E absurd ce se întâmplă cu banii noștri până la urmă, pentru că, de când am intrat în UE, oricum mai mult am contribuit cu bani la fond, decât am beneficiat, iar beneficiul, atât cât a fost, s-a dus pe firme de consultanță, pe evaluatori și pe foarte multe lucruri complet inutile.
Ultimul proiect în care am fost implicat a presupus formarea persoanelor fără ocupație în meseria de lucrător comercial. Ca să dea bine, să câștige, proiectul a militat pentru egalitatea de șanse pe piața muncii, instruind exclusiv femei apte de muncă, fără venituri, cu vârste cuprinse între 18 și 50 de ani.
Am fost trainer - sau formator, conform nomenclatorului de ocupații - pentru câteva grupe de femei din comune sărace din Giurgiu, Prahova și Ilfov.
Deasupra mea era firma de consultanță, cea care avea managementul proiectului, apoi firma care m-a angajat, cea care implementa propriu-zis aceste cursuri. Venit din mediul privat, acolo unde țin cursuri și pentru companii multinaționale, m-am implicat cum am putut mai bine, pentru ca la final toată lumea să fie mulțumită.
Așa se face că am făcut de multe ori și treaba celor de deasupra mea. M-am ocupat să găsesc parteneriate pentru partea practică a cursului, cu Billa și Carrefour, care s-au arătat foarte bucuroase de acest demers și care ne-au ajutat pe tot parcursul proiectului. De cele mai multe ori, această practică este o șaradă, alte firme alegând să o facă doar pe hârtie, sau în cazurile bune, la buticul din sat.
La Billa și la Carrefour treaba a fost serioasă, grupa de femei având șansa să lucreze cot la cot cu angajații magazinelor timp de două luni. Pentru a găsi cursanți, s-a găsit cumva o portiță prin care să li se poată da bani ca să se înscrie, altfel nu ar mai veni nimeni gratis.
Suma e frumușică, e vorba de 4.500 lei net. Pentru persoanele care nu lucrează și care vin din România rurală este mană cerească.
Li s-a spus că vor primi acești bani după 3 luni de curs, plus o masă caldă asigurată zilnic. La final au primt banii, dar după 6 luni de curs și după alte două luni de la terminare. Au muncit pentru acești bani.
Se trezeau la ora 5:30, ca să dea de mâncare la animale, să aibă grijă și de copii, pe care apoi îi lăsau cu te miri cine, se strângeau pe la 7:00 ca să aștepte microbuzul în frig sau ploaie, microbuz pe care îl așteptau și câte 30 de minute, apoi o oră jumate – două, pe drumurile județene ale patriei, ca să ajungă la oraș, la Billa și la Carrefour.
Terminau treaba pe la 17, așteptau microbuzul neserios, apoi alte două ore spre casă, că la ora aia chiar și în Ploiești se merge bară la bară.
Le-am înțeles viața grea și nedreaptă. Am încercat să le fac să zâmbească mai des, să prindă încredere în ele, să aibă parte de o experiență decentă. Am închis cu toții ochii la multe lipsuri, ca să se termine odată proiectul, să își ia toată lumea banii, însă atunci când nesimțirea transportatorului a depășit limitele, am protestat.
Am luat legătura cu managerul meu, pe care l-am rugat să facă o adresă oficială transportatorului. M-a liniștit telefonic, asigurându-mă că așa va face. N-a făcut-o, motivul fiind că, dacă se află, se reziliază contractul și că vor trebui să facă licitație. Banii europeni se cheltuie la fel ca banii publici, prin proceduri de OUG 34. Asta ar fi durat, iar ei, angajații, ca și mine de altfel, ne luam banii după 3 luni în cel mai bun caz.
Fiind singura persoană în contact cu ele, femeile din grupă mi s-au plâns că două, uneori trei dintre ele, au fost nevoite să călătorească în picioare cu microbuzul. Trezite de la 5:30, să mai îndure alte două ore în picioare de la 17 la 19, este o bătaie de joc, dar cel mai înspăimântător lucru este posibilitatea unui accident rutier, caz în care cei care stau în picioare nu au nicio șansă. După atâtea tragedii difuzate și la televizor și după sancțiunile poliției care retrage imediat licența de transport, tot se mai întâmplă astfel de cazuri.
Am luat legătura cu managerul meu, pe care l-am rugat să facă o adresă oficială transportatorului. M-a liniștit telefonic, asigurându-mă că așa va face. N-a făcut-o, motivul fiind că, dacă se află, se reziliază contractul și că vor trebui să facă licitație. Banii europeni se cheltuie la fel ca banii publici, prin proceduri de OUG 34. Asta ar fi durat, iar ei, angajații, ca și mine de altfel, ne luam banii după 3 luni în cel mai bun caz. O rupere a contractului cine stie la ce întârzieri ar fi dus. Am protestat, am făcut eu adrese, am primit amenințări. Nu m-au intimidat, n-ar fi fost primii pentru care muncisem fără să mă plătească. Apoi m-au luat cu vorba bună, spunându-mi că au copii acasă. Au luat legătura și cu femeile din grupă. Le-au intimidat și pe ele, spunându-le adevărul. Ele s-au înscris la curs în decembrie și ar fi trebuit să termine în martie.
Era luna mai și cursul încă nu era terminat. Unele dintre ele aveau contracte de onorat pe vase de croazieră, altele urmau să se înscrie la o facultate. În ambele cazuri, conform birocrației, ar fi pierdut banii la final.
M-au convins cu toții să închid ochii, mai ales că nu e treaba mea asta, nu sunt eu organizator, sunt doar un profesor, angajat culmea, tot de ei. M-au asigurat că nu se va mai întâmpla. S-a mai întâmplat, de mai multe ori.
M-a durut, era pentru prima dată în viață când îmi călcam pe principii. Știam cumva, mirosisem că tot ce are legătură cu statul este mizerabil. Din cauza asta m-am ținut departe de relațiile cu statul. Dar am acceptat până la urmă, pentru că și eu devenisem părinte și pentru că nu totdeauna e bine să te bazezi doar pe simțuri.
Firma de catering aducea 40 de porții de mâncare, conform contractului. Pentru rambursare, aveau nevoie de 40 de semnături. Asta însemna să trecem prezentă respectiva absentă. În cazul unui control, ar fi fost rău pentru toată lumea.
De multe ori s-au întâmplat chestiuni aberante în acest proiect POSDRU. Fără să fie vina directă a cuiva. Se întâmpla foarte rar, ca din cele 40 de femei cursante, una să nu vină din motive medicale sau familiale, chestiuni care sunt absolut normale.
Firma de catering aducea 40 de porții de mâncare, conform contractului. Pentru rambursare, aveau nevoie de 40 de semnături. Asta însemna să trecem prezentă respectiva absentă. În cazul unui control, ar fi fost rău pentru toată lumea.
Mai rău a fost pe la alte grupe, unde se întâmpla să nu vină cineva cu săptămânile. Contractul cu firma de catering nu putea fi modificat, la urma urmei și ei își făcuseră calculele pentru un anumit număr de porții facturate. Și mai rău era când firma de catering își băga picioarele. Aceeași poveste, rezilierea contractului ar fi atras depășirea cu cel puțin o lună a cursului, care oricum era depășit. Motivele au fost multe. Fie că primarul nu ne mai punea la dispoziție școala pentru partea teoretică, fie că nu mai erau lemne etc. Au fost multe probleme.
Cu toate astea, am avut o grupă extraordinară. O grupă pentru care Carrefour și-a exprimat în scris dorința de a le angaja pe toate. Și ele și-ar fi dorit tare mult.
Pentru cele mai multe dintre ele, ar fi fost primul loc de muncă, chiar dacă aveau și 40 de ani. Ar fi însemnat o nouă viață. Cele tinere ar fi avut șansa de a scăpa de WC-ul din curte, mutându-se la oraș. Pentru toate ar fi însemnat un dram de independență și de respect.
Au munci pentru acei 4.500 de lei. Toate au fost eroine. Acasă cu bătrâni, copii, animale. La curs, 8 ore în picioare, prin depozit și raioane. Soții, în cele mai multe cazuri plecați la muncă prin Spania sau Italia.
Nu s-a angajat niciuna dintre ele.
Comuna lor este situată între Ploiești și Buzău, la 20 de kilometri de șoseaua națională. Nu au microbuz. Nu există tren. Nu au carnet de șoferi. Nu se pot deplasa.
Asta estre drama României, spusă și scrisă a mia oară. Transportul este la pământ.
În România rurală, oamenii sunt condamnați la WC în curte, chiar dacă angajatorii, situați la numai 60 de km îi doresc. În UE, acești 60 de km nu sunt un capăt de lume. Un studiu din 2013, arată că unul din zece polonezi lucrează la o distanță de peste 50 de km de casă.
Prin POSDRU s-au cheltuit sume fabuloase pentru instruirea persoanelor în vederea găsirii unui loc de muncă. De acolo, de la birouri, să înveți pe cineva să pescuiască în loc să îi tot dai pește, are sens. În teren, realitatea arată că aceste femei ar fi putut să se instruiască la angajator și fără noi.
Cu banii de la POSDRU, mai bine s-ar fi pus la dispoziție un microbuz. Ăla ar fi fost de ajuns pentru vreo 5 ani, iar după, poate s-ar fi putut susține.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Daca iti pasa cu adevărat de acele femei si vrei sa le ajuți cu adevărat, mai ai o soluție. Du-te la Carrefour si pune-ti in valoare skill-utile si Abilitățile de formator si convinge-l pe acel manager sa le ofere transport. Asta-i modul in care le poti ajuta cu adevărat. Mai sunt si alte variante daca te gândești
Dar te știu prea bine, atât pe tine cât și pe alți formatori care n-au bătut în viața lor un cui dar „antrenează” tâmplari, așa că știu câte parale faceți voi toți.
Absurdul situației este că unii reușesc să trăiască „înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune” și cam atât!