Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Mă numesc Erji, m-am născut la Cluj și acum 78 de ani am intrat în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau

Erji

Foto: Imagine din timpul interviului pe care l-am făcut anul trecut cu Erji, supraviețuitoare a Holocaustului

Mă numesc Erji, am 97 de ani, m-am născut la Cluj, dintr-o familie de evrei maghiari și acum 78 de ani am scăpat din lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau.

Nu cred că interesează pe cineva povestea mea, sunt milioane de povești ale evreilor trecuți prin iadul din anii celui de Al Doilea Război Mondial, însă e pentru prima dată când nepoții mei mă întreabă cum a fost. Mă bucură asta, am ceva emoții dar nu-mi va fi greu, a fost parcă ieri…

Cluj, iarna 1940-1941

La doar 16 ani, nu știam și nici nu mă interesa ce se întâmplă în lume. Eram fericită la liceu, aveam o grămadă de prieteni.

Părinții ascultau îngrijorați la radio tot felul de știri, dar mie nu-mi păsa, nu simțeam niciun pericol, eram la vârsta inocenței.

Afară zăpada și-a așternut covorul peste strada noastră.

Mama, aplecată peste geam, privind orașul în zare, spune ca pentru ea:

- Ce liniște e la noi pe stradă, iar lumea fierbe...

La liceu, clasa noastră se restructurează. Avem un singur profesor acum și suntem doar copii evrei. Îmi lipsesc cei mai dragi profesori și colegii mei, alături de care învățasem încă din clasele primare.

După câteva săptămâni, nu mai avem acces nici măcar la liceu.

Apoi, alături de toți evreii de prin Cluj, suntem înghesuiți într-un lagăr.

Nu avem WC-uri, nu avem apă curentă, suferim de frig. Primim rații mici de hrană.

Totul s-a întâmplat treptat, nu ne-am dat seama de la început unde se va ajunge, ni s-a spus apoi că vom fi deportați în Ungaria, nu știam că planul era să fim exterminați.

Poate vă gândiți că am fi putut să fugim în România, să scăpăm, dar vă reamintesc că în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, orașele Satu Mare, Baia Mare, Oradea, Cluj, Târgu-Mureș, fuseseră smulse de naziști, ne aflam în granițele Ungariei sub regimul lui Horthy, ne era imposibil să trecem în Regat.


După exact o lună a sosit trenul care ne-a dus la Auschwitz-Birkenau. Desigur, noi nu știam asta, am fost informați că vom fi deportați, dar undeva neclar, în Ungaria, alături de alți evrei.

Am fost îngrămădiți în vagoane de marfă. Imaginea este foarte asemănătoare cu cea din filmul „Lista lui Schindler”. N-am avut nici apă, nici mâncare, era vară. 
Tot vagonul își făcea nevoile într-o găleată.

Unii au murit.

Ajunși în lagărul de exterminare, am fost separați, grupați, examinați, regrupați, reseparați.

Am trecut pe lângă criminalul Mengele

M-a examinat cu privirea. Eram exact tipul de tânără care scăpa pe moment de cuptoare, fiind un posibil subiect de experimente.

Unii evrei erau un fel de gardieni.

Unul dintre aceștia mi-a spus că părinții mei au ieșit pe unde iese și fumul ăla gros, negru, necontenit prin coșul mare al lagărului. Abia atunci m-am trezit, fără nicio grimasă, lacrimile au început să curgă, într-un plâns mut. Atunci am simțit ghearele morții nedrepte.

Toate deținutele erau îmbrăcate doar într-o rochiță, fără lenjerie, și niște pantofi.

La un moment dat am intrat în anticamera camerei de gazare. Erau doar femei în jurul meu, dezbrăcate complet. Cam 30-50. Toate eram tinere. Cu părere de rău, șefa gardian ne spune că jumătate dintre noi vom muri, chiar acum. Femeia gardian refuză să facă ea alegerea. Momentul atinge paroxismul. Ne pune pe noi să alegem sau să ne oferim.

Unul dintre aceștia mi-a spus că părinții mei au ieșit pe unde iese și fumul ăla gros, negru, necontenit prin coșul mare al lagărului. Abia atunci m-am trezit, fără nicio grimasă, lacrimile au început să curgă, într-un plâns mut. Atunci am simțit ghearele morții nedrepte.

Țipete, nume, tremur general, mai mult nu mai pot...

Exact o lună am mai stat la Auschwitz, apoi am fost deportată în lagărul Stuthoff ca, după încă o lună, pe data de 22.07.1944, armata sovietică să ne elibereze.

Dar eliberarea nu s-a întâmplat cum s-ar crede, nu s-au deschis porțile și gata...

Germanii au luat ce mai rămăsese din prizonieri, în marș forțat. Am avut o șansă cu niște soldați tineri care ne-au spus nouă, câtorva fete, că putem fugi prin pădure în direcția rușilor. Hainele erau aceleași, iar eu am rămas și fără pantofi prin tufele în care m-am ascuns în pădure. Eu eram cea mai mică, nu vorbeam, nu aveam curaj, dar mă țineam după niște fete puternice și descurcărețe din Maramureș. Nu știu dacă aș fi reușit fără ele. Au găsit o casă. Am pus mâna pe plită. Îmi amintesc perfect emoția de atunci, era încă puțin călduță. Germanii nu plecaseră de mult. Am găsit acolo o putină cu miere și ceva haine.

Acum, după zeci de ani, lumea mă tot întreabă de foame. Am impresia că toți au rămas în minte cu imaginile acelor schelete ambulante. Ei bine, îmi aduc aminte foarte bine de rația de mâncare pe care o primeam în lagăr: o pâine mică, o dată pe săptămână, cu un colț de unt sau margarină. Cu toate astea, nu-mi aduc aminte să fi simțit foamea, poate că tinerețea te face să treci mai ușor peste asta.

Mie, spre deosebire de alte relatări din România, soldații ruși nu mi-au făcut niciun rău. Din contră, au avut grijă de noi, ne-au dat imediat o haină, ne-au așezat pe băncuțe în camioane și ne-au dat și de mâncare.

Drumul spre casă, marea întoarcere, a durat exact un an. Războiul încă nu se terminase, liniile frontului erau întortocheate și nesigure. Așa se face că am rămas o perioadă în Bielorusia, apoi în Cernăuți.

La Cluj, nimic nu mai era, casa era ocupată, nu mai aveam rude, iar reconstrucția (a țării, a vieții în ansamblul ei) a fost infernal de grea.

Acolo am simțit din plin încercările foamei și lipsurile, chiar în vreme de pace.

Nu aveam nicio ocupație, nu aveam un loc, nu aveam rude, nu aveam nimic. Nu mai eram adolescentă.

Erji și familia

Nici nu-mi vine să cred că sunt în 2022.

Chiar dacă șoldul mă mai supără, tocmai ce mi-am făcut o rezervare la avion. Abia aștept să mă ducă nepotul cu mașina lui silențioasă, electrică, la aeroport, diseară am voie chiar și un mic păhărel de vin cu un sfert de țigară.

Alături de mine este nepoata și strănepotul meu. Stră-strănepoțelul e și el pe undeva prin preajmă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Evident a fost o mare tragedie ! Amintirile unor victime ale acelor vremi sunt nu numai emoționante dar cele mai multe și spuse fără patimă. Marele nostru filosof P.P. Negulescu are o lucrare excelentă în care demonstrează că nici o nație nu poate susține cu argumente este o rasă pură. Mai ales poporul german. Pe de altă parte discuțiile despre holocaust ar trebui să fie făcute cu mult discernământ, cu date statistice reale și de o parte și de alta. În ceea ce privește România și românii cele mai emoționante cuvinte au fost scrise de șeful rabin de atunci din România. Cuvinte cum nici un naționalist român nu le-a scris. La un congres de istoria celui de al doilea război mondial ținut la București au fost istorici evrei care au adus elogii românilor pentru atitudinea lor în această neagră perioadă. În legătură cu holocaustul din Transilvania de Nord, statul român (în perioada comunistă când doar România avea relații diplomatice cu Israelul, dintre toate țările socialiste) a reușit să elimine din numărul victimelor holocaustului din România pe evreii din Transilvania de Nord , victime ale Ungariei de sub Horty. Asupra pogromului din Moldova și situației din Transnistria sunt încă discuții între istorici. Cred că o abordare fără patimă și de o parte și alta asupra acestei probleme ar fi cu mult mai rezonabilă și mai constructivă.
    • Like 1
  • Doamna Erzsi mi-a fost profesoară și diriginte. La anii ei este cea care adună foștii elevi de la Școala maghiară din București, an de an. O face cu generozitate, cu bucurie, cu o disponibilitate fantastică să asculte poveștile noastre. Mulțumesc pentru interviu. Eu n-am reușit s-o conving să facem unul!
    • Like 1
  • Asta e genul de articol pe care il citesti si...te cufunzi in ganduri. Absolut nimic altceva nu mai conteaza (pentru minte, pentru suflet)! La final te trezeste, totusi, realitatea cruda - oamenii se impart in doua: oameni si animale (de pilda cei care neaga efectele abominabile ale Holocaustului)!
    • Like 6
    • @ Paco Raceanu
      Ar trebui scrise aceste cuvinte in ,,Carte de vizita ,a extremistilor aur--olacii , agresivi, inculti , analfabeti ,xenofobi, care foarte multi dintre ei nici nu vor citi pe aici ,Dar este foarte important sa luptam impotriva acestor impostori care se viseaza , cu mana la butoane .. Sper ca ,asa un scenariu de groaza ptr Romania ,sa nu se intample .
      • Like 0
  • Diana N. check icon
    Atât de multe cu atât de puține cuvinte!
    Mulțumesc. Și pentru final, care e excepțional!
    • Like 4


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult