Foto: Profimedia
Un tip de iubire parentală care, cu cele mai bune intenții din lume, produce exact opusul a ceea ce-și propune. Nu e vorba de părinți nepăsători sau absenți, ci de părinți foarte prezenți, mult prea prezenți. Cei care rezolvă conflictele copilului cu colegii înainte ca el să aibă șansa să încerce singur. Cei care sună profesorii la primul semn de dificultate. Cei care nu pot suporta să-și vadă copilul dezamăgit, frustrat, sau că a greșit ceva. Cei care știu întotdeauna mult mai bine decât medicul, profesorul, antrenorul etc.
Fenomenul se numește „overparenting" sau „helicopter parenting", parenting în exces, și nu mai este o curiozitate psihologică de nișă. A devenit o realitate documentată, cu efecte măsurabile, care nu se văd la vârsta de 7 ani, ci la 25.
Ce înseamnă, concret?
Overparenting-ul nu se definește prin iubire excesivă, se definește prin control excesiv și inadecvat vârstei: a lua decizii în locul copilului atunci când el este deja capabil să o facă, a interveni în situații în care ar trebui lăsat să se descurce, a elimina din traseul lui orice sursă de disconfort sau eșec.
Cercetătorii descriu un profil clar: părinți cu implicare ridicată, control ridicat și autonomie scăzută acordată copilului (Jiao et al., 2024). Nu autoritarism clasic, nu indiferență, ci o supraprotecție care se maschează în grija față de bunăstarea copilului.
Ce se întâmplă, de fapt, în mintea copilului?
Problemele nu apar imediat. Un copil de 8 ani căruia părintele îi rezolvă toate conflictele nu pare afectat. Dar creierul lui învață ceva esențial: eu nu sunt capabil să gestionez asta singur. Aceasta este sămânța a ceea ce psihologii numesc „neputință dobândită", convingerea că nu ai resursele necesare să faci față lumii (Padilla-Walker & Nelson, 2012, citați în Aquila USM).
Un alt exemplu este cel al copilului căruia i se interzic lucruri și primește doar refuzuri fără să i se explice de ce anume să nu le facă anumite lucruri. “Pentru că eu sunt părintele și așa spun eu” nu este niciodată suficient, și nu este o explicație logică.
Cercetările arată că overparenting-ul este asociat cu abilități mai slabe de luare a deciziilor, anxietate crescută și dificultăți în a face față incertitudinii (Hwang et al., 2022). Nu este vorba despre un caracter slab, ci este o consecință directă a faptului că nu i s-a oferit ocazia copilului să exerseze aceste capacități.
Mai mult, controlul parental perceput ca excesiv poate alimenta frica copilului de a fi evaluat negativ și de a fi criticat (Pakdaman & Mortazavi Nasiri, 2014). Cu alte cuvinte, tocmai părinții care vor să-și ferească copilul de judecata altora îl fac mai vulnerabil la ea.
Anxietate și depresie: nu sunt coincidențe
Una dintre cele mai solide concluzii din literatura de specialitate este legătura dintre overparenting și problemele de sănătate mintală. Helicopter parenting a fost asociat cu rezultate academice, de adaptare și de sănătate mintală negative la adolescenți și tineri adulți (MDPI, 2024).
O meta-analiză publicată în Development and Psychopathology (Cambridge, 2023) a confirmat că overparenting-ul este legat de depresie, anxietate și simptome de internalizare, indiferent de genul copilului sau de stadiul de dezvoltare. Nu e un fenomen care afectează doar fetele, sau doar copiii „sensibili". Este un tipar transversal.
Recenziile sistematice din literatura de specialitate observă o asociere pozitivă între overparenting și simptomele de anxietate și depresie la adolescenți și tineri adulți (Vigdal & Brønnick, 2022, citați în Journal of Adult Development, 2024).
La 18 ani nu se resetează nimic
Poate cel mai neplăcut adevăr despre overparenting este că efectele lui devin cu adevărat vizibile abia după ce copilul pleacă din casă. Mulți tineri supraprotejați ajung la facultate nepregătiți, le lipsesc abilități de bază precum gestionarea timpului sau rezolvarea conflictelor. Fără părinți alături la fiecare pas, se simt copleșiți și pierduți.
La locul de muncă, lucrurile nu se îmbunătățesc automat. Supra-protecția face dificilă dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor și a toleranței la frustrare, plasând tinerii într-un dezavantaj real la intrarea în câmpul muncii. Știți tinerii care se duc la interviurile de angajare însoțiți de părinți?
Și mai îngrijorător: un studiu de amploare a găsit că overparenting-ul era un predictor semnificativ al sentimentului de îndreptățire la tinerii adulți, fără să existe creșteri corespunzătoare ale independenței sau rezilienței (Segrin et al., 2012). Tineri care se simt îndreptățiți la privilegii, dar fără instrumentele să le obțină prin efort propriu.
De ce o fac, totuși, părinții?
Ar fi simplist să judecăm. Overparenting-ul nu vine din egoism, ci dintr-o combinație de factori reali: o lume care pare mai competitivă și mai nesigură, presiunea socială de a fi un „părinte bun", teama că orice eșec al copilului este un eșec al tău ca adult, dorința permanentă de a-i oferi copilului ceea ce tu nu ai avut.
Într-o lume hiper-competitivă, succesul pare o cursă, iar părinții se simt obligați să elimine orice obstacol din calea copilului lor. Această logică este înțeleaptă pe termen scurt și dăunătoare pe termen lung.
Alternativa nu este indiferența
A nu fi un „helicopter parent" nu înseamnă a-ți ignora copilul sau a-l lăsa să se descurce complet singur. Sau, mai rău, a-l neglija. Înseamnă a face un lucru care sună simplu, dar este adesea mai dificil decât a interveni: a suporta disconfortul de a-l vedea pe copil luptându-se cu ceva, știind că lupta aceea îl construiește.
Psihologii vorbesc despre „autonomy-supportive parenting", un stil parental în care părintele este prezent, cald, dar acordă copilului spațiu să ia decizii, să greșească și să tragă concluzii proprii. Cercetările arată că practicile parentale care susțin autonomia favorizează dezvoltarea socială și emoțională (Segrin & Flora, 2019).
Un copil care a pierdut o dată un meci, care a rezolvat singur un conflict cu un coleg, care a luat o notă proastă și a găsit o cale să o repare, acel copil are ceva ce nu se poate cumpăra și nu se poate transmite prin protecție: încredere în propriile resurse.
Probabil că niciun părinte nu se trezește dimineața și decide că va sufoca dezvoltarea copilului său. Dar intenția bună și efectul real sunt, uneori, lucruri diferite. Iar diferența dintre un copil care va naviga viața cu echilibru și unul care va ajunge la 25 de ani paralizat de anxietate poate sta, cel puțin parțial, în de câte ori l-am lăsat să cadă și să se ridice singur.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.