Nu e pe ducă

Foto Inquam Photos/Octav Ganea

Nu știu alții cum sunt, dar eu unul trăiesc în ultimii 30 de ani în această țară cu senzația că rătăcesc permanent printr-un imens labirint. Un labirint prin care știu că, undeva, în același timp cu mine, bântuie un minotaur, doar că nu știu când și unde mă voi întâlni cu el. Labirintul e împodobit cu firme colorate, luminoase, supermarketuri cu de toate, vacanțe însorite, libertate de exprimare, de mișcare, piste de biciclete, mașini de ultimă generație etc. Și totuși gândul că toate acestea se vor stinge brusc la un moment dat și fiara își va face apariția întunecând totul revine periodic.

Ultima oară gândul ăsta mi-a revenit când, nu demult, imediat după ce CEDO anunțase decizia sa potrivit căreia Laura Codruța Kovesi a fost îndepărtată în mod abuziv de la conducerea DNA în 2018, îl ascultam pe domnul Tudorel Toader explicând, cu un aer didactic, foarte sigur pe sine, că nu el este cel care a demis-o pe doamna Kovesi, ci președintele Iohannis, cel care a semnat documentul oficial.

Momentul vine într-o perioadă în care, așa cum era de prevăzut, criza provocată de această pandemie și modul haotic, uneori ridicol, în care este ea gestionată de actualele autorități stârnesc foarte multă nemulțumire și frustrare. 

Dar ceea ce mi se pare mie cu adevărat îngrijorător este că nimeni nu pare să fie conștient care este alternativa la actuala putere. Ne întrecem unii pe alții atacându-i pe actualii guvernanți ca și cum n-ar fi nicio problemă cine ar veni în locul lor. Ca și cum am fi într-un stat democratic solid, bine clădit, pe o fundație solidă.

După alegerile europarlamentare de anul trecut, când PSD a primit ce merita, mulți optimiști sperau că momentul va marca începutul unei căderi ireversibile a acestui partid, poate chiar dispariția sa de pe scena politică a țării. Ar fi fost un lucru firesc după prestația din ultimii 30 de ani, dar mai ales din perioada de după alegerile din 2016, când au dovedit cu vârf și îndesat cine sunt și de ce sunt capabili. Și credeam că toată lumea de bun simț din țara asta a înțeles că un partid care, odată ajuns la guvernare, face tot ce-i stă în putere ca să submineze fundamentele a ceea ce numim stat de drept, ale democrației în fond, doar pentru a-și proteja anumiți clienți, nu merită să fie privit în continuare ca un competitor viabil, corect în lupta politică democratică.

Dar nu e deloc așa. Partidul Social Democrat nu pare deloc a fi „pe ducă”. Partidul Social Democrat vine acum cu propuneri de genul „relansăm România”, depune moțiuni etc. Este bine, sănătos, chiar dacă sensibilul și delicatul domn Ciolacu mai leșină din când în când.

Și asta pentru că noi toți uităm că PSD este urmașul direct al Partidului Comunist Român.

Din momentul în care domnul Ion Iliescu a anunțat, în 1990, că, în ciuda tuturor asigurărilor precedente mincinoase, FSN va participa totuși la alegerile din acel an, primele alegeri de după „căderea” comunismului, iar țara întreagă, cu excepția câtorva scâncete, a acceptat această mârșăvie, ea, țara, a acceptat o leucemie în propriul ei sânge.

Noi astăzi trăim în continuare cu acea leucemie în sânge, transmisă pe linia PCR-FSN-FDSN-PDSR-PSD. Fiindcă odată cu acea decizie, FSN a luat cu el, la acele alegeri din 1990, nu doar infrastructura logistică uriașă de care beneficiau comuniștii (cu ajutorul căreia a câștigat detașat alegerile respective), ci absolut tot ceea ce înseamnă PCR – Partidul Comunist Român - din punct de vedere moral, uman, modul de selecție a „cadrelor”, mentalitățile, frustrările, spaimele etc.

PSD este un partid democratic exact în măsura în care cineva care se parfumează fără să se spele în prealabil poate fi considerat o persoană civilizată. 

Dacă noi astăzi, în 2020, trăim în ceea ce putem numi încă democrație, economie de piață etc, este doar pentru că atunci, în anii 1990, acești comuniști, în ciuda voinței lor, au fost nevoiți să o accepte. Pentru că ei atunci au înțeles un lucru: „Dacă nu lăsăm să vină investitorii străini, economia se va duce naibii definitiv iar noi vom mai avea ce fura”. Amintiți-vă anii 90, amintiți-vă de Văcăroiu, toți anii aceia pierduți doar pentru ca ei să-și dea seama de acest lucru.

Dar investitorii, ca să vină, aveau nevoie de niște garanții: instituții democratice, stat de drept, norme europene etc. La momentul Snagov 2000, când s-a semnat declarația care a pus România pe calea europeană, aceștia au semnat cu gândul acesta în minte: „OK, vreți democrație? Vă arătăm noi democrație”. Și din momentul acela au început să o maimuțărească. Au fost maimuțărite toate instituțiile statului: Parlament, Curte Constituțională, ANI, precursorul DNA (să ne amintim PNA-ul), Consiliul Concurenței, absolut toate nu au făcut ani și ani de zile decât să maimuțărească modelul lor european. 

În paralel, au mai făcut un lucru, aplicând la perfecție tehnicile de diversiune moștenite de la bolșevici: au implementat temeinic la nivelul opiniei publice ideea că pe scena politică toți jucătorii sunt „la fel”. Toți fură. În acest fel ei își maschează adevărata identitate: pierzându-se printre ceilalți. Dar nu este așa.

Nu neg, și nimeni nu poate nega, că în celelalte partide (care nu se trag din comunism) este plin de oportuniști, oameni needucați etc, dar numai la PSD găsim indivizi capabili ca, ajunși la putere, să modifice din temelii modul de funcționare a justiției pentru a apăra câțiva infractori care pentru ei sunt de o importanță strategică.

Niciun alt partid nu și-a inventat propriile organe de propagandă cu care să toarne cu atâta tenacitate în mințile oamenilor ură și prostie.

Niciun alt partid nu a dat oameni capabili ca odată plasați în anumite instituții cheie ale statului să se folosească cu atâta tenacitate și pricepere de funcțiile lor pentru a compromite în ochii publicului ideea de instituție de stat de inspirație europeană (priviți-l cu atenție pe Valer Dorneanu). Ei disprețuiesc profund orice instituție de inspirație europeană.

În acest sens domnul Tudorel Toader este un exemplu emblematic. Cunoscător excepțional al legilor, el și-a asigurat din punct de vedere juridic o acoperire perfectă, astfel încât în acest moment poate spune fără reținere și rușine, că nu el, ci președintele Iohannis a demis-o pe Laura Codruța Kovesi în 2018. Și țara ascultă și cade pe gânduri: „Nu cumva are dreptate?” Iar unii răspund chiar: „Ba da. Uite ce băiat deștept. S-a descurcat. Bravo lui!”

Așa se face că noi astăzi, în loc să ne bucurăm că România a dat Europei primul procuror general european din istorie și că CEDO a dat în sfârșit o decizie prin care mizeria care i s-a făcut lui LCK în 2018 a fost scoasă la lumină, stăm acum și ne întrebăm dacă Tudorel nu cumva are dreptate când spune că nu el, ci președintele a demis-o de la DNA pe Kovesi. De ce? Pentru că suntem echilibrați. Trebuie cumpănit înainte de a ne pronunța. Avem discernământ. Nu suntem ușor de păcălit. Vai, și avem atâtea alte probleme importante.

Țara care a permis umilirea și scoaterea din scena politică a unor oameni precum Corneliu Coposu, Ion Rațiu sau Regele Mihai, țara care a permis apariția în prim plan a tot felul de impostori cu logoree, care ne explică cu ardoare cum trebuie noi românii să „abordăm”, să „tratăm” democrația occidentală, „cu prudență”, „cu discernământ”, fără să renunțăm la „tradiții”, la „specificul național”, că democrația nu este chiar așa cum o prezintă occidentalii (Deși chiar așa e: vreți să trăiți ca noi? Respectați câteva reguli elementare – e cât se poate de simplu), a căzut pe gânduri ascultând afirmațiile lui Tudorel potrivit cărora nu el, ci președintele Iohannis a demis-o pe LCK.

Nu cumva are dreptate?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp