Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Mă întorc la nebunia de acasă după 2 săptămâni „la bulgari”. Despre stresul reîntoarcerii din concediu

plaja balcic

Foto Guliver/Getty Images

O bună colegă de redacție mi-a pus nu demult, când mai aveam doar câteva zile până la concediu, o întrebare foarte interesantă. Eram singur în birou iar ea, după ce și-a făcut, ca de obicei, intrarea impetuoasă, aproape dând cu ușa de perete, m-a întrebat cu simpatie, dar și cu un fel de îngrijorare în glas: „Hei, ce faci, cum mai stai cu capul?”. Fără să-mi dau seama m-am înseninat brusc și i-am răspuns automat: „Așa și-așa, încerc să par normal...”. Și am început să râdem amândoi.

Dar eu chiar asta făceam! Pentru că de fapt asta fac zi de zi: simulez echilibrul. Îmi dau seama că, în fond, cel puțin noi, cei care prin natura meseriei suntem nevoiți să stăm zi de zi de zi conectați la „actualitate”, nu avem cum să stăm, la propriu, prea bine cu capul. Doza de tembelism a celor care conduc lumea zilelor noastre în general, nenumăratele decizii infantile pe care le iau și evenimentele aberante care se produc pe urma lor, „realitățile” paralele pe care mass-media, cu ajutorul noilor tehnologii, este capabilă să le creeze, lipsa acută de discernămînt, de educație și de un minim bun simț a marii mase de consumatori, dar și de „creatori de conținut” cum se spune acum, toate acestea, înghițite zi de zi de zi, îmi creează, mie cel puțin, o permanentă stare de nesiguranță, impresia că în orice clipă toată mașinăria asta pe care o numim lumea în care trăim s-ar putea nărui. Nu ai cum, cu această stare de spirit de fond, cu acestă tensiune subconștientă acumulată zi de zi, să fii și să susții că ești bine cu capul. Poți doar să faci niște jonglerii mentale cu ajutorul cărora să continui să te recunoști, să ții, cum poți, legătura cu tine însuți în continuare. Și să aștepți concediul.

Care până la urmă a venit. Au fost două săptămâni pline și liniștite pe litoralul bulgăresc, în care mi-am propus (și am reușit), pentru prima dată, să rup absolut orice legătură cu redacția și cu actualitatea politică și nepolitică din țară și din lume (fără nicio secundă de televizor și trecând rapid peste orice știre din feed-ul de Facebook din telefon care ar fi putut avea legătură cu politica).

Nu vreau să idealizez aici nici aerul medieval, apusurile blajine și copacii înfloriți de la Nessebar, nici formele ciudate ale stâncilor izbite de valuri la Sozopol, nici bolta de viță-de-vie și umbra ei din curtea doamnei Stanca, gazda noastră de la Balchik, nici preșul de șters pe picioare de la intrarea în casă, care te întâmpină cu un vesel „Merry Christmas!”, nici candoarea cu care doamna Stanca (complet străină de orice limbă străină) nu contenea să ne povestească tot felul de lucruri în bulgară, deși îi spusesem, prin gesturi, de mai multe ori, că nu cunoaștem limba; nici plimbarea lungă pe digul pustiu, de vreo 5 km lungime, care leagă, pe țărm, Balchikul de Albena și care, cu stâncile lui albe, seamănă bine cu drumul șerpuit către Țara lui Oz, nici copacul frunzos, crescut din faleză, care, chiar când treceam prin dreptul lui, mi-a foșnit ceva..., nici scaunul vechi, aruncat printre stânci și rămas acolo într-o poziție din care părea că salută cu brațul său stâng, de lemn, orizontul și nici anumite peisaje marine, care, încadrate între degetul mare și arătător al celor două mâini, m-au făcut să mă întreb de ce nu ar putea fi ele, aceste peisaje (și altele asemenea lor, pe care natura le oferă cu generozitate oriunde este lăsată de om să respire liberă), adevăratele icoane și altare la care ar trebui și ar fi trebuit dintotdeauna să ne închinăm.

Vreau doar să-mi exprim convingerea că am reușit să percep, să asimilez și să mă bucur de toate aceste imagini și evenimente și să-mi refac, astfel, într-o măsură semnificativă, echilibrul psihic și o anume stare de bine (de care aproape că uitasem) doar pentru că, așa cum mi-am propus, am reușit să mă despart complet de fluxul informațional care mă ține de obicei conectat cu „lumea”. Și mai ales pentru liniștea pe care mi-o dădea gândul că nici a doua zi și nici zilele următoare nu eram nevoit să mă reconectez la ea.

Acum, la finalul acestei vacanțe, al acestei pauze de „realitate”, stau și mă întreb: ce se va întâmpla cu starea asta de bine de mâine încolo? Cu alte cuvinte, cum voi fi cu capul? Voi începe din nou să acumulez, gradat, acea tensiune care la un moment dat mă face să-mi pară că toți oamenii și obiectele cu care intru în contact îmi sunt potrivnice? Ce aș putea face ca să păstrez starea de acum?

Nichita Stănescu povestește undeva cum un prieten al lui, ajungând la o stare de spirit foarte bună și tot întrebându-se cum să facă să o păstreze, după ore și ore de frămîntări, la un moment dat a adormit.

Poate că așa va fi și cu mine: voi adormi și voi visa că...

La urma urmei, care e lumea pe care trăiesc? Cea de acolo, care mi-a oferit această profundă stare de bine, pe care, iată, am reușit să o aduc cu mine acasă, sau cea de aici, care va începe în curând să-și arate colții?

Mă gândesc uneori că lumea în care trăim zi de zi a ajuns la un asemenea grad de nebunie și ne creează, la nivel subconștient, în asemenea măsură această stare de panică mută, încât nu e exclus să vină un moment în care să redescoperim, noi ca specie, într-un mod cu totul nou și neașteptat, divinitatea.

De ce nu?

Oare, de-a lungul evoluției sale, omul nu a luat marile decizii în raport cu divinitatea în momente de maximă spaimă? De teroare chiar? Oare nu focul care venea din cer l-a făcut pe omul primitiv să cadă pentru prima dată în genunchi și să se roage? Oare nu spaima l-a determinat să părăsească peștera și odată cu ea natura, pentru a se închide în cetățile construite de el însuși? Oare nu acela a fost momentul în care a început să sfideze legile naturii și să-și creeze propriile legi, contrare celor naturale, ieșind astfel pentru totdeauna din epoca de aur și intrând în cea de fier, în care ne aflăm și acum? Oare nu de aceea eu, astăzi, nu mai reușesc decât atât de rar să fiu „bine cu capul”?

Lumea în care trăim, pe care vrem să o înțelegem și cu care vrem să ținem ritmul, este o lume eminamente politică. Politica nu este doar, așa cum se spune în general, „un rău necesar”, ea nu este doar acea activitate murdară pe care noi, cei „curați” am decis să o lăsăm pe mâna celor capabili să înghită broaște râioase dimineața pe stomacul gol. Ea este cea care a preluat, în totalitate, rolul pe care divinitatea, atunci când trăiam încă în natură, îl juca în viața noastră.

Politica este, până la urmă, noul „zeu” al epocii de fier.

Ea ne dictează, de atunci și până azi, orice mișcare: faptul că eu am avut dreptul la aceste două săptămâni de concediu, de ieșire din ”realitatea” cotidiană, este o decizie politică, un drept care mi se acordă din rațiuni politice (fără un anumit concediu, muncitorul, votantul etc, nu mai dă randament); faptul că lucrez un anumit număr de ore pe zi este efectul unor decizii de natură politică etc.

În schimbul siguranței și confortului material pe care cetatea (polis, polites) ni le asigură, noi, oamenii, am renunțat la contactul direct cu adevărata divinitate și am acceptat în loc imaginea neclară, tulbure, a ei pe care politica, prin instrumentul pe care l-a creat special în acest scop, biserica, ne-a impus-o și la care ne-a împins, în genunchi, să ne închinăm.

Poate că gogomănia apocaliptică ”Dumnezeu a murit” a fost atât de în serios luată în secolul XX și a devenit acum, în al XXI-lea, aproape un truism, tocmai pentru că în ea nu e vorba de adevărata divinitate, ci de imaginea ei construită și impusă de biserică (nu vreau să mai amintesc aici cu ce mijloace).

Cum poate „muri” ceva care nu a fost creat, ci doar creaeză? Cum poate „muri” acea entitate care este creatoare prin excelență, care este fără început și fără sfârșit?

Poate muri doar acel bărbat bătrân cu barbă, care pe deasupra are și un fiu (un singur fiu, atenție!) imaginat de Biserică.

Și poate că acel „Dumnezeu a murit” înseamnă doar „Biserica a murit” (sau moare sub ochii noștri), ceea ce, iertat să-mi fie, nu e tocmai rău, dacă privim lucrurile de la distanță....

Cum bine spunea Salvador Dali, „Dacă privim un timp, cu un ușor recul și cu o anumită „fixitate distrată”, figura hipnotic imobilă a lui Narcis, aceasta dispare treptat până când devine cu totul invizibilă....”.

Ce-ar fi dacă și noi, la rândul nostru, ne-am strădui să privim un timp, cu un ușor recul și cu o anumită „fixitate distrată” la ce s-a întâmplat atunci, demult, când primii oameni s-au decis să iasă pentru totdeauna din peșteri și să-și construiască cetăți? La momentul nașterii ideii de politică, adică.

Impactul acestei mutații trebuie să fi fost colosal. Și nu este exclus ca această descoperire a propriei capacități de a-și anihila spaima animalică de vicisitudinile naturii, prin trecerea la siguranța vieții în cetate, să fie cea care a stârnit la nivelul ființei umane apariția conștiinței de sine.

Numai că, așa cum observă (coincidență) tot domnul Nietzche, „cel mai sigur mod de a face un lucru prost este de a-l face în mod conștient...”.

Pentru că nu trecerea în sine de la peșteră la cetate este calamitatea (ba se poate presupune chiar că această trecere a fost tocmai rezultatul unei inspirații divine) ci ceea ce a urmat, adică încrederea excesivă în sine pe care omul a căpătat-o cu acest prilej, pierderea (definitivă?) a bunului simț primordial și implicit toate nenorocirile rușinoase de care istoria speciei noastre este plină.

Îmi revin în minte peisajele acelea marine de la Balchik și mă gândesc că, până la urmă, poate că totul nu e decât o problemă legată de... orizont. (Vorba lui Nichita:

”Îmbrăţişarea Toma, e un sentiment.

Uită-te şi tu prostule la orizont!”)

De o ridicare a capului. De o ridicare pe vârfuri poate. Politica, de când a apărut în viața noastră și până în ziua de azi, prin toate instrumentele pe care le-a avut la dispoziție (până mai ieri Biserica, astăzi în primul rând prin mass-media) nu a făcut decât să ne îngusteze orizontul, la nivel individual, să ne ghideze într-o direcție voit greșită imaginația, pentru a ne putea ține sub control. Însă ea, politica, spre deosebire de divinitate, va avea un sfârșit. Pentru că a fost creată.

Iar ceea ce urmează după ea ori ne va șterge definitiv de pe fața Pământului, ori ne va reda, într-un mod greu de imaginat acum, orizontul pierdut.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult