Medicii care suferă de sindromul Burnei-Dumnezeu. „Mi s-a spus că sunt impertinentă, că nu are dreptul o puştoaică să pună la îndoială decizia medicului”

Una dintre prietenele mele cele mai bune avea 13 ani atunci când, plimbându-se cu bicicleta, a căzut şi s-a lovit foarte grav. A ajuns la spital vomitând, urlând de durere şi abia ţinându-se pe picioare. De la secţia de Pediatrie i-au spus că, având 13 ani, se încadrează la adulţi şi au trimis-o frumuşel în celălalt capăt al spitalului. La adulţi, medicul a refuzat să o primească în cabinet, ţipând la mama ei şi spunându-i că este un caz de Pediatrie şi că nu are ce să caute acolo. 

Asistentele i-au spus să se ducă acasă, că nu are nimic şi că e răsfăţată. Îi era din ce în ce mai rău iar mama sa, disperată şi trimisă de la o secţie la alta cu pacientul nimănui, cel care nu se încadra nici la adulţi, nici la copii, a răbufnit. A refuzat să plece şi, cu intransigenţă, a cerut ca fiica ei să fie consultată. Într-un final, a ajuns la Chirurgie unde au băgat-o în operaţie de urgenţă. 

Avea hemoragie internă deoarece ghidonul bicicletei îi perforase ficatul. Prietena mea a avut norocul nu de un salvator – înger cu chip de medic, nici de un spital ultramodern şi ultraperformant din România unde „au de toate”, ci de o mamă încăpăţânată care a luptat pentru viaţa fiicei sale, la propriu. Pentru prietena mea, diferenţa dintre viaţă şi moarte a făcut-o intransigenţa mamei sale. Din păcate, mama prietenei mele este excepţia şi asta nu pentru că alţi părinţi nu îşi doresc binele propriilor copii, ci pentru că sunt dezinformaţi şi intoxicaţi de un sistem medical care nu suportă probe şi contrazicere. 

Am avut norocul să nu am de prea multe ori nevoie de servicii medicale până acum. Dar în rarele ocazii când am ajuns la spital, m-am pregătit ca pentru o luptă. M-am înarmat cu încăpăţânare, mi-am repetat în minte de sute de ori pe drumul către spital că nu trebuie să mă las intimidată şi m-am întărit mental să lupt pentru drepturile mele. 

Nu a existat o singură dată în care această pregătire să se dovedească a fi inutilă. Mi s-a spus că sunt impertinentă, că nu are dreptul o puştoaică să pună la îndoială decizia medicului şi că nu e treaba mea să îmi dau cu părerea. Am stârnit şocul şi indignarea asistentelor, a medicilor şi a celorlalţi pacienţi care nu concepeau că doctorul nu se încadrează în categoria „crede şi nu cerceta”. Pentru mine, însă, nimic nu face parte din acea categorie. Orice sistem trebuie să suporte cercetarea şi să ofere probe. Nu există axiome atunci când vorbim de viaţa unui om.

Am citit mult, în ultima vreme despre investigaţia Gazetei în cazul spitalului Malaxa, precum şi despre investigaţia celor de la Casa Jurnalistului în cazul doctorului Gheorghe Burnei. Cavalerul de Malta şi Chirurgul Îngerilor. Eminentul şi Salvatorul. Primul a delapidat fondurile dedicate bolnavilor, al doilea a distrus vieţile a zeci de copii prin experimente neautorizate. Şi cum a fost posibil să se ajungă aici? Cum a fost posibil ca un impostor care tratează o simplă luxaţie la şold crăpând bazinul unui copil şi punându-i un implant din ceramică şi sticlă, să fie considerat cel mai bun ortoped din România, „medicul care face miracole”? Societatea în care Mengele devine Sfântul Petru, iar Burnei Dumnezeu – aceasta este distopia adusă în cotidian de lipsa de responsabilitate a celor care ar trebui să aibă funcţia de control într-o societate.

Mama Amirei, tânăra din investigaţia celor de la Casa Jurnalistului, şi-a dus copilul la doctorul Burnei deoarece a văzut la televizor că este cel mai bun din ţară. Iar în acest moment, vina nu mai este doar a medicului de la Marie Curie. 

Este, în aceeaşi măsură a televiziunilor (şi aici nu vorbim despre televiziuni care prezintă filmuleţe „făcute” de hackerii Anonymus), acelea care nu fac o minimă verificare înainte de a elogia şi de a hrăni cultul personalităţii unui individ, condamnând, astfel, zeci de copii ai căror părinţi, oameni simpli şi bine intenţionaţi, au naivitatea să creadă cele văzute la televizor. De asemenea, este vina colegilor de breaslă care, ştiind toţi situaţia, au tăcut mâlc din laşitate. Împăratul gol care defilează în fata supuşilor şi nimeni nu are curajul de a-i spune că este gol, iar toţi îi admiră veşmântul imaginar – aceasta este povestea doctorului Burnei şi a colegilor săi de breaslă care, indignaţi, o întreabă pe mama Amirei de ce şi-a dus copilul la Burnei. De ce nu şi l-ar fi dus? Televiziuni serioase i-au elogiat meritele şi l-au transformat în zeitate, în timp ce aceia care ştiau situaţia, singurii care ar fi putut demasca impostura, au tăcut.

Raoul Giradet vorbeşte despre patru mituri care pun bazele dominaţiei politice – mitul Conspiraţiei, mitul Salvatorului, mitul Vârstei de Aur şi mitul Unităţii. Conspiraţia înseamnă să identifici o Organizaţie, să îi atribui interese oculte şi să pui în seama ei orice se întâmplă rău, de la tragedii, la corupţie. Salvatorul este un soi de Mesia politic care poate rezolva orice şi căruia societatea îi construieşte un altar, înălţându-i imnuri şi elogii. Vârsta de Aur o reprezintă societatea străveche, perfectă din punctul de vedere al organizării şi al atributelor morale ale celor care o compuneau. 

Am devenit extrem de vulnerabili şi am ajuns să uităm prima regulă de bază a supravieţuirii – informează-te, pune totul sub semnul întrebării şi caută dovada înainte de a acţiona. Am uitat că avem dreptul de a cere şi a doua şi a treia opinie, de a întreba de ce ni se recomandă un anumit tratament precum şi care sunt riscurile acestuia.

În final, Unitatea înseamnă securitate, apărarea împotriva invaziei imaginare, în timp ce divergenţa de opinie este considerată nefastă deoarece dezbină indivizii. Soroş, Vlad Ţepeş, dacii şi străinii – iată cum, toate cele patru mituri identificate de Giradet se regăsesc în societatea românească, acest sistem din care partea raţională a fost extirpată, bucată cu bucată, din fiecare domeniu şi înlocuită rapid cu dezinformarea, conspiraţia şi cultul personalităţii.

„Trăim într-o lume desacralizată, dar nu demitizată”, spunea, cândva Eliade. Mitul a supravieţuit, s-a metamorfozat şi s-a îmbrăcat în veşminte contemporane. Însă, fără esenţa sacră, el devine nu doar o formă fără fond, ci şi o armă îndreptată către capetele oamenilor pe care aceştia o transformă în imaginarul colectiv în coroană cu nestemate. Dar glonţul rămâne pe ţeavă. Prometeu înseamnă evoluţia omenirii nu doar pentru că a dat focul oamenilor. Ci pentru că s-a răzvrătit în faţa voinţei zeilor, pentru că a luptat cu natura sa duală, pentru că gestul său a fost, în primul rând, un sacrificiu sacru. Golit de esenţa sacră, de semnificaţia luptei supraomeneşti, precum şi de valoarea sacrificiului său, Prometeu devine o impostură. Iar acest fenomen al desacralizării mitului şi redării sale într-un mod mimetic în societatea contemporană a dat naştere imposturii nu doar în domeniul politic, ci în oricare alt domeniu. Astfel au luat naştere Burnei, Secureni, Bănicioi, ale căror personalităţi umflate cu pompa au ajuns colosale şi au sufocat, încet şi în secret, pe toţi aceia din jurul lor.

Acum un an şi ceva, ţipam în stradă, disperaţi, demoralizaţi şi revoltaţi. Strigam „Corupţia ucide!”. Astăzi mă întreb dacă, nu cumva, dezinformarea ucide, de fapt. Dacă nu ea este aceea care dă naştere corupţiei, pregătind terenul. Dacă televiziunile care l-au elogiat pe Burnei ar fi făcut o minimă cercetare, poate că o serie de copii nu ar mai fi fost măcelăriţi. Dacă Bănicioiu nu ar fi ieşit pe post spunând că au de toate la spitale şi că răniţii de la Colectiv pot fi trataţi la fel de bine şi în ţară, poate că ar fi fost salvate câteva vieţi. Dacă Secureanu nu ar fi primit onoruri, elogii şi monumente, poate că oamenii din jurul lui ar fi găsit mai devreme curajul să vorbească despre abuzurile acestuia şi poate că, astfel, sumele considerabile cheltuite de acesta în interes propriu, ar fi ajuns la bolnavii care aveau nevoie de ele. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat pentru că societatea românească a fost supusă, zeci de ani, la o lobotomie lentă. La fel cum, ani de zile am aşteptat americanii să vină să ne salveze de comunism, acum ne găsim eroii zâmbind dulce pe ecranele televizoarelor, fără a vedea mormanul de cadavre pe care s-au căţărat şi din vârful căruia zâmbesc suav.

Aşa am devenit extrem de vulnerabili şi am ajuns să uităm prima regulă de bază a supravieţuirii – informează-te, pune totul sub semnul întrebării şi caută dovada înainte de a acţiona. Am uitat că avem dreptul de a cere şi a doua şi a treia opinie, de a întreba de ce ni se recomandă un anumit tratament, precum şi care sunt riscurile acestuia. Iar asta nu se întâmplă doar în domeniul medical, ci în oricare alt domeniu. În momentul în care îţi ceri dreptul la informare primeşti nu doar mustrările personalului de specialitate, ci şi ale altor oameni, aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi tine, dar învăţaţi să funcţioneze pe bază de ordine şi nu de recomandări. Astfel iau naştere situaţii în care un copil cu hemoragie internă e mustrat pentru că e răsfăţat şi trimis acasă să se calmeze. Iar diferenţa dintre viaţă şi moarte aici o face doar intransigenţa individului în faţa unui sistem care, din ce în ce mai mult, începe să semene cu o lege marţială. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp