foto: Inquam Photos / George Călin
Într-o interpretare personală, care poate fi contraargumentată în mod similar, neavând studii la care să ne raportăm, românii pe care i-am întâlnit își bazează credința mai degrabă pe propria lașitate și pe obișnuință decât pe alte aspecte mai profunde.
Am întâlnit mulți oameni care, atunci când îi întrebi dacă cred în Dumnezeu, răspund „Da!”. Acest lucru se reflectă și în rezultatele recensămintelor. Dar aceiași oameni îi consideră pe cei din cler niște hoți și îmbuibați, le dau bani dintr-o anumită jenă, iar imediat după aceea îi critică. Nu au citit Biblia, nu știu care sunt principalele dogme; poate că știu să recite Crezul ca pe o poezie, dar nu înțeleg ce înseamnă toate acele idei.
Credința aceea „din suflet”, la care fac referire mulți români, nu înseamnă mai degrabă o frică superstițioasă și irațională față de lucruri pe care nu le înțeleg prea bine? Așa cum devenim victime ale populismului și ale demagogiei, care se folosesc de idei puține și definiții simple, nu se întâmplă, oare, la fel și cu religia? Ambele domenii necesită timp, energie și o combinație potrivită între o modestie care să ne apropie de idei profunde și un scepticism sănătos care să ne ajute să le interpretăm corect.
Câți români cunoașteți care, după ce au stat nedormiți multe nopți căutând răspunsuri în diferite religii și filosofii, au ajuns să considere că creștin-ortodoxia, în care s-au născut (întâmplător?), reprezintă cel mai bun mod de a-și trăi viața? Și câți au înțeles că esența democrației constă în pluralitatea ideilor, în capacitatea de a trăi unii alături de alții acceptând că cel de lângă noi este diferit, dar știind totodată unde ar trebui trase anumite limite?
Vrem spitale din banii noștri, ai tuturor (pentru că ne ajută pe toți), și catedrale din banii celor care și le doresc – așa ar suna mai bine mesajul care a apărut pe mai multe pancarte în vremuri pe care aproape că le-am uitat.
Vrem ore de religie („cateheză creștin-ortodoxă”, mai degrabă) doar pentru copiii ai căror părinți cer acest lucru într-un mod informat și fără să le frică de „gura lumii”.
Vrem educație sexuală în școli, fără ca Biserica să aibă vreun rol într-o decizie prin care statul ar trebui să-și apere cetățenii. La fel și în cazul parteneriatului civil între persoane de același sex.
Cei care luptă pentru secularizarea societății, în special prin temele de mai sus, nu sunt împotriva creștinismului și/sau a BOR, ci susțin o informare corectă și conștientă a tuturor cetățenilor și drepturi egale pentru toată lumea.
Oamenii din și de pe lângă Biserică consideră că cei care luptă pentru secularizare sunt atei sau (neo-)marxiști care îi urăsc pe ei și credința lor. Adevărul este că unii sunt, dar nu toți. Există mai multe nuanțe.
Așa cum există mulți oameni care se autoidentifică în tabăra „pro-europenilor” și care înjură, jignesc și se comportă conform multor prejudecăți pe care le au „suveraniștii” despre ei, la fel există și persoane care critică și urăsc pur și simplu Biserica și creștinismul.
Merită menționat aici faptul că, pe lângă modul în care sunt prezentate doar două tabere – „suveraniști” vs. „pro-europeni” – și care se informează aproape exclusiv de pe rețelele de socializare și YouTube, mai există și alte feluri de oameni. De exemplu, nu avem în Parlament un partid de stânga autentic; partidul de tip cartel PSD, indiferent ce are trecut în statut, urmărește în primul rând propriile interese, nu pe cele ale cetățenilor. La fel, unii oameni fără cultură politică consideră USR-ul un partid de stânga. Sau, așa cum cei de la AUR se declară conservatori, în timp ce adevărații conservatori din această țară nu au un partid care să-i reprezinte.
Este vorba, așadar, de nuanțe pe care unii oameni, din diferite motive, nu le cunosc, nu vor sau nu pot să le înțeleagă.
Pe aceeași logică, există și o categorie de oameni care luptă pentru secularizare și care nu are nimic împotriva Catedralei, atâta timp cât aceasta este construită doar din banii celor care își doresc acest lucru. Creștinii ortodocși din această țară merită o catedrală minunată și au pe deplin dreptul să se bucure de ea, dar nu în dauna și din banii celor care nu și-o doresc. Aceasta este nuanța pe care ar fi de preferat s-o înțeleagă toată lumea și pe care o putem extrapola și asupra celorlalte teme menționate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Autogospodărire - agricultură, pomicultură etc. Mânăstirile vindeau și cumpărau diverse bunuri, inclusiv proprietăți imobiliare;
2. Scriptorii - înainte de apariția tiparului, cărțile puteau valora proprietăți întregi. Nu era neobișnuit să donezi o livadă contra unui exemplar rar. Mânăstirile avea adevărate fabrici de multiplicare a manuscriselor, foarte valoroase în acele vremuri. Asemenea tranzacții sunt înregistrate în scripte (mă refer și în cazul altor țări);
3. Donații - proprietăți imobiliare și terenuri lăsate de diverse persoane din diverse motive, cum ar fi nobili care se călugăreau și își donau averea Bisericii, uneori domenii vaste de livezi și păduri;
4. Implicarea statului - în Evul Mediu și Renaștere, o catedrală însemna un aflux de pelerini, o adevărată gură de aer pentru comerțul orașelor sărace. Orașul ajuta Biserica, și împlicit Biserica ajuta Orașul.
Proprietățile Bisericii au fost legitime, n-au fost luate cu japca. Statul este cel care le-a luat cu japca.