Mario Vargas Llosa: cel mai frumos adevăr al minciunilor

Mario Vargas LLosa în nov 2005/ foto: Jordi Boixareu / Zuma Press / Profimedia

Mario Vargas Llosa a fost, înainte de toate, un cititor. A semnat una dintre cele mai frumoase cărți despre alte cărți, Adevărul minciunilor și un curs de scriitor, Scrisori către un tânăr romancier, mascat sub forma unor epistole în care aduce un omagiu scrisului.

Cei care au astăzi 40-50 de ani au citit un Llosa tradus impecabil în limba română, în perioada liceului. Pe vremea când eram la liceu, îmi amintesc că scrisesem editurii Humanitas (care-l publica) întrebând când va apărea Adevărul minciunilor — era listat la „în curs de apariție”, dar lipsea din librării. Nici nu mă așteptam la un răspuns, dar un redactor mi-a scris înapoi cu o dată exactă.

A fost – și a rămas– jurnalist, cu o curiozitate care nu s-a stins până la sfârșit. Într-un interviu, Llosa povestea că lucrul la un roman dura câte 3-4 ani, de aceea era foarte atent cu timpul său, unul dintre personajele-cheie ale tuturor cărților sale.

Și-a susținut doctoratul în 1971, cu un eseu despre deicidul comis de Garcia Marquez în Un veac de singurătate, cândva prieten.

Verile, citindu-i cărțile, mă plimbam în minte prin cartierul Miraflores din Lima sau mă teleportam în Anzi cu Lituma, acel personaj dezorientat și lucid care apare în mai multe romane.

A fost, poate, cel mai „european” scriitor latinoamerican, cu reședința la Madrid, acceptat în Academia Franceză în 2023. În discursul său de recepție, a spus că literatura e necesară pentru a preveni „controlul absolut al celor puternici”. Nu ca gest moral, ci ca un act de supraviețuire a imaginației.

Am trimis-o pe mama la coadă pentru autograf cu un exemplar din Războiul sfârșitului lumii, poate cea mai bună carte a sa, pentru că voiam să păstrez distanța față de scriitorul meu preferat.

Sigur, Conversație la catedrală rămâne și ea pe raftul Llosa din orice librărie. Pentru mine însă, Mătușa Julia și condeierul rămâne cartea lui cea mai vie. Și Orașul și câinii – romanul de debut – e o lecție despre cum începi, când nu ai altă cale decât scrisul.

În 2010, Comitetul Nobel a motivat astfel decizia de a-i acorda premiul pentru literatură: „pentru cartografierea structurilor puterii și pentru imaginile pătrunzătoare ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”. Nu e puțin lucru, dar nici nu spune tot.

A scris și despre dictaturi, Sărbătorea țapului, și despre cinismul celor care vor să salveze lumea. A scris Elogiu mamei vitrege, o carte jucăușă și ireverențioasă, Pantaleón și vizitatoarele, cu un umor perfect echilibrat cu o ironie fină, și Peștele în apă, una dintre cele mai sincere autobiografii ale unui scriitor implicat politic.

Dacă a existat un adevăr în minciunile lui Llosa, acela era mereu unul incomod. Dar era acolo, însoțit de speranță. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp