Sunt un tip care a îmbrățișat cu nesaț turismul nervos al ultimilor ani: city break-uri fără număr, Grecia ca un șlagăr, Bulgaria că e aproape, Turcia pentru copil, Austria la schi, cinci stele, spa, tzatziki, gluhwein, ultra all inclusive, etc. Am bifat, ca toți românii, tot ce se putea bifa până mi-a ajuns. În plus, degetul meu mare cerea și el o vacanță de la atâta scroll longitudinal pe telefon. Am decis să închiriez o autorulotă. O să conduc toată ziua hărăbaia, iar seara mă opresc, încing un focșor de tabără și fac poze la stele, mi-am zis. România n-o mai explorasem de pe vremea taberelor școlare.
Am închiriat rulota de la haff.ro, dar am consultat oferte și de la la-la.ro și gocamper.ro. Prețurile nu sunt mici. Pentru aceiași bani, mergi cam la orice hotel, doar că la hotel am mai fost.
Am scris acest text pentru toți prietenii mei care m-au contactat pe perioada turului cu autorulota să mă întrebe cum e, sperând, în ascuns, că e rău și că tot Antalya și Balchik sunt soluția. Le răspund, pe rând, la întrebări.
Mașina lungă de 7 metri se conduce mai ușor decât m-am așteptat. Primele curbe de 90 de grade sunt singurele lecții noi față de ce știam. Trebuie luate puțin mai larg, atât. Consumul e decent spre mare (undeva peste 10 litri la 100km).
Înăuntru, e tot confortul comprimat într-un spațiu mai mic decât la 5 stele. Frigider imens, paturi royale, duș în care se stă în picioare. Încântător.
Singura angoasă permanentă e cea legată de rezervorul de apă menajeră. România nu are foarte multe locuri amenajate unde se poate umple un rezervor cu 120l de apă, iar asta te face să te simți ca un beduin. Singurul lucru pe care îl calculezi fără încetare e apa și cum să faci să-ți adapi cămila. Am alimentat de la bătrânei care udau zarzavaturile, de la cișmele providențiale și din campinguri, de fiecare dată cu senzația de ușurare a călătorului în deșert care a găsit întâmplător o oază.
Am hotărât, cu această ocazie, că nu voi putea fi un posesor de mașină electrică decât atunci când infrastructura mă va face să uit de celebra range anxiety. Pur și simplu, e un sentiment paralizant, o melodie enervantă de Ed Sheeran care curge pe repeat în fundal.
Campingurile în România sunt destul de rare, iar clienții lor sunt din două categorii foarte diferite: străini cu autorulote, biciclete sau motociclete și români cu saltele gonflabile și roșii + brânză, atrași de prețurile mici, la căsuțe. Se socializează, totuși, iar un foc de tabără pe malul lacului poate șterge diferențele masive de cărți de vizită (de care oricum, doar noi, românii, ne cramponăm).
⦁ You like Roger Waters, yes? ne ia la refec un rotofei cu gesturi falnice, de halebardier. Pune Pink Floyd pe stick la casetofonul din Golf 4, tras, strategic, lângă foc.
⦁ Yeah, man, but I’m more of a Jim Morrison guy, răspunde biciclistul-aflat-in-turul-Europei și mușcă cu sete dintr-o roșie care împroașcă.
⦁ Das ist Laika, unser Hund, își prezintă, rușinat, neamțul potaia care tocmai i-a furat un cabanos rotofeiului. Laika, raus!
⦁ Ya, ya, Laika, cosmos, spune gânditor pensionarul elvețian plictisit și aproape anulat de decență, cu privirea înfiptă în Calea Lactee.
⦁ You like russian communism, yes?, le dă fazan rotofeiul.
Frumusețea acestei scene stă în faptul că toți acești oameni stăteau în jurul unui foc, pe malul lacului Cinciș din Hunedoara într-o seară de vară superbă. Elvețianul părea un bancher pensionat (după dimensiunea și dotările autorulotei), neamțul – inginer auto la Mercedes, biciclistul – freelancer IT în Varșovia, iar rotofeiul taximetrist în Hunedoara. Și eu. Nu mi-am dat seama dacă locul acesta, seara aceasta exista ca și cum ar fi un tablou impresionist ori un banc cu un englez, un francez și un român.
În fapt, marele câștig al vacanțelor cu autorulota este accesul la oameni și la locuri altminteri inaccesibile. E un pas în afara bulei. E plăcută și surprinzătoare ca orice călătorie în Piața Obor în care târguiești cu oamenii și la sfârșit doamna în etate îți mai bagă o roșie în traistă pentru că te vede cu copilul. E o bildungs-călătorie, profund umană. Domnul de la camping s-a simțit jignit când i-am întins, recunoscător, 10 lei pentru că mi-a dat apă. Apa nu se plătește la noi, mi-a spus vexat (beduinul din mine i-ar fi dat și 50 de lei pe un rezervor dacă cerea).
Cu autorulota pipăi țesătura umană, simți România, cu toate frumusețile și gropile ei. Totul e pe bune, e real, iar dacă obosești de la atâta autenticitate și ți se face somn, te duci în parcare la Kaufland ori pe marginea drumului și te culci în queen size bed-ul din spate, după ce potrivești temperatura. Serile cu rulota aduc un plictis entuziasmant, e ce-mi imaginez că făceau părinții noștri în anii 80, când nu exista social media.
Apoi, nopțile sunt ceva cu totul special. Greieri, stele, și un grup care cântă încet la chitară mai încolo. Nu mai explorasem locuri noi din România de când eram student și tot atunci am auzit ultima oară o chitară lângă un foc de tabără. Acum am auzit din nou: erau austrieci și nu am recunoscut niciun cântec. Mi-a părut rău că nu știu să cânt decât Fade to Black la chitara de Guitar Hero.
În general, nu-ți dorești să plouă în vacanță, însă cu autorulota e spectaculos. Cel mai bun somn din trecutul recent l-am avut pe o ploaie liniștită, cu ferestrele rulotei deschise, în Rezervația Naturală Cozia. Roadtrip-ul cu autorulota procură plăceri foarte diferite de cele de la 5 stele, dar sunt plăceri care te întorc spre tine, spre cine ești tu și ce cauți aici, pe firicelul ăsta de praf. Și seară de seară revine întrebarea: ce e cu atâtea stele pe cer dintr-o dată?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Foarte misto scris articolul.