane in institutiile UE ar fi fost sa treaca un adevarat concurs, ceea ce nu stiu cat era de capabil, dovada ca nu l-a trecut nici pana in ziua de azi. Fabula cu "Vulpea si strugurii" este destul de buna in acest context. A fost prea putin inspirat ca sa treaca concursurile UE, dar suficient de inspirat sa devina trainer.
    • Like 0
  • Nu stiu cat de mult a lucrat autorul la noi in tara la buget, dar lucrurile aici sunt si mai absurde. Te lovesti de atata birocratie si nepasare de la colegii tai ca te intrebi ce rost mai are sa te obosesti...
    • Like 0
  • Viața în occident. ..o himera la care mulți visează. ..dar nu tot ce zboară se mănâncă.
    • Like 0
  • Vazand articolul incep sa inteleg de ce Englezii se gandesc sa iasa din UE. Foarte probabil ca si vor iesi, la 23 iunie. Dar nici noi nu prea avem ce cauta in UE, toti asteapta directive si bani de acolo, asa ca in scurt timp se va alege praful, tot uitandu-ne pe drumul Bruxelles-ului. Ne trebuie o dictatura serioasa care sa faca ordine si sa puna oamenii la munca. Nu va temeti insa, nu avem inca persoana potrivita pt o dictatura!
    • Like 0
    • @ Mihai Dumitru
      ...cred ca Marketingul e de ajuns ca oamenii sa munceasca!..."Teroarea" Marketingului e mai puternica decat orice dictatura! :)
      • Like 0
  • Observ critici acide la adresa articolului pornite dintr-o suficiență tipic mioritică.
    Fiind vorba de Italia și cunoscând mediul de acolo, nu am niciun motiv să pun la îndoială spusele autorului articolului, italienii ca și spaniolii se protejează foarte bine și găsesc mereu soluții ca să adapteze normele UE intereselor lor, spre deosebire de români care se dau peste cap ca să se adapteze acestora.
    În plus, dacă cei care critică articolul acuză de nesinceritate pe autor, nici ei nu se omoară cu firea în respectarea adevărului, sistemul are marea calitate de upgrade iar continua expansiune a adus cu sine certe disfuncționalități, acuzate de spanioli la modul deschis și public și vehement de către britanici. Referendumul pentru Brexit nu ar fi avut loc doar pe fondul propagandei naționaliste, dacă sistemul UE nu ar fi fost serios gripat și cu derapaje deranjante.
    Sub presiune și control sistemul poate suferi transformările necesare pentru a deveni cât mai performant și mai ales util cetățenilor și nu intereselor politice, asta e imensa diferență de sistemele naționale care devin tot mai anchilozate în lipsa unei forțe de impuls venit din "exterior"; ăsta cred că ar trebui să fie scopul UE și numai așa Uniunea poate deveni performantă și să reziste presiunilor de pe piețele internaționale dar și cele politice.
    • Like 2
  • ...o lume reala?...cea de acolo era ireala?...deci dupa primul "greu" intalnit in cale ati demisionat?...dar daca nu v-ati fi recuperat banii cheltuiti v-ati mai fi dat demisa?...asa-i ca nu?...ati fost testat si ati fost expulzat fara sa va dati seama din sistem!!!...parerea mea, umila!...Comunitatea a cheltuit niste bani cu angajarea dumneavoastra si nu ati fost capabil sa faceti ceva pentru ea!..Sorry, va meritati soarta!
    • Like 3
  • Mihaela check icon
    Ca multi traineri, povesteste cum si-a intors viata la 180 grade. Si pe langa faptul ca nu e tocmai a "story" , mai si alimenteaza stereotipii. Te astepti totusi de la un om asa incercat sa relateze mai echilibrat experientele.
    • Like 4
    • @ Mihaela
      De unde stii ca si-a schimbat viata sau ca e trainer? Din articol nu reiese.
      • Like 0
  • Valentin check icon
    Interesanta povestea cu 'imaginea copilariei'. Inainte de 89 campania impotriva capitalismului era furibunda. Numeroase publicatii politice se axau pe campanii sinistre, in care erau descrise drogurile, ingregaturile mafiote, coruptia, inarmarea (o marota preferata a regimului), delicventa juvenila etc. Toate acestea erau puse in contrast cu lumea 'buna', 'curata' si 'pasnica' a comunismului. Campaniile au avut insa efectul opus, generand 'imaginea copilariei' despre care vorbeste autorul, un fel de occident paradisiac in care am crezut cu totii. Trezirea a fost socanta pentru toata lumea. Probleme exista peste tot si pot fi certificate de cei care le-au trait in exil. Un occident edulcorat este clar o utopie paguboasa pentru mentalul colectiv.
    • Like 2
  • check icon
    nu mi-e clar...ai demisionat musiu sau ai stat acolo pina s-a terminat contractu' si acuma ne zici ca strugurii in gradina italiana a ue sunt acri??
    • Like 2
  • MihaiSt check icon
    Articolul incepe cu o problema care este mult, mult mai complicata. Sunt situatii in care chiar germanii, in discutiile cu ausländeri, ating acest subiect facand haz pe un ton destul de putin voalat: imaginea tipica a super eficientei nemtesti vis-à-vis de restul UE. Un englez ar spune "take it with a pinch of salt"... Numai nemtii au ajuns sa munceasca din greu in UE si toti ceilalti stau si ii admira ? Adevarul este ca, pe langa o eficienta proverbiala (dar nu asa de nemaipomenita pe cat se crede), Germania este obsedata de dorinta de a vinde cat mai mult si a incasa cat mai multi bani. Oamenii de afaceri nemti ar face absolut orice (inclusiv incalcarea legilor locale si folosirea mitei - este suficient sa ne amintim de minciuna ridicata la rang de "standard operating procedure" a celor de la VW in scandalul emisiilor) pentru a incheia contracte si a incasa bani. Metoda prin care reusesc sa vanda nu conteaza absolut de loc atata timp cat rezultatul este cel dorit. Pe acest fond, expansiunea UE devine de inteles: ideea e sa se largeasca piata de desfacere a economiei nemtesti. Pe nimeni nu mai pare sa intereseze ca Turcia are probleme serioase la capitolul democratie sau Ucraina e in stare de faliment nedeclarat - tot ce conteaza este deschiderea acestor piete pentru produsele nemtesti. Poate ar parea ciudat sa adaug ca toate astea le-am aflat prima data de la un neamt, dar asta este adevarul.
    In privinta firmei italiene, este doar un exemplu particular - exista situatii asemanatoare in toate tarile UE. Aici este una dintre problemele cele mai grave ale UE: contribuabilii din tarile membre alimenteaza un buget din care niste indivizi numiti de cele mai multe ori dupa bunul plac al unor elite, fara o testare a competitivitatii lor reale si nu alesi de populatie (deci fara sa fie nici macar reprezentativi pentru o anumita parte a populatiei UE) se infrupta si cheltuie (sau risipesc) dupa bunul lor plac, fara nici o remuscare, la adapostul unui hatis birocratic si in spatele unor sinecuri, aparent fara sa poata fi trasi la raspundere. Indiferent despre ce tara membra a UE vorbim (hier auch in Deutschland...), astfel de firme sunt mai mult sau mai putin evident ancorate in mediul politic si "presteaza" cele mai aberante activitati prevazute in normativele europene (ne-am umplut de fel de fel de firme de consultanta, specializate in studii de impact, de fezabilitate etc, care nu genereaza altceva decat maculatura). Din acest punct de vedere, referendum-ul de luna viitoare din UK va fi un test extrem de dur - sa vedem ce rezultat va avea si mai ales cum va fi el perceput de catre pasagerii privilegiati din "Brussel's gravy train".
    • Like 2
    • @
      MihaiSt check icon
      Pai, daca stiti de outsourcing inseamna ca stiti si ca la preluarea produsului final (fie el chiar si "ein Stück von Software") se aplica un System Acceptance Test Procedure. Teoretic, aceasta procedura cuprinde tot (de la System Description si Setup Procedure la Power On/Of Testing, Fuctional Testing, Parameters Tests usw) si la asta m-am referit cand am spus ca minciuna este ridicata la rang de "standard operating procedure" (categoric nu a fost ceva de genul "la tara merge iar din avion nu se vede..."). In privinta eurocratiei, lucrurile mie mi se par destul de clare: mai intai priviti cu atentie la europarlamentari (sa zicem la cei romani, dar sa stiti ca nici restul nu duc lipsa de cai breji, iar ca sa nu fiu acuzat ca sunt rau si tendentios ii dam deoparte pe vesnicii clienti Bekli, Eba etc), apoi modul de articulare si constrangerile impuse la construirea unui buget de proiect (eu stiu de cele derulate prin EEA, dar am inteles ca lipsa de flexibilitate este cam peste tot). Auditarea externa nu rezolva decat aplicarea stricta a unor normative (eventual, daca nu cumva te lovesti de "willful blindness"...). Am lasat la urma o remarca, legata de exemplul cu Peugeot: marturisesc sincer ca extinderea bubei in mediul privat ma lasa uneori fara nici o urma de... "Quan" :-(((.
      • Like 1


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult