MAI multă moarte. Putea să fie fata dumneavoastră, domnule ministru?

Foto: Liviu Florin Albei/ Inquam Photos

„Este un referent la o unitate subordonată ministerului. De câteva luni de zile este acolo. Este un adevăr pe care nu îl ocolesc şi n-aş avea de ce să o fac. Şi este un copil care, ca şi dumneavoastră, aşteaptă să-şi găsească rostul în viaţă. Sper să-l găsească, iar în ceea ce mă priveşte, ca părinte, o ajut să-l găsească, pentru că e firesc, este natural.“

Declarația din septembrie 2017 a dlui Petre Daea, atunci când presa a prins de veste că și-a angajat fiica la minister, nu vorbește atât despre nepotism, cât vorbește despre felul în care nepotismul ne-a intrat în pori, în plămâni, în vene, în capilare. Ăsta e statul paralel – statul format din neamuri și prieteni, amante și cumnați, doctoranzi de carton cu diplome de carton emise de universități de carton în urma unor proceduri de carton, investigate apoi de comisii de carton care emit decizii de carton.

Ăsta e PSD-ul – și nu faceți vreo greșeală, ăsta e și o bună parte din PNL. N-aveai cum să joci jocul mizerabil al politicii de până acum fără să joci în aceeași mocirlă. Fiindcă statul paralel al neamurilor este în mod necesar și statul afiliațiilor tribale, este statul în care competența și expertiza, munca și empatia, eficiența și dorința naturală de a îmbunătăți incremental lucrurile sunt, toate, înlocuite cu un singur lucru: loialitatea oarbă față de tribul care te hrănește. Știi că ocupi un post nemeritat numai datorită relațiilor, așa că relațiile sunt singura ta prioritate. Toate atributele unui profesionist sunt înlocuite cu singura calitate de a fi un vasal obedient, gata să-și servească seniorul într-un sistem de relații paralel cu ierarhia statului, pe baza unui sistem de proceduri paralel cu cel pe care trebuie să-l urmăm noi, ceilalți.

Ne imaginăm statul ideal ca o construcție solidă și competentă, formată din entități care colaborează în baza unor proceduri bine chibzuite. Știm însă că în practică poate fi solid ca brânza feta, fiindcă oamenii sunt oameni – unele posturi nu sunt ocupate pe bază de merit, ci pe bază de nepotism. Știm asta, iar feta devine telemea: în câteva locuri, ici și colo, apar niște goluri ocupate de vasali fără substanță. Cam asta se întâmplă prin toată lumea și e considerat acceptabil. La noi, nepotismul s-a găsit dintotdeauna într-o stare mai avansată și am funcționat ani și ani cu un stat șvaițer – mai multe posturi competente decât media europeană dizlocuite de vidul amantei, odraslei sau cumnatului.

În anii din urmă, PSD-ul însuși a suferit o transformare lentă, dar inexorabilă, cu efecte tragice atât în interior, cât și în exterior. Încet-încet, mucegaiul șvaițerizării a corupt înseși structurile partidului: oamenii competenți din PSD au fost înlocuiți, gradual, cu figurine de carton. Partidul a ajuns la o asemenea stare de degradare, încât sunt destul de sigur că ați strâmbat din nas când ați citit alăturarea „oameni competenți din PSD” – însă ăsta a fost rezultatul unui proces îndelungat. Proces de-a lungul căruia competența a fost înlocuită cu obediență se vede cel mai clar la penultima predare de ștafetă, în cursul căreia șoferii au devenit senatori, iar președintele Camerei Deputaților apărea în public protejat de interlopi. Dragnea, în disperarea din ultimii ani, neștiind să facă lucrurile altfel decât prin favoritism, a accelerat fulminant procesul, împărțind funcții și putere, atât în partid, cât și în afara lui, într-o extravaganță nemaivăzută, numai pentru a-și consolida poziția, roasă deja de putreziciune la rândul ei.

Sarabanda caleidoscopică a înlocuirii oamenilor cu purici a dus în interiorul partidului la situația ireală pe care o constatăm astăzi: în alegeri libere, PSD și-a numit recent ca președinte pe cel mai „valoros” om al partidului. Și nu este un accident al istoriei, fiindcă lista scurtă și exhaustivă a celor mai buni oameni din partid care au candidat pentru poziția de președinte îi mai conținea numai pe Șerban Nicolae, Liviu Pleșoianu și Ecaterina Andronescu.

În exteriorul partidului lucrurile s-au degradat gradual în mod similar. Azi nu mai avem un stat șvaițer – azi jinduim la un stat șvaițer. Pentru că trăim într-un stat pufulete. Un stat atât de fragil, încât avem într-o singură lună calendaristică trei evenimente care n-ar trebui să se întâmple în trei decenii: sistemul informatic al CNAS nu a funcționat săptămâni în șir, sistemul informatic vamal a picat în plin sezon de concedii, iar o fată a murit la 19 ore după ce a telefonat la 112, cu polițiștii la poartă.

Polițiștii care așteaptă cuminți la poartă să moară o adolescentă sunt produsul firesc al statului pufulete. Odată cu înlocuirea a 2% din profesioniștii dintr-o organizație cu vasali, înlocuiești mai mult de 2% din puterea regulilor instituționale cu reguli de vasalitate, mutându-le într-un univers paralel cu regulile instituționale. Pentru că regulile instituționale sunt apărate numai cu hârtii, pe câtă vreme regulile de vasalitate sunt viscerale: un om de bună credință care apără regulile de la locul de muncă o va face numai în limitele interesului său profesional, pe când un lacheu apără cu îndârjire regulile vasalității, fiindcă traiul de zi cu zi îi depinde intrinsec de ele. Peste un prag critic, nu foarte ridicat, regulile arbitrare ale vasalității ajung să aibă întâietate în fața regulilor instituționale: orice mizerie aș face, mă apără șeful, câtă vreme o execut pentru tribul meu – și oricâtă dreptate instituțională aș avea, mă dă afară, dacă acțiunile mele contravin intereselor tribului.

Așa se face că vasalitatea, dependența traiului de toanele, nevoile și interesele unui grup pe care nu-l poți înțelege sau controla, naște frică. De-asta oamenii de carton se acoperă tot timpul cu hârtii: respectă proceduri absurde în situații absurde, pentru că e mai important să fii acoperit decât să faci treaba pentru care ești plătit. Nu care cumva să superi. Nu care cumva să deranjezi. Cine știe pe a cui amantă o prinzi din greșeală pe unde nu trebuie? Cine știe pe al cărui nepot îl deranjezi? Lasă, mai bine stăm cuminți, ce ne trebuie nouă aventură?

Ăsta e statul pe care-l mai poate întreține PSD. Această suspensie de mălai în aer este rezultatul deceniilor de bătaie de joc, de emigrație în masă a oamenilor competenți, de dezgust față de mocirla politicii românești, față de furtul neobrăzat și mitocănia infinită a așa-zișilor oameni politici din România post-revoluționară.

S-a spus că mămăliga nu explodează, iar la revoluție jubilam că uite, poate să explodeze. Ei bine, pufuleții pot să implodeze – iar acesta e pe cale să o facă, dacă nu schimbăm urgent clasa politică a coafezelor de Teleorman.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp