Scriitorul Cătălin Dorian Florescu, despre marea lui uimire legată de București: Surprinzător e că acest oraș a supraviețuit

Foto: Oltea Belciuganu

M-am născut în București și am trecut de nenumărate ori pe lângă Foișorul de foc, în drum spre altceva, dându-mi de foarte puține ori răgazul să îl observ cu adevărat. Dacă mi-ai cere să îl descriu, mi-aș aminti conturul și culoarea sa, textura vagă a zidurilor și locul lui exact pe harta orașului, cu un amestec de precizie și imprecizie care ar apropia relatarea mea sinceră de ficțiune. În urmă cu câțiva ani, scriitorul Cătălin Dorian Florescu s-a aflat pentru prima oară în fața clădirii de patrimoniu și, cu ochii curioși ai vizitatorului venit de departe, i-a putut percepe adevărata natură: aceea de martor de neclintit al istoriei, care le spune oamenilor și vieților lor trecătoare: eu sunt aici, eu vă văd. Și-a dat seama de puterea lui, de a susține un întreg univers, și după o lungă documentare despre istoria Bucureștiului a construit în jurul lui o carte, „Turnul focului”, apărută recent la editura Humanitas. A ieșit o captivantă poveste imaginată care este, în esență, adevărată. Pentru că sub mantia ficțiunii regăsim cataclismele istoriei adevărate pe care orașul și oamenii săi le-au trăit. Când l-am întrebat pe Cătălin Dorian Florescu care este cel mai surprinzător lucru pe care l-a aflat despre București în timpul documentării, a răspuns simplu: Că a supraviețuit. „Acest oraș era un mic sat în mijlocul unei păduri de enorme de stejari, cu o fortăreață pe malul Dâmboviței, un sat care putea fi pulverizat nenumărate ori. Faptul că acest oraș a dăinuit și a reușit după toate catastrofele să se reînnoiască, în felului lui, nedevenind un oraș frumos neapărat, netransformându-se într-un fluture, dar stând încă pe picioarele lui este uimitor. Distrugerile au fost enorme, deseori nu i s-a vrut binele acestui oraș și deseori a avut dușmani chiar în interiorul lui”, spune scriitorul într-un interviu pentru Republica.

• Cătălin Dorian Florescu trăiește de la vârsta de 15 ani în Elveția, unde a urmat studii de psihologie și psihopatologie. A scris mai multe romane, între care Vremea minunilor, Maseurul orb, Zaira și Jacob se hotărăște să iubească. 

Recent a apărut, la editura Humanitas romanul dvs. „Turnul focului”, în care recunoaștem una dintre clădirile emblematice ale Bucureștiului, Foișorul de foc. Cât din construcția ei din carte este adevăr și cât este ficțiune?

Eu i-aș spune Turnul de foc, care este locuitorul imaginarului pe care îl creez, al universului meu. Nu există un Foișor de foc, există un Turn de foc, pentru că un foișor ar putea fi și de 5 metri înălțime și te-ai putea duce în el pentru a-ți bea cafeaua în grădină sau ar putea fi un foișor de pază. Aici este vorba, într-adevăr, de un turn, care există numai în fantezia mea, cu multe date concrete. Sunt lucruri absolut reale din istoria orașului, Bucureștiul fiind, pentru mine cel puțin, un protagonist clar al romanului. Deși foarte multe lucruri sunt documentate și așa s-au întâmplat, există într-adevăr și foarte multe lucruri care sunt florile sau fructele imaginației mele.

Oamenii au uitat să se uite cu adevărat la Foișorul de foc

Cum s-a ajuns ca Turnul de foc să fie centrul, axa, în jurul căruia se învârte întreg universul cărții dvs?

Cele cinci generații din familie, toți ceilalți și, de fapt, tot orașul, cu toată istoria sa, se învârt parcă în jurul Turnului de foc. Acesta este un element important: Turnul de foc rămâne neclintit, în timp ce Istoria cu „I” mare se învârte ca într-un uragan în jurul lui. Este ca un martor a 100 de ani de istorie românească, a Bucureștiului și a Europei în cele din urmă. Am văzut această calitate a lui în imaginarul meu, imediat ce l-am descoperit, în timp ce căutam locuri în care să-mi așez un alt roman, pe care a trebuit să-l las deoparte. În prima zi când ieșisem din apartamentul unde eram cazat să caut, cu mașina, locuri pentru cealaltă carte - aflată atunci încă undeva între neant și mine și pe care de abia acum am scris-o - am dat de turn. Am văzut că are pereți groși, am văzut că în lumea actuală nu prea are importanță, că probabil bucureștenii îl blesteamă, fiindcă trebuie să se învârtă în jurul lui și e circulație mare. Nimeni nu se uită la el, oamenii au uitat să se uite la el, așa cum uiți să privești un om pe care îl cunoști prea mult și de prea mult timp. Uiți să-i vezi omenia, pur și simplu te-ai obișnuit cu el. Dar eu, având o privire proaspătă, pentru că n-am trăit în București, i-am văzut imediat calitatea aceasta, de metaforă a 100 de ani de Istorie cu „I” mare. 

În toate romanele mele, protagoniștii au o istorie cu „i” mic, sunt oameni mici și am văzut atunci posibilitatea de a scrie un roman despre viața noastră a oamenilor mici, aruncați în vârtejurile istoriei cu „I” mare. Oamenii se îndrăgostesc în cartea mea sub turn, bărbații merg sus pe platformă și strigă numele fetelor din cartier, sperând să fie auziți. Pompierii - pentru că sunt cinci generații ale unei familii de pompieri - merg sus cu băieții lor și le arată orizontul, care încă era deschis atunci, înainte de a veni comuniștii și a-l închide cu blocuri. Tații arată spre vest și spun, folosind ochii imaginației: vezi turnul Eiffel, vezi turnul din Pisa, în sud e Constantinopulul, de acolo au venit otomanii și ne-au ars orașul. În est e Moscova, dar să sperăm că nu au niciun turn, ca să nu se urce pe el și să ne vadă că suntem aici. Se pot face foarte multe când ai acest spirit creativ cu care mergi prin lume și nu numai un spirit rațional, redus la strictul necesar, care îți permite să vezi numai prima suprafață. Aceste momente, care mi s-au întâmplat și la alte romane ale mele, sunt ca un act de îndrăgostire: să vezi, de exemplu, un turn și să simți că e mai mult decât atât. Să simți puterea unui turn de neclintit, care îi spune omului: eu sunt aici, eu te văd.

Tinerii care văd libertatea

Cât v-ați documentat pentru roman?

Eu mă documentez mult și pentru acest roman m-am documentat trei sau patru ani. Am petrecut mult timp și pe teren, cu șoferul de la Fundația Noua Europă cu care m-am și împrietenit și care zilnic mă ducea în oraș ore în șir și mergeam din cartier, în cartier, ca să cunosc topografia, plecând mai ales de la bisericuțele din cartier. El mi-a vorbit despre viața lui, din anii ‘80, pentru că știam că este un roman de 100 de ani pe care voiam să-l sfârșesc în zilele Revoluției. Așa am parcurs orașul, am fost la Muzeul Bucureștiului, am luat cărți pe care le-am dus în Elveția, am luat multe fotografii și multe hărți ale orașului. Și pe una dintre hărțile de limbă germană, de la 1900, stă scris: Turnul de foc. Titlul cărții mele, „Turnul focului” semnalează desprinderea de realitate, pentru că, dacă s-ar fi numit Foișorul de foc, lumea s-ar fi așteptat să scriu o monografie. 

M-ați întrebat din carte este opera imaginației mele? Nu pot spune decât atât: foarte mult, dar nu totul, sunt lucruri concrete din istoria Bucureștiului care am avut grijă să rămână. Primul primul avion care ajunge la București și zboară deasupra turnului, primul telefon instalat în turn și așa mai departe. În plus, Bucureștiul în sine este un personaj. Rescriu Bucureștiul în epoci cu totul diferite, începând de pe la 1892, când bunicul povestitorului, care avea pe atunci vârsta de 10 ani, pleacă cu căruța, împreună cu tatăl și mama lui de pe Dealul Spirii spre Turnul de foc, unde tatăl va fi pompier. 

Și descriu Bucureștiul de atunci și până în 1989, până la a cincea generație, când protagonistul, care nu mai e pompier, a trecut prin roțile de măcinat ale comunismului, prin teroarea comunistă din anii ‘50. El spune retrospectiv povestea Bucureștiului, a familiei lui, în timp ce, în Piața Universității, fata sa face baricade împotriva forțelor speciale. Ea e cea care vede libertatea. Tatăl ei, care spune povestea, nu o mai vede și crede că va rămâne întotdeauna la fel. Deci cea care mai poate vedea o schimbare, o Casandră cum ar veni, este o tânără. Probabil că vârsta e importantă, pentru că aceia mai în vârstă nu mai puteau vedea, trăiseră prea multe.

Tot timpul orașul a fost amenințat de moarte, de pierdere și tot timpul s-au găsit mijloace ca să reziste și să se înalțe din nou

Scrieți cu mare căldură despre București. De unde provine fascinația dumneavoastră pentru acest oraș pe care ni-l dezvăluiți prin detalii mai puțin cunoscute?

În toate cărțile mele, astea este o condiție sine qua non: există o mare apropiere, dar în același timp și o distanță de subiecte. Dacă apropii prea mult subiectul, iese un kitsch, dacă îl ții prea prea departe pierzi exact acea căldură și devine un text construit, rece, cum sunt foarte multe în literatura modernă. În ceea ce privește Bucureștiul, eu nu aveam o mare apropiere față de el, eu sunt din Timișoara și oriunde altundeva în țară mă simțeam bine. Când veneam la București, plecam agasat, e un oraș care nu-ți face ușoară misiunea să-l iubești, după distrugerile avute, prin cutremure, prin bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, prin primele construcții comuniste de la sfârșitul anilor ‘40-‘50, prin distrugerile făcute în anii ‘80 de Nicolae Ceaușescu. E un oraș foarte vătămat, foarte rănit și foarte hidos în multe locuri, frumusețea trebuie să o găsești căutând-o în spatele unor blocuri unde au rămas cartiere vechi, unde străzile istorice chiar sunt întrerupte deseori de blocuri. Deci trebuie să-ți iei timp ca să vezi acel București încă frumos, chiar dacă e, uneori, numai o clădire sau dacă sunt două sau trei puse una lângă alta.

Apropierea de București s-a creat prin munca de documentare. Nu pot spune că aș dori să trăiesc aici neapărat, dar am o înțelegere mare pentru catastrofa care a venit asupra lui și acest lucru îl prezint în carte. Tot timpul au venit catastrofe asupra Bucureștiului, că au fost otomanii care l-au ars, că fost ocupat de nemți, că au venit cutremure, că a venit holera, că au fost incendii mari. Tot timpul orașul a fost amenințat de moarte, de pierdere și tot timpul s-au găsit mijloace ca să reziste și să se înalțe din nou. Și acest lucru este de fapt o metaforă a omului și acest lucru este firul roșu prin toate romanele mele, omul care reușește să nu piară. Pentru că tot timpul, în toate cărțile mele, toți protagoniștii, și Maseurul orb, și Jacob, care se hotărăște să iubească, și Zaira, toți protagoniștii sunt amenințați de ceva. De valurile istoriei mari, de armata rusă, de fasciști, legionari, foamete, dictatură, toți fug, într-un fel sau altul, și toți reușesc să supraviețuiască. Deci au reziliență și cazul acesta, orașul fiind un protagonist are și el reziliență.

Povestea bisericii Enei, distrusă într-o noapte de comuniști

Există vreo descoperire surprinzătoare pe care ați făcut-o despre București, ceva care v-a uimit în mod special în timpul documentării?

Uimirea e că acest oraș a supraviețuit. Acest oraș era un mic sat în mijlocul unei păduri de enorme de stejari, cu o fortăreață pe malul Dâmboviței, un sat care putea fi pulverizat nenumărate ori. Faptul că acest oraș a dăinuit și a reușit după toate catastrofele să se reînnoiască, în felului lui, nedevenind un oraș frumos neapărat, netransformându-se într-un fluture, dar stând încă pe picioarele lui este uimitor. Distrugerile au fost enorme, deseori nu i s-a vrut binele acestui oraș și deseori a avut dușmani chiar în interiorul lui. Dacă ne gândim la comunism și la Ceaușescu, prima biserică distrusă, imediat după cutremurul din ‘77, a fost Biserica Enei. 

Biserica Enei, în 1976. Sursa imaginii: Bucureștiul Uitat

De ce există strada Biserica Enei, dar nu mai există nicio biserică? Pentru că în ‘77, imediat după cutremur, căzuse blocul de lângă, Dunărea și zdrobise puțin dintr-un zid al acele biserici foarte vechi. Există martori, un domn care a făcut fotografii, care arată cum comuniștii au înconjurat toată biserica cu garduri enorme. Din interiorul Institutului de Arhitectură se uitau profesorii și studenții plângând, pentru că știau ce va urma. Câțiva au încercat să intre și au luat lucruri dinăuntru, cum s-a încercat mult să se salveze lucruri și de la Văcărești, au încercat să facă cât au putut. Pentru ca, într-o anumită noapte, să se stingă reflectoarele și cu mașini blindate cu lanțuri să se tragă de zidurile acelei biserici. În acest timp, pe partea cealaltă, unde e Teatrul Național, oamenii se uitau și își făceau cruce. Este prima distrugere, făcută înainte de a distruge tot Cartierul Uranus, și se spune că a fost un test, ca să se vadă dacă poporul tace.

Deci, dușmanii au venit deseori nu din afară, ci dinăuntrul Bucureștiului. Și asta pentru mine e surprinzător. Ca scriitor, pe mine mă interesează să arăt omul aruncat în istorie pe o durată lungă. Asta fac în toate cărțile mele, cărțile mele se întâmplă pe 100 de ani, câteva dintre ele sau chiar pe parcursul a 300 de ani, cum se întâmplă în cazul lui Jacob se hotărăște să iubească. Îmi iau timp ca să arăt suflul lung al istoriei mari și istoriile mici care sunt întotdeauna periclitate de istoria mare.

Ce a însemnat pentru România counismul pe care mulți l-au uitat sau chiar îl regretă astăzi?

O catastrofă pentru România, pentru București, pentru tot estul Europei și pentru lume. Și ceea ce vedem acum, o Rusie care nu se mai cheamă Uniunea Sovietică, dar care acționează agresiv împotriva Ucrainei, nu este altceva decât o continuare a ideologiei de atunci. Deci trăim încă în umbra acelor timpuri, acele timpuri nu sunt trecute. Ideologia, colonialismul, imperialismul rus continuă să existe și astăzi. Lipsa de spirit democratic, spirit democratic care n-a existat în Rusia niciodată, continuă să existe și astăzi. Oameni care, în mare majoritate îl susțin pe Putin, toate acestea sunt consecințele secolului trecut, care continuă, ca o fantomă, să existe între noi.

E un naționalism rus, cu poporul, cultura rusă despre care ei susțin că e mai puternică decât cultura europeană, care e pe cale de pieire…

O reabilitare oarecum și a lui Stalin, o biserica întotdeauna oportunistă și așa mai departe. Biserica e oportunistă nu numai acolo. Să nu uităm că și în România biserica a avut mulți turnători în interiorul ei.

Instaurarea comunismului a fost o mare catastrofă pentru România, pe care eu o arăt în carte. Catastrofă care a dus la teroarea din anii 50. De-abia în 1964, Partidul Comunist s-a instaurat bine la putere, n-a mai avut nevoie de lagărele de muncă, ca de exemplu cel din Delta Dunării. Și atunci a deschis puțin pumnul. Aș vrea să ne gândim la primele fraze din carte, care sunt foarte importante, în care e vorba despre faptul că pădurea ține orașul ca într-un pumn; dacă era pumnul lui Dumnezeu sau al diavolului, nu știa nimeni.

Același lucru e comunismul. În ‘64 a deschis puțin pumnul și i-a lăsat pe toți deținuții să iasă din închisoare, marcați pentru totdeauna. Și nu numai ei, ci societate în general era marcată, pentru că toată țara se transformase de fapt într-o închisoare foarte mare. Dacă mai existau nuclee de împotrivire împotriva comunismului, la sfârșitul anilor ‘40 începutul anilor ‘50, partizani, care nu toți erau legionari - erau și foști legionari printre ei, dar erau și elevi, studenți, idealiști, oameni credincioși care se împotriveau comunismului în Carpați - în anii ‘60 nu mai existau. Partidul putea să-și permită să deschidă pumnul puțin se lase oamenii să răsufle. 

Am vorbit desigur, pentru acea epocă, și cu șapte supraviețuitori ai terorii comuniste. Oameni care uneori au ajuns la 16 ani în închisori, la 17 ani, pentru că vorbiseră într-un cerc de prieteni că trebuie să facem ceva. Asta le-a schimbat viața pentru totdeauna și i-a marcat pentru totdeauna.

Odată cu comunismul s-au instalat anii de plumb. Între cele două războaie mondiale nu era o perioadă ideală, nu era deloc. Erau legionarii, era un rege dictator, era o foarte mare criza economica, nici atunci nu se trăia bine, da, măcar la suprafața fațadei existau cafenele pline, existau teatre, se vorbește foarte mult de perioada frumoasă interbelică. Nu era chiar așa de frumoasă, însă era oricum mai plăcută decât ce a urmat. Ce a urmat a fost un război total, în numele unei ideologii, împotriva propriului popor, care a dus la ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Aici, și prima parte a interviul cu Cătălin Dorian Florescu: Scriitorul și psihologul Cătălin Dorian Florescu: „Trump ar trebui mult mai curând să fie în cabinetul de terapie decât să fie președintele Americii”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp