Mens sana. Dar nu în România

O delegație de specialiști români în sănătate mintală a dus la Parlamentul European o dezbatere pe care România o tot amână. Ce am spus, ce am cerut și de ce nu mai putem accepta tăcerea.

Pe 12 mai 2026, în clădirea Parlamentului European din Bruxelles, o sală nu prea mare găzduia ceva ce România rareori face cu adevărat: o discuție sinceră, documentată și fără menajamente despre sănătatea mintală. Nu ca subiect de politică publică abstractă, nu ca paranteză la un raport despre sănătate, ci ca realitate vie - a copiilor crescuți cu părinți plecați sau emoțional absenți, a adulților care se prăbușesc la locul de muncă, a specialiștilor care încearcă să îngrijească o societate fără să aibă ei înșiși un cadru legal în care să existe.

Evenimentul Breaking the Silence: Mental Health in Europe a fost organizat la invitația lui Nicu Ștefănuță, vicepreședinte al Parlamentului European, și a reunit o delegație de aproximativ treizeci de profesioniști din România - psihoterapeuți, psihologi clinicieni, psihiatri, cercetători, jurnaliști, avocați, experți în legislația muncii. Am venit din direcții diferite și cu idei diferite. Am ajuns, aproape fără să ne fi înțeles dinainte, la același diagnostic: România are o problemă gravă legată de sănătatea mintală, pe care o gestionează cu instrumentele greșite, cu bani insuficienți și cu o legislație care nu există sau care există pe jumătate.

Ce urmează nu este un comunicat de presă al delegației, ci o recapitulare a ideilor pe care le-am pus pe masă, ale mele și ale colegilor, pentru că ele merită să fie auzite și acasă, nu doar la Bruxelles.

Încep cu intervenția lui Nicu Ștefănuță:

În România vorbim mult despre sănătate, dar deloc despre sănătate mintală. Ne place să repetăm expresia mens sana in corpore sano, însă realitatea este că, de prea multe ori, politicile publice din România se opresc la corpore sano. Tratăm corpul, dar ignorăm mintea. Ignorăm anxietatea, depresia, trauma, burnout-ul, singurătatea copiilor și suferința tinerilor care nu își permit să ceară ajutor.

De aceea am adus la Bruxelles 26 de specialiști români în sănătate mintală: psihologi, psihoterapeuți, cercetători, profesioniști din sistemul medical, oameni care lucrează zi de zi cu suferința reală a românilor. Ceea ce am auzit la Bruxelles a fost dureros, dar necesar. Copii care cresc cu părinți plecați sau cu părinți prezenți fizic, dar absenți emoțional. Adolescenți care se confruntă cu anxietate, depresie, presiune socială, dependență de ecrane, lipsă de sens și lipsă de sprijin. Tineri care spun că au nevoie de terapie, dar pentru care o ședință la psiholog poate însemna o cheltuială imposibilă. Adulți care ajung la burnout înainte ca statul să recunoască măcar că problema există. Specialiști care încearcă să ajute, dar lucrează într-un sistem subfinanțat, birocratic și incomplet reglementat.

Aceasta este realitatea pe care statul român alege să o ignore. Pentru prea mulți români, terapia este un lux. Iar eu cred că terapia nu trebuie să fie un lux, un moft sau un privilegiu al celor care își permit. Terapia trebuie să fie o parte firească a sistemului de sănătate. Sănătatea mintală trebuie tratată cu aceeași seriozitate cu care tratăm sănătatea fizică. Nu îi spunem unui om cu o fractură să se descurce singur. Nu ar trebui să îi spunem nici unui tânăr cu depresie, unui copil traumatizat sau unui adult epuizat că trebuie să aștepte până se prăbușește.

De aceea susțin Terapie 30: un proiect prin care până la 30 de ședințe de terapie pe an să poată fi decontate prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Asta înseamnă acces real, nu doar vorbe frumoase. Înseamnă ca serviciile de psihoterapie și consiliere psihologică să nu mai fie tratate ca servicii secundare, conexe, ci ca servicii esențiale de sănătate. Înseamnă ca oamenii să poată merge la specialist înainte să ajungă în criză.

Întâlnirea de la Bruxelles a fost un început. Nu a rezolvat peste noapte toate problemele, dar a făcut ceva esențial: a rupt tăcerea. A pus la aceeași masă specialiști, experiențe, date, povești și soluții. A arătat că sănătatea mintală nu este o temă marginală, ci una centrală pentru viitorul României.

România nu-și mai permite să aibă doar corpore sano. Avem nevoie și de mens sana. Avem nevoie de un stat care vede suferința înainte să devină tragedie, care finanțează prevenția înainte să plătească nota crizei și care înțelege că sănătatea mintală nu este despre slăbiciune, ci despre dreptul fiecărui om la o viață demnă.

Absența dublă: copilul care are părinți și crește singur

Am început discursul meu menționând o formă de singurătate pe care nicio politică europeană nu o adresează explicit. Nu este singurătatea vârstnicului izolat, a refugiatului fără acte, ci a copilului care are familie și care totuși crește singur - pentru că părinții sunt acolo, dar nu sunt prezenți. Sau pentru că au plecat.

România are astăzi peste 3,4 milioane de cetățeni care trăiesc și muncesc în alte state membre ale Uniunii Europene. Reversul acestei cifre, cel care nu apare în nicio dezbatere europeană despre libertatea de mișcare a forței de muncă, este că între 80.000 și 200.000 de copii au cel puțin un părinte fizic absent. Îi numim, informal, „copiii Europei". Sistemul îi numără, statistica îi înregistrează, și cam atât.

Dar absența fizică este doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate - și, în opinia mea, cea mai puțin înțeleasă - este absența emoțională a părintelui care rămâne acasă. Epuizat economic, modelat de un sistem care a tratat emoțiile ca slăbiciune și suprimarea lor ca supraviețuire, părintele prezent fizic nu are adesea resursele să fie prezent emoțional. La fel și profesorul care predă o materie, nu o relație. La fel și un sistem educațional care nu are niciun mecanism formal prin care să întrebe un copil: cum te simți azi?

Numesc asta indisponibilitate emoțională - o criză de sănătate mintală transmisă intergenerațional, accelerată de migrație și aproape invizibilă în statistici. Efectele ei clinice, în schimb, sunt ferm documentate. Studiul ACE (Adverse Childhood Experiences), realizat de Kaiser Permanente și CDC pe un eșantion de peste 17.000 de persoane, a demonstrat că experiențele adverse timpurii, inclusiv neglijarea emoțională, cresc semnificativ riscul de depresie, anxietate, adicții și boli cardiovasculare la vârsta adultă. Nu metaforic. Biologic. Traumele timpurii modifică arhitectura sistemului nervos.

“Un copil ale cărui emoții nu sunt validate nu învață că emoțiile sunt periculoase, ci că sunt prea mult.” - Allan Schore, UCLA - cercetări în neurobiologia atașamentului

Iar datele Organizației Mondiale a Sănătății spun că 1 din 7 adolescenți suferă de o tulburare de sănătate mintală și că jumătate din toate tulburările psihice ale adulților debutează înainte de 14 ani. Prevenția nu mai este o opțiune morală, ci o urgență de sănătate publică.

Am cerut la Bruxelles trei lucruri concrete: recunoașterea explicită a copiilor din familii transnaționale și a celor crescuți în medii cu indisponibilitate emoțională ca grup vulnerabil în Strategia Europeană pentru Sănătate Mintală; un standard european minim pentru consilierea școlară - nu orientare profesională, ci prezență emoțională sistematică - cu finanțare dedicată prin Fondul Social European Plus; și includerea competenței emoționale parentale în programele europene de sprijin pentru familii vulnerabile, ca infrastructură de sănătate publică.

Poate că cel mai puternic argument pe care l-am adus a fost cel economic, pentru că știu că în acea sală argumentele economice au greutate. James Heckman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, a calculat că fiecare euro investit în intervenție timpurie pentru copiii vulnerabili generează un randament de 7 până la 13% pe an, prin reducerea costurilor ulterioare în sănătate, justiție și asistență socială. România cheltuiește invers: pe criză, nu pe prevenție. Pe spitalizare, nu pe consiliere. Pe reparații, nu pe fundații.

Taxele românilor care muncesc în Germania sau în Țările de Jos finanțează sisteme de wellbeing în vest. Între timp, sistemul de sănătate mintală din România, cel care ar trebui să aibă grijă de copiii săi, este cel mai subfinanțat din Uniunea Europeană: sub 4% din bugetul sănătății, de aproape trei ori sub media europeană. Iar în școlile din mediul rural, consilierul școlar, acolo unde există, și care ar trebui să colaboreze cu un psiholog, este responsabil pentru 800 până la 1.000 de elevi. Standardul european recomandă 1 la 250.

Copiii divorțurilor: când terapia devine cîmp de bătălie

Diana Vijulie, psiholog clinician și psihoterapeut, a adus în dezbatere o realitate despre care vorbim și mai rar: copiii care pierd accesul la psihoterapie în mijlocul divorțurilor conflictuale. În 2024, România a înregistrat peste 20.000 de divorțuri, iar aproape patru din zece cupluri care se separă au cel puțin un copil. Legea prevede că pentru a iniția sau continua psihoterapia unui minor este necesar acordul ambilor părinți. În practică, Diana a văzut frecvent situații în care un părinte își retrage consimțământul nu pentru că ar fi îngrijorat de calitatea terapiei, ci ca instrument de presiune în conflictul cu fostul partener. Terapia se oprește. Copilul rămâne fără sprijin tocmai în perioada în care are cea mai mare nevoie de el.

Există pârghii legale, a recunoscut ea, dar acestea adâncesc conflictul dintre adulți și transformă terapia copilului dintr-un spațiu de îngrijire într-un obiect de litigiu. Soluția propusă de Diana este simplă ca principiu și dificilă ca implementare: o lege a psihoterapiei care să definească proactiv relația terapeut-copil-familie și să creeze instrumente prin care minorul să poată beneficia de îngrijire chiar și atunci când adulții din viața sa nu se înțeleg.

Laura-Mihaela Roncu, avocat și psiholog clinician, a completat tabloul cu cifre mai dure: peste 114.000 de divorțuri și 260.000 de alte proceduri familiale înregistrate în instanțe într-o perioadă de cinci ani. Instrumentele actuale ale sistemului judiciar sunt, a spus ea, strict investigative, nu și terapeutice. Audierile și evaluările la care sunt supuși copiii devin adesea factori de retraumatizare. Propunerea ei pentru un standard european: un „scut psihologic" de stat, prin care judecătorii să poată dispune din oficiu servicii psihologice gratuite și obligatorii pentru minori pe toată durata procesului, activate automat la detectarea unor criterii de risc, precum conflicte parentale intense, durata prelungită a litigiului sau schimbări comportamentale severe.

“Părinții au dreptul la un proces echitabil. Dreptul la sănătate mintală și la o copilărie demnă aparține exclusiv copilului.” - Laura-Mihaela Roncu, avocat și psiholog clinician

Burnout: Petiție cu 15.000 de semnături și o lege care tot cade

Ioana-Cristina Szabo, jurnalistă și coordonatoare editorială la Hacking Work, a dus la Bruxelles vocea a 15.000 de oameni care au semnat petiția #VremLegeaBurnout. România este în poziția bizară de a fi una dintre puținele țări europene care dispune deja de reglementări privind stresul ocupațional, dar acestea sunt incomplete, insuficient corelate instituțional și practic neaplicate. Proiectul de lege privind burnout-ul a parcurs deja un traseu legislativ penibil: prima variantă, considerată prea dură; a doua, prea slabă. Între aceste două extreme, oamenii continuă să se epuizeze, să fie abuzați la locul de muncă și să rămână fără protecție legală.

Mesajul Ioanei la Bruxelles a fost precis: nu vrem o lege scrisă în grabă sau „oricum, ceva" pentru că subiectul e sensibil. Vrem un cadru aplicabil - util pentru angajați, corect pentru angajatorii responsabili, realist de implementat de instituții. Din discuția cu Nicu Ștefănuță a reieșit o direcție concretă: includerea burnout-ului într-un raport european privind sănătatea mintală și utilizarea acestui cadru ca argument pentru legislație națională. Mai mult, finanțările europene pe zona sănătății mintale ar putea crea presiune legislativă în statele membre: dacă vrei acces la fonduri europene, ai nevoie și de legislație funcțională.

Andreea Maria Nicolae Botirca, psiholog, psihoterapeut și expert în legislația muncii, a plasat burnout-ul în contextul mai larg al sustenabilității corporative, invocând necesitatea consolidării standardelor ESRS și CSDDD la nivel european. A subliniat o distincție esențială, adesea ignorată în dezbaterile publice: profesia de psiholog și profesia de psihoterapeut sunt complementare, dar distincte din perspectivă profesională și juridică. Există standarde europene pentru psihologi, dezvoltate prin EFPA. Nu există un cadru european unitar de reglementare a psihoterapiei. Ambele absențe se resimt.

Oana-Delia Berdilă, psiholog și cercetătoare în domeniul epuizării profesionale, a argumentat că sănătatea mintală trebuie recunoscută ca o componentă strategică a sustenabilității economice europene pe termen lung, nu ca problemă individuală sau socială. Dacă finanțăm deja consecințele medicale și funcționale ale stresului cronic - boli cardiovasculare, tulburări metabolice, burnout sever - este logic, atât medical cât și economic, să investim mai devreme în prevenție și intervenție timpurie. Din cercetarea ei privind epuizarea la medicii din România a reieșit un aspect alarmant: în formele severe de burnout, omul nu mai vede limpede propria prăbușire. Prevenția nu poate depinde exclusiv de inițiativa individuală. Trebuie să devină responsabilitate instituțională.

“Prevenția nu este opusul sustenabilității economice. Prevenția este sustenabilitate economică. România nu-și mai permite să ignore sănătatea mintală.” - Oana-Delia Berdilă, psiholog și cercetătoare în burnout

Accesul la servicii: birocrație, limitări și o decontare care nu funcționează 

Laura-Simona Ciocoiu, psihoterapeut cu 29 de ani de experiență, logoped și supervizor, a abordat o problemă concretă și zilnică: birocrația care blochează accesul la servicii psihologice prin sistemul public. În prezent, beneficiarii pierd accesul la psihoterapie decontată din cauza numărului limitat de ședințe, a condiționărilor administrative excesive și a faptului că specialiștii nu pot contracta direct cu CNAS, ci sunt dependenți de relația cu alte specialități medicale.

Propunerile ei sunt sistematice: tratarea serviciilor de sănătate mintală ca servicii de sănătate de sine stătătoare, nu ca servicii conexe actului medical; contractarea directă cu CNAS de către psihoterapeuți, psihologi clinicieni și logopezi; dreptul fiecărui cetățean asigurat la 25-30 de ședințe de psihoterapie acoperite prin asigurarea de sănătate; libertatea pacientului de a-și alege direct terapeutul, fără intermediari administrativi; colaborarea psihologilor cu medicii de familie pentru identificarea timpurie a anxietății, depresiei și altor tulburări.

Irina Rotariu, director de îngrijiri la Spitalul Clinic de Psihiatrie Gheorghe Preda din Sibiu, a adus în dezbatere o categorie profesională aproape niciodată menționată în discuțiile despre reforma sănătății mintale: asistenții medicali din spitalele de psihiatrie. Vorbind în Ziua Internațională a Asistenților Medicali, a atras atenția că aceștia sunt singurii profesioniști prezenți zi și noapte alături de pacienți și că sistemul nu le oferă nici normarea adecvată, nici formarea specializată de care au nevoie.

Un asistent medical specializat în psihiatrie nu înseamnă doar competență tehnică superioară, înseamnă capacitatea de a recunoaște timpuriu decompensarea, riscul suicidar sau efectele adverse ale medicației, de a gestiona crize și de a comunica cu pacientul și familia acestuia într-un mod care susține, nu sabotează, complianța la tratament. Specializarea există deja ca standard în Germania, Italia, Irlanda și Marea Britanie. În România, nu.

La fel de important este reversul: expunerea constantă la suferință psihică, agresivitate verbală și tentative de suicid crește semnificativ riscul de burnout în rândul personalului de îngrijire. Fără tehnici de detașare, fără cursuri de de-escaladare și contenționare, fără un plan concret de reducere a stresului ocupațional, sistemul consumă oamenii pe care se bazează. Un personal epuizat și nespecializat nu poate oferi îngrijire de calitate, indiferent câtă bunăvoință are.

Georgiana-Simona Mustață, psihoterapeut sistemic și centrat pe emoții, a subliniat cum un diagnostic schimbă mai mult decât sănătatea, schimbă o viață întreagă.

În cadrul evenimentului dedicat sănătății mintale din Parlamentul European, a discutat despre necesitatea ca persoanele care trăiesc cu boli cronice, autoimune sau genetice să poată avea acces real și pe termen lung la psihoterapie. A vorbit despre cât de mult poate schimba un diagnostic o viață, aducând cu el pierderi multiple: ale identității și funcționalității, rolului profesional și siguranței financiare, relațiilor și rolurilor sociale, planurilor de viitor și ale speranței.

În acest context, 10 ședințe de psihoterapie decontate pe an nu sunt suficiente. Pentru multe boli cronice și autoimune, nu există tratamente curative, ci doar modalități de gestionare a simptomelor pe termen lung. Adaptarea la o boală cronică este un proces de lungă durată, nu un obiectiv cu termen fix. Fiecare persoană are propriul ritm de a-și trăi doliul, de a procesa, accepta și integra schimbările în propria viață.

În plus, pierderea capacității de muncă sau reducerea veniturilor, frecvente după un diagnostic major, fac ca terapia plătită să devină inaccesibilă tocmai când este necesară. Sistemul actual lasă astfel o categorie vulnerabilă fără sprijin real. De asemenea, și îngrijitorii au nevoie de sprijin, o categorie adesea invizibilă în sistemul actual.

Sănătatea mintală nu ar trebui să fie un privilegiu al celor care-și permit. A adus în discuție necesitatea accesului real și pe termen lung la psihoterapie individuală, grupuri de suport și centre specializate, pentru persoanele cu boli cronice și îngrijitorii lor deopotrivă.

Georgiana a încheiat prin a-i mulțumi vicepreședintelui Parlamentului European, Nicu Ștefănuță, pentru că a creat acest spațiu de dialog, cu deschidere și interes real față de nevoile existente în societatea din România.

Iulia Popa, psiholog și psihoterapeut cu formare în traumă, a adăugat o dimensiune adesea subestimată: stigma ca barieră sistemică. Stereotipurile nu sunt doar probleme de percepție - ele contribuie la stigmatizare, iar stigmatizarea îi face pe oameni să tacă, să se simtă rușinați și să evite să ceară ajutor. Iar asta costă: individual, social și economic. A insistat că schimbarea de politici trebuie să meargă în paralel cu schimbarea de mentalități, și că doar colaborarea dintre specialiști și factorii de decizie politică poate produce intervenții eficiente.

Alina Beldianu, psihoterapeut integrativ și psiholog clinician, a argumentat pentru o reformă structurală a modelului de îngrijire: de la spitale de psihiatrie suprasolicitate, axate pe intervenția în criză, spre centre comunitare de sănătate mintală care să susțină prevenția, intervenția timpurie, psihoeducația și reintegrarea socială. A invocat modele europene de succes - reforma Basaglia din Italia, modelul Țărilor de Jos, modelul britanic - ca surse din care România ar putea prelua și adapta.

Luminița Dragomir, psiholog specialist în psihologie clinică și psihologia muncii, psihoterapeut integrativ și trainer, a oferit dezbaterii o perspectivă longitudinală rară: cum arăta accesul la servicii psihologice acum un sfert de secol, când nu existau nici legislație, nici psihoeducație, nici canale media care să normalizeze subiectul, și unde ne aflăm astăzi, când provocările s-au înmulțit, dar sistemul a rămas structural în urmă.

Tabloul pe care l-a descris este unul al urgenței: identități ale tinerilor care se pierd înainte de a se forma, cazuri de suicid în rândul adolescenților, copii traumatizați care cresc în familii abuzive, burnout care ajunge până la deces, o societate tot mai fragilă psihoemoțional. Cifrele susțin această urgență: conform Raportului OCDE privind sistemul de sănătate din România în 2025, problemele de sănătate mintală costă România aproape 10 miliarde de euro pe an, 3,8% din PIB. Bani cheltuiți, în cea mai mare parte, pe consecințe.

Soluția propusă de Luminița Dragomir este teritorială și concretă: crearea, pe lângă primării, a unor Centre comunitare pentru sănătate mintală - structuri accesibile tuturor, construite prin parteneriat între administrațiile locale, organizații neguvernamentale, Ministerul Sănătății, Colegiul Psihologilor din România și alte instituții relevante, cu decontarea serviciilor direct către specialiști prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate și cu buget alocat explicit acestui scop. Nu un proiect-pilot, nu o inițiativă de bune practici, ci o infrastructură.

Reglementarea psihoterapiei: o profesie fără lege, într-un sistem fără busolă

Dacă există un numitor comun al tuturor intervențiilor de la Bruxelles, el este acesta: psihoterapia nu este reglementată ca profesie independentă în România. Și absența acestui cadru legal generează o cascadă de consecințe - pentru beneficiari, pentru profesioniști, pentru sistemul public.

Corina Levu, președinta Federației Române de Psihoterapie, a folosit metafora farului din posterul evenimentului - Breaking the Silence - pentru a descrie ce lipsește: nu bunăvoință, nu specialiști dedicați, nu bune intenții, ci claritate. Beneficiarii nu au nevoie doar de compasiune. Au nevoie de siguranța că specialistul pe care îl consultă există într-un cadru responsabil, cu standarde verificabile și cu răspundere etică. Fără o lege dedicată psihoterapiei ca profesie independentă, acel far luminează intermitent. Și navigatorii - atât specialiștii, cât și oamenii care apelează la ei - navighează în ceață.

Ramona M. Covrig, președinta Comisiei Europene de Certificare din cadrul FRP, a adus perspectiva mobilității profesionale: cu 15 ani de experiență în evaluarea și recomandarea profesioniștilor pentru certificare europeană, a constatat că dreptul la muncă al psihoterapeuților în Uniunea Europeană rămâne nesusținut din cauza diferențelor dintre legislațiile naționale și standardele profesionale, în pofida existenței Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor. Soluțiile propuse: crearea unui registru european comun al profesioniștilor certificați, recunoaștere automată bazată pe standarde minime armonizate, audituri periodice și mecanisme comune de monitorizare etică. Primul pas realist, a spus ea, ar fi formarea unui grup de lucru european dedicat exclusiv psihoterapiei.

Oana Maria Popescu, președinta Asociației Europene de Psihoterapie Integrativă, a formulat poate cel mai sintetic argumentul moral și politic: sănătatea mintală nu este un privilegiu. Este un drept fundamental. Lipsa unei legi dedicate psihoterapiei generează riscuri reale și măsurabile - beneficiarii nu pot identifica profesioniști competenți, psihoterapeuții lucrează în ambiguitate legislativă, iar sistemele publice nu pot integra eficient psihoterapia în sănătate, educație și servicii sociale. România are nevoie de o lege modernă, de un organism independent de reglementare și de standarde clare privind formarea, acreditarea și etica profesională.

Andrada-Elena Stan, psiholog clinician și cercetător la Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan", a completat imaginea prin perspectiva profesionistului care încearcă să funcționeze în acest sistem: lipsa comunicării reale cu structurile de reprezentare profesională, costurile mari ale parcursului profesional, insuficiența locurilor de muncă în funcții publice, obstacolele în recunoașterea diplomelor, voluntariatul cu populații vulnerabile care nu este recunoscut ca vechime profesională, absența tinerilor din structurile de conducere. Un sistem care nu are grijă de proprii săi specialiști nu poate, pe termen lung, să aibă grijă nici de beneficiari.

Ce urmează și ce lipsește încă din această ecuație

Vizita de la Bruxelles nu a produs legi. Nu era rolul ei. A produs ceva mai rar și, uneori, mai valoros: un spațiu în care oamenii care lucrează zilnic cu suferința psihologică - a copiilor, a adulților, a profesioniștilor înșiși - au vorbit față în față cu un factor de decizie politic european care a ales, deliberat, să asculte.

Nicu Ștefănuță, cel care a creat acest spațiu, nu este un politician care trece subiectul pe o agendă electorală. El este inițiatorul proiectului Terapie#30 - un demers de normalizare, destigmatizare și acces concret la psihoterapie decontată prin sistemul public de sănătate. Oana-Delia Berdilă a numit-o „un prim pas esențial." Eu l-aș numi un semnal că lucrurile se pot mișca dacă există voință.

Ceea ce am adus la Bruxelles nu a fost o agendă unitară. A fost o realitate fragmentată și reală, adusă de oameni care o trăiesc profesional în fiecare zi. Copiii invizibili ai migrației sau ai indisponibilității emoționale a părinților, profesorii și medicii neocoliți de burnout, adulții care se prăbușesc la birou, familiile destrămate în care copilul plătește prețul conflictului, specialiștii care încearcă să construiască pe un teren fără fundație legislativă.

România cheltuiește pe criză. Așteptăm să se rupă ceva pentru a repara, în loc să construim ca să nu se rupă. Datele sunt clare, argumentele economice există, modelele bune pot fi importate. Ce lipsește nu este cunoașterea, este decizia politică de a trata sănătatea mintală cu aceeași seriozitate cu care tratăm sănătatea fizică. Sau, cum spunea Corina Levu, de a lua în serios și partea de mens din mens sana in corpore sano.

România tratează sănătatea mintală ca pe o urgență care nu s-a întâmplat încă.

Întreaga dezbatere de la Bruxelles gravitează în jurul unui paradox dureros: avem datele, avem specialiștii, avem modelele europene de urmat, și totuși sistemul continuă să aștepte prăbușirea înainte să intervină. Investim în reparații, nu în fundații. Plătim criza, nu prevenția. Recunoaștem suferința abia când devine statistică sau tragedie.

De la copiii crescuți în absență emoțională până la psihoterapeuții care profesează fără cadru legal, de la burnout-ul nereglementat până la consilierul școlar responsabil pentru 1.000 de elevi, toate aceste realități spun același lucru: România a ales, sistematic și pe tăcute, să ignore sănătatea mintală până când ignorarea devine imposibilă.

Bruxelles-ul a fost momentul în care această tăcere a fost numită pe față, în fața unui factor de decizie european. Nu ca să producă legi peste noapte, ci ca să demonstreze că realitatea există, că oamenii care o trăiesc zilnic au nume și argumente, și că mens sana nu mai poate rămâne jumătatea uitate din formula pe care o cităm cu atâta ușurință.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp