Manifest puternic din partea unui expert în educație pentru redarea demnității de „meseriaș”, după eroarea școlii românești care a scos generații întregi de „șomeri cu diplomă”: „Toată lumea trebuie să înțeleagă că meseria e brățară de aur”

Foto: Inquam Photos / George Călin

Tehnologia penetrează din ce în ce mai mult societatea, iar tot mai multe persoane se întreabă care vor fi meseriile viitorului. Vom mai avea electricieni, instalatori, zidari sau mecanici pe viitor sau toate aceste meserii vor fi făcute de un robot? În țara noastră, studiile arată că peste 70% dintre tinerii care intră pe piața muncii schimbă aproximativ 6 locuri de muncă până la vârsta de 25 ani. În medie, reprezentanții Generației Z renunță la job o dată la patru luni, ceea ce creează mari fluctuații de personal pe piața muncii. Circa 42% nu activează în domeniile în care au finalizat studiile, iar alți 71% aleg să muncească în domenii care sunt mai solicitante, însă care oferă salarii mai mari. De asemenea, România are printre cei mai mulți tineri sub 25 de ani care nu vor să muncească, circa 20%, conform unui reportaj al ȘtirilorProtv. 

În tot acest context, învățământul profesional şi tehnic din România rămâne în continuare o „sperietoare“ de care se feresc atât elevii, cât şi părinţii. Expertul în educație, Marian Staș, spune într-un interviu pentru habits by Republica că sunt două motive importante pentru care apetenţa pentru învăţământul profesional este scăzută la noi în țară: 1) este atmosfera prost croită în jurul subiectului, şi anume că a face o şcoală profesională reprezintă o condiţie umană de relevanţă secundară sau de statut secundar – ceea ce este o prostie; 2) inadecvarea şi inerţia imensă a sistemului de a crea o ofertă de învăţământ profesional şi vocaţional de secol XXI.

- Domnule profesor, pregătește școala românească un elev pentru meseriile tehnice ale viitorului? Vom mai avea, spre exemplu, electricieni pe viitor? 

Răspunsul scurt la prima întrebare este NU, deocamdată. Și răspunsul la fel de scurt la a doua întrebare este DA. Cu alte cuvinte, așa cum întreg sistemul educațional este revolut și depășit de timp la noi în România, pentru că România secolului 21, țară membră NATO și țară membră UE, funcționează cu un model educațional preuniversitar feroce blocat în paradigma lui comunistă, tot așa, învățământul profesional dual nu face excepție, pentru că este o submulțime, este un subsistem al întregului sistem educațional. Dar eu remarc de mai multă vreme o presiune din ce în ce mai puternică a mediului privat, a mediului corporativ, pe ceea ce înseamnă dezvoltarea învățământului dual, pentru că au nevoie, pentru că nu au angajați, nu au oameni și atunci presiunea lor este foarte puternică și rezultatele încep să fie din ce în ce mai consistente.

Și mă bucur că ai menționat meseria de electrician, pentru că am cel puțin trei studii de caz pe care le știu direct de la sursă. Pentru că lucrez cu oamenii ăia, lucrez cu companiile care păstoresc acest învățământ dual, printre care specia asta de electrician, de electronist, de mecatronist.

Spre exemplu, la o companie din Buzău există clase de învățământ dual pentru băieți, care învață și se pregătesc să lucreze în domeniul construcției acelor de cale ferată, adică a sistemelor automatizate de direcție pe calea ferată. De asemenea, un alt proiect excepțional este proiectul de mecatroniști al companiei Tenaris-Silcotub de la Zalău. Acolo se fac echipamente pentru foraj, iar oamenii ăia au pompat sute de mii de dolari în Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” și Colegiul Mihai Viteazu din Zalău ca să echipeze săli de clasă cu aparatură cu mecatronică. Au lucrat profesioniști de acolo, au fost profesori și maiștri și instructori pentru copii și au apăsat foarte mult pe dezvoltarea acestei specializări de mecatronică. 

Iar al treilea exemplu este cel al celor de la Distribuție Oltenia, parte din Grupul Evryo, adică distribuitorul regional de energie din Oltenia și vestul Munteniei. Ei au acum o campanie publică cu privire la puterea conexiunilor, iar la finalul reclamei spun că dacă ești interesat și vrei să devii electrician, te poți înscrie la cursurile de învățământ dual pe care le pun la dispoziție.

Acum, că tot avem și campanie electorală, eu deja am lansat tema în spațiul public. Adică să vorbim mai mult despre accelerarea exponențială a învățământului dual în deceniul următor. Și îți mărturisesc că sunt foarte multe, vreo 20 și ceva, dacă nu mă înșel, de consorții de învățământ dual care urmează să fie puse în fapt. Și la Oradea, și la Târgu Mureș, aproape peste tot în țară. Deci e o chestie care acum începe, dar încă nu e nimic organizat după un plan și se izbește de nepăsare, incompetență și impostură.

Însă presiunea va fi așa de puternică din mediul extern, încât mămăliga asta cu siguranță va exploda în următorii 5 maxim 10 ani. Îți dau în scris lucrul ăsta. Deci, în 2034, cu siguranță piața învățământului dual din România va arăta cu totul și cu totul altfel decât cea de acum.

- De ce învăţământul profesional şi tehnic din România este „sperietoarea“ de care se feresc atât elevii, cât şi părinţii? E aici vorba de un statut în plan social? 

Nu, bineînțeles că nu. Suntem o nație cu coada pe sus și am uitat că, de fapt, meseria e brățară de aur. Toate statisticile plasează România în toate cozile posibile din punctul de vedere al competitivității, apetitului pentru muncă, apetit pentru învățare pe întreg parcursul vieții ș.a.m.d.

Ce indică aceste lucruri? Că, de fapt, nouă nu ne place școala și munca, și aici mă refer la întreaga societate. Uite, spre exemplu, media în UE în ceea ce privește procentul de oameni care învață pe întreg parcursul vieții este undeva la 27%. Noi suntem undeva la 16-17%. Asta arată inapetența noastră pentru școală și pentru muncă, și aici vorbesc la nivel societal. Sigur că există întotdeauna presiuni pozitive, există, cum să zic, oameni cărora le pasă ș.a.m.d. Însă balastul ăsta și ghiulelele astea de picioare sunt ucigătoare. Dar prima dintre toate este mentalitatea asta păguboasă că dacă nu sunt la un colegiu național sau la un liceu teoretic, nu e bine, cum ar veni. După cum constați, și asta este o conduită și o parte din cultura societală ucigătoare, impardonabilă, în care automat se leagă învățământul profesional și dual de rezultate proaste în altă parte. „Nu ia un examen, atunci îl trimit la o școală profesională”.

Cum poți să gândești în felul ăsta? La alții strategia e alta. Și acolo vedem că are succes. Spre exemplu, în Elveția și în Germania, 60-70% dintre copii, adică 60-70% dintre adolescenți absolvă o formă de învățământ dual. Prin urmare, învăţământul profesional şi tehnic din România este o „sperietoare“ din două motive importante. 

În primul rând, din cauza unei mentalități de oameni complexați, iar în al doilea rând, pentru că întotdeauna fără excepție, învățământul profesional și învățământul dual, dar acum din ce în ce mai puțin pentru că companiile pun presiune, a fost întotdeauna cenușăreasa școli. De ce? Păi nu au avut aparatură, nu au avut utilaje, nu au avut echipamente, nu au avut tot felul de lucruri și atunci au făcut ceva mai mult sau mai puțin.

Sigur că au fost și locuri unde au lucrat profesioniști și au făcut lucruri bune, iar unii au învățat meserii. Dar mantra a rămas și s-a perpetuat legătura asta otrăvită, percepția cât se poate de greșită că statutul de elevi de școală profesională a fost asociat cu elevi de mâna a doua.

Și să explic la ce mă refer când vorbesc despre românii complexați: În cartea sa, „Psihologia poporului român”, profesorul Daniel David, spune că în anii 30’, când Constantin Rădulescu-Motru publica prima „Psihologie a poporului român”, la vremea respectivă nota dominantă a românilor era spiritul de turmă. Daniel David spune așa: Că în secolul 21 nota dominantă a românului este comportamentul neautentic. Deci nu suntem egali cu noi înșine și suntem fie complexați superior, fie complexați inferior. Pe principiul ca românu’ nu-i niciunul, și Hagi, și Halep. De ce? Pentru că ne proiectăm noi ca puchinoși, ca oameni complexați, în realizările oamenilor ăstora. Și atunci, evident, că mulți invocă statutul când vorbesc de educație, dar nu înțeleg nimic. Iar dintr-o dată, statutul ăsta primește o caracterizare sau o valență de mâna a 2-a total stupidă. De asta spun eu că mantra următorului deceniu e obligatoriu să fie, de la șef de stat în jos, că meseria e brățară de aur. Fie că ești jurnalist, fie că ești electrician, fie că ești măturător, fie că ești livratori de mâncare, nu contează ce, toate meseriile sunt cât se poate de respectabile.

Și mai vreau să spun un lucru: noi nu funcționăm în proporție de 95% decât cu șutul în fund. De asta mă aștept ca, pe de o parte, la nivel corpore și la nivelul, de pildă, directivelor Uniunii Europene, presiunea să fie așa de mare, încât o să ne iasă ochii din cap ca la melc, n-o să vrem să ieșim din UE și atunci va trebui să ne conformăm cerințelor respective. Și ăsta evident că este un proces dureros, pentru că una e s-o faci în ciuda, cum să zic așa, comportamentului lui tău și alta e s-o faci de bunăvoie, vizionar, printr-un program frumos de dezvoltare, așa cum se cuvine.

- Domnule profesor, ne ducem și puțin către UE. Care sunt abordările la nivelul blocului comunitar în privința învățământului profesional și tehnic? Adică, puteți să ne dați câteva exemple?

În primul și în primul rând, la nivelul UE există un mesaj extrem de puternic de promovare și încurajare a învățământului profesional și tehnic. Cu alte cuvinte, la nivelul Uniunii Europene e un întreg proces și sunt alocate resurse ca atare pentru dezvoltarea învățământului vocațional. Și aici, cum să zic așa, vârfuri de lance pe care eu le-am văzut și care mie mi s-au părut remarcabile sunt Germania, Polonia, Franța, prin ceea ce fac ei. 

- Ce înseamnă, de fapt, învățământ dual și care e problema la noi?

Povestea este în felul următor. Prin natura sa, învățământ dual înseamnă așa: din 5 zile fac 2 zile la școală și 3 zile la companie sau 3 zile la școală și 2 zile în companie, cu tot ceea ce înseamnă echipamente, o diurnă, asigurarea mesei, programul de pregătire ș.a.m.d.

Deci, cu alte cuvinte, un astfel de învățământ debușează direct sau are impact direct asupra planurilor cadru, adică asupra modelului curricular. Or, la noi, planurile sunt comunist proiectate pentru că, de fapt, miza lor sunt salariile și normele profesorilor, și nu binele copiilor. Deci este o luptă feroce pentru centralizare versus descentralizare. Fostul Consiliu Național pentru Dezvoltarea Învățământului Profesional și Tehnic a avut presiuni uriașe din partea corporațiilor și s-a ajuns ca în momentul de față ca până la chiar două treimi din planul-cadru să fie la decizia companiilor. Deci este o luptă din asta de gherilă continuă, care prin alte părți de Europă nu există. 

Acolo, în mod firesc conceptul curricular este de curriculum, proiectat de școală, adică de subsidiaritate, de deschidere. Și atunci este mult mai ușor ca orice școală care face învățământ dual să-și adapteze, să-și croiască, să-și propună modelele curriculare și modelele de școlarizare pe care le consideră cele mai potrivite.

Și, în plus, există un parteneriat foarte puternic și finanțat ca atare, de tip public-privat, în care fiecare dintre părți își îndeplinește obligațiile, atât companiile, cât și sistemul public, astfel încât școlile astea să funcționeze cât mai bine cu putință. Germania, care este unul dintre motoarele de dezvoltare europene, scoate pe piață în fiecare an aproape 70% absolvenți de liceu de învățământ vocațional.

- După cum ați spus, dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic în România presupune un parteneriat între mediul public și cel privat. Dar cum ar trebui să arate acest parteneriat? 

Cât mai deschis cu putință și bazat pe cât mai multă încredere reciprocă. Pentru că în momentul de față sentimentul meu este că zona asta publică parcă pune piedică întregului proces.

- De ce?

Din frica de a pierde controlul. Și e necesar să vorbim și de paradigma în care ne aflăm. La noi, în creierul birocratului român și în creierul sistemului român, mantra cheie comunistă care a rămas în continuare feroce, pe lângă dosarul cu șină, ca să zic așa, este centralizarea. Deci sistemul turbează în momentul în care simte cea mai mică tresărire că ar putea, nu se piardă controlul, ci să se spargă monopolul. Și sunt nenumărate exemple. Școlile-pilot pe care le-am păstorit așa și care au început să funcționeze reprezintă un contraexemplu uriaș. Cred că a început să-i fie frică sistemului de faptul că există școli-pilot. De ce? Pentru că fiecare face în felul propriu ce are de făcut ca atare. Și atunci probabil că unul dintre lucrurile care se întâmplă este de a crea așa un fel de pat al lui Procust prin care toți să treacă pe acolo. Dar fiecare dintre profesii, fiecare dintre companii, fiecare dintre zonele astea profesionale are specificul propriu. 

Prin urmare, tema esențială din partea sistemului este așa: ar trebui să fie deschidere, descentralizare, subsidiaritate. Păi, da, dar asta se bate cap în cap cu pierdere a controlului, pentru că școala este feroce politizată. Și atunci, în momentul în care eu sparg monopolul, păi și gura mea ce mai mănâncă? Adică, cu alte cuvinte, cum pot eu să mai construiesc mecanisme prin care să mai trag diverse de colo, de colo, de colo? De pildă, există o problemă asurzitoare despre care nu pomenește nimeni în sistemul public în general. Și anume, faptul că planurile-cadru sunt blocate din motive sindicale. Deci ele sunt croite pentru normele și salariile profesorilor. Și asta este o presiune foarte dură, negativă.

Adică unul dintre motivele pentru care sistemul încă pedalează destul de puternic în gol în zona învățământului, în general, nu numai a învățământului dual, constă în faptul că resursa umană e foarte mult rămasă în urmă ca pregătire. Deci nu ține pasul resursa umană de profesori de maiștri cu ce au de făcut acolo. Și atunci ce fac? Cumpără timp, adică pun piciorul pe frână.

Fac și o mică paranteză. La un moment dat, acum vreo câțiva, am lucrat în Ministerul Apărării și am întâlnit generali români care puneau piciorul pe frână în ceea ce privește direcțiile NATO. Și li se spunea: „Domne, știți, avem niște proiecte comune etc”, iar ei răspundeau: „Lasă, să le zici că e zăpadă în poarta unității și că nu poți să dai zăpadă la o parte”. Deci cea mai importantă amenințate pe care sistemul public o percepe este cea de spargere a monopolului, adică de deschidere, de subsidiaritate. Schimbarea de paradigmă care înseamnă de mentalitate la noi, inclusiv în învățământul dual, este trecerea de la centralizare comunistă la subsidiaritate europeană.

Iar subsidiaritate înseamnă așa: valori, principii, viziune ținute la nivel central, după care dă-i drumul să-și proiecteze curriculum proiectat de școală, model educațional proiectat de școală. Ori aici, de fapt, sistemul rezistă la schimbare, încă foarte, foarte puternic. 

- Ne întoarcem la cazul Germaniei și vreau să-mi spuneți cum sunt selectaţi acolo elevii care ajung la profesională? 

Pai în primul rând, paleta de specializări este foarte largă, deci, cu alte cuvinte, sistemul ca atare oferă foarte multe opțiuni profesionale. Nu există să rămâi blocat în ceva. În al doilea rând, există o cultură a performanței în zona profesională, pe care școlile o cultivă cu strășnicie și care transmit într-adevăr mesajul ăsta, că meseria este într-adevăr brățară de aur. Și trebuie să mai spunem că există cultura muncii oneste în Germania. Nu că dacă sunt de fiţe şi fac nişte şmecherii şi dau nişte tunuri împuşc câteva mii de euro şi m-am scos. Acolo, cultura muncii există în societate ca atare, iar componenta de învăţământ profesional este foarte consistentă în ansamblul învăţământului liceal. La nemți s-a cristalizat şi s-a aşezat în timp exact această cultură. Iar zona publică și zona privată ajută cu mesajele de promovare în spaţiul public, care sunt inteligent şi înţelept propagate pentru a încuraja învățământul dual. Iar asta pe mine m-a impresionat.

- Dar noi avem aici, în România, profesioniști care să-i instruiască pe copiii care vor să practice o meserie tehnică în viitor?

În mod cert răspunsul este DA. Și am dat cele trei exemple de mai sus, unde se face practică serioasă la locul de muncă și ai tutorat, mentorat și maiştri cu care să lucrezi. Deci, cu alte cuvinte, acolo unde companiile sunt vizionare și văd în față, lucrurile se mișcă. Doar că la noi procesul este liniar, în loc să fie exponențial. Dar vestea bună este că într-o legislație mediocră și un proiect mediu cum e România Educată, tema asta de învățământ dual a primit o reprezentare extrem de consistentă în lege și va fi puternic finanțată pe campusuri, ș.a.m.d. Adică, dintre toate, asta este una dintre secțiunile lăudabile din legea învățământului preuniversitar. Și asta spun eu, care critic legea preuniversitară, pentru că ea, în ansamblu, este o lege mediocră. Dar aici au văzut că, de fapt, e o chestie importantă și au ales să deschidă procesul decât să îl țină blocat. 

- În tot acest context, vorbind de meseriile viitorului, voiam să vă întreb dacă aceste meserii pot să fie înlocuite de roboți bazați pe inteligență artificială? E acesta un pericol AI pentru învățământul tehnic și profesional?

Din perspectiva mea, nu câtuși de puțin. Nu este deloc un pericol. Nu-l văd ca pe un pericol, ci ca pe o imensă oportunitate.

Slavă domnului, că suntem NATO și UE și că nu mai putem ieși din aceste alianțe. Iar presiunile vor fi în așa fel încât ne vor sparge, ne vor crăpa timpanele, dar tot vom face ce avem de făcut.

Prin urmare, pentru noi cale de întors și cale de a rămâne în urmă n-are cum să existe, pentru că suntem într-un bloc compact care e condamnat să se dezvolte ca atare, indiferent cât de mari vor fi durerile și cât de mare va fi disconfortul în ceea ce ne privește. Probabil mai cu julituri, mai cu junghiuri, mai cu vânătăi, și noi ca indivizi, dar și societatea ca atare, vom învăța abrupt, vertical principiul adaptabilității. Și atunci, evident că lucrurile astea vor deveni, de fapt, imense oportunități, unde, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre profesiile respective își va găsi și o tangentă cu zona inteligenței artificiale.

Și m-ai făcut să-mi aduc aminte de un principiu al lui Tom Friedman, care vorbea de globalizări. Și există trei mari globalizări la scara istoriei:

• globalizarea 1.0. a fost Marco Polo, Columb ș.a.m.d.
• globalizarea 2.0. a fost Coca-Cola, McDonalds, ș.a.m.d.
• globalizare 3.0. e discuția dintre noi doi. Ne luăm laptopul, ne luăm pașaportul și ne ducem unde e proiectul.

Nu cred că va mai putea ca învățământul nostru să reziste în halul în care a rezistat până acum, să mai facă față presiunilor ăstora, iar mai devreme sau mai târziu va crăpa. Atunci schimbarea de paradigmă se va produce. Inteligența artificială și dezvoltarea tehnologiei eu le văd ca pe niște imense oportunități și fiecare dintre noi răspundem la ele cu câtă capacitate de rezistență la schimbare sau capacitate de transformare avem. Sigur, dacă suntem mai rezistenți, o să ne doară mai tare, dar de scăpat tot nu scăpăm. 

- Care sunt consecinţele lipsei învăţământului profesional?

Consecințele sunt ucigătoare pe cel puțin două planuri: pe plan hard și pe plan soft. Pe plan hard rămâne în urmă societatea din punctul de vedere al resursei umane, iar pe plan soft vom continua să băltim în negarea asta idioată că, de fapt, învățământul profesional este de tip second-hand. Și asta este ucigător. Unii nici nu-și dau seama că așa se acutizează criza forței de muncă. Companiile vor umbla bezmetice să angajeze, şi când vor angaja, angajații vor fi slab calificaţi. Bine, unele companii vor oferi calificare la locul de muncă, dar asta va genera costuri suplimentare, mai ales de timp, pentru că una e să vii şcolit şi cu instinctele gata ascuţite şi formate şi alta este să faci calificare la locul de muncă.

- Iar din celălalt unghi, ce beneficii pentru stat aduce învăţământul profesional? 

Uriașe. Și am să-ți dau primul beneficiu: cel mai important este banii. Investiția în educație este printre cele mai rentabile din lume. Ea are randament în general, dar mai ales în învățământul profesional care generează profesii. Deci randamentul oricărei investiții în educație este între 8 și 40%. Prin urmare, procesul l-aș asimila cu infrastructura de autostrăzi. În momentul când ai infrastructura ca atare, păi ești deja altă țară. Așa că existența unor proiecte sănătoase, serioase, de profesii ale viitorului, operaționalizate prin învățământ dual indică o dezvoltare socio-economică exponențială.

- Care ar fi direcţiile de acţiune pentru ca învăţământul profesional de la noi să devină mai atractiv?

Păi ar trebui să se pună presiune uriașă, convergentă, coroborată prin consorții, prin tot ce înseamnă corporații ș.a.m.d. Dar e drept că nu toate corporațiile sunt încă suficient de conștiente de presiunile pe care sunt obligate să le pună. De fapt, nu foarte multe, de pildă, contribuie la ceea ce înseamnă crearea profesiei ca atare.

Pentru că în momentul în care vorbim, spre exemplu, de mecatronici sau de electroniști, singurele cele mai calificate sunt companiile în sine să-și definească parametrii. Dar nu toate încă sunt atât de angajate în acest aspect. Probabil că nici nu au multe resurse, poate că n-au capacitate sau poate că nu văd procesul ca atare. Dar un aspect esențial este, așa cum spuneam, creșterea exponențială a cartelurilor, ca să zic așa, în sens pozitiv, corporatiste, pentru a da de pământ odată pentru totdeauna cu starea asta tembelă de fapt și a genera într-adevăr mutarea pe nivelul următor, schimbarea paradigmei mentalității cu privire la învățământul dual.

Și mai vreau să vorbesc și de politici publice. Iar sarcina pentru dezvoltare și de a crea presiune pe verticală îi revine viitorului președinte, pentru că el este cel mai legitimat om politic. Și dacă e nasol și mediocru, așa cum a fost Iohannis, ține piciorul pe frână. Dar dacă nu e mediocru, așa cum sper să fie următorul președinte, atunci lucrurile pot arăta altfel. Și am să spun de ce: pentru că cultura noastră este o cultură profund paternalistă. 

Geert Hofstede măsoară cultura organizațională și are un indice care se numește power distance index, adică indicele distanței față de putere. Iar la noi, la români, se înregistrează o valoare foarte mare în această direcție, spre deosebire de Finlanda, de pildă, unde societatea este mult mai orizontală. Românul e complexat și dacă nu i se dă voie, nu face. Dacă n-are o aprobare de undeva, de la un tătuc, nu face. De ce? Pentru că dacă iese prost, are pe cine să dea vina. Deci, indicele distanței față de putere este nevoia de pătură, nevoia de a se acoperi. Pe principiul: „Bă, dacă o iau eu, să nu fie la mine, să fie la alții”. Și atunci, din păcate, la noi e nevoie de o astfel de presiune pe verticală ca să poată să pună instituțiile statului la lucru.

Deci, ca să recapitulăm direcţiile de acţiune pentru ca învăţământul dual să devin mai atractiv, eu cred că le putem rezuma astfel: 

1. reconstrucţia mesajului public. Adică să existe un mesaj de promovare onestă, puternică, continuă. „Meseria e brățară de aur” să înțeleagă toată lumea.
2. e nevoie de o proiectare serioasă şi de construirea aşa cum se cuvine a unei oferte curriculare adecvate de învăţământ profesional.
3. e nevoie de o consolidare a parteneriatului dintre sistemul public şi cel privat, respectiv tipurile de facilităţi şi legăturile, parteneriatele oneste între stat şi companii, astfel încât acestea din urmă să devină şi mai interesate şi să promoveze mult mai intens sprijinul lor pentru profesiile de care au nevoie. 

- Dar în virtutea a tot ce spuneți, mai e meseria brățară de aur în România?

Acum nu mai este. Dar e păcat și are nevoie să devină din nou. Ne complacem în șmechereală, afișăm lux și opulență, dar suntem rupți în fund ca nație. Pocnim pe toate încheieturile pentru că n-avem adunată mentalitatea și forța de face din nou meseria brățară de aur, indiferent dacă fac pâine sau dacă pun faianță sau dacă schimb cabluri de curent.

Asumare, curaj, descentralizare, subsidiaritate. Cum naiba vrem ca sistemul să meargă înainte dacă noi nu-i dăm drumul?! E obligatorie schimbarea paradigmei și trecerea la ceea ce spuneam eu curriculum proiectat de școală, cu ritmul oferit de școală. Pentru că, altfel, singurul lucru pe care școlile știu și oamenii știu este să asculte ordine. Pentru că sistemul este foarte centralizat. Când deschizi sistemul și spui „luați-vă soarta în propriile mâini”, sigur că te mai lovești. Dar înveți să fii autonom, înveți să decizi, înveți să-ți asumi decizia. Asta e de fapt nevoia pe care societatea trebuie să o rezolve: schimbare paradigmei și trecerea de la un model paternalism, de tătuc centralizat, la deschidere și subsidiaritate. Iar conceptul de subsidiaritate europeană este foarte interesant, pentru că la spune așa: păstrez 10% sau 20% din elementele strategice ale deciziei la vârf și, în rest, dau drumul la joc.

• Împreună, devenim conștienți că putem face alegeri mai verzi în fiecare zi. Energia vine de la oameni. Acest text face parte din proiectul editorial VERDE, realizat împreună cu Societatea Omului Sănătos și platforma habits by Republica. Proiectul VERDE este realizat cu sprijinul Evryo România.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp