Mi-am cumpărat o undiță și aproape în fiecare dimineață pescuiesc poamele neobișnuite din copacul de la fereastră

Foto: Yuk Wah Leung / Alamy / Alamy / Profimedia

Sunt unul dintre puținii bucureșteni care se pot bucura de un copac în fața ferestrei. Este o adevărată plăcere să îți bei cafeaua de dimineață în timp ce privești o coroană de copac, ce îți ascunde traficul infernal aflat la zece metri de tine. Dacă ai un copac în fața ferestrei înseamnă că stai la un etaj inferior, ceea ce înseamnă că peste fereastra ta există o mulțime de ferestre, cu tot atâtea posibilități de împodobire a coroanei copacului. 

Soarta face (dar mai ales nesimțirea) ca în copacul meu să fie în fiecare dimineață câte o poamă neobișnuită: o pungă de plastic fâlfâind romantic în vânt, un șervețel folosit pe care vezi urmele de sos prandial, o doză de bere, suc sau energizant, chiar și un pampers greoi de lungă utilizare. În acest scop am achiziționat o undiță (în ciuda faptului că nimeni nu pescuiește în familia mea) și, aproape în fiecare dimineață, pescuiesc poamele neobișnuite din copacul de la fereastră. 

Undița mi-a fost complet inutilă când, de pe un geam superior, s-a aruncat o ciorbă, care nu a rămas atârnată în pom, ci doar a uns cu grăsime frunzele, pervazul și fereastra.

Dificil a fost și cu plicul de ceai, care se încăpățâna să rămână atârnat de o crenguță periferică, în ciuda manevrelor mele pescărești de pe marginea pervazului. Că românii și-au făcut multe cumpărături de Black Friday nu a trebuit să-mi spună niciun sondaj, pentru că producția de poame a fost mare și sub formă de ambalaje, definind o idee despre ce nevoi mai au vecinii: un mixer, jucării și un router. Paradoxul este că fiecare vecin, întrebat individual, își dorește un bloc curat, un București curat și, în general, o lume curată. Nimeni nu aruncă, declarativ, gunoaie pe geam, iar poamele din copac capătă conotații cosmice și deloc pământene. Dacă, prin absurd, gunoaiele nu sunt de natură extraterestră, mă întreb care e mecanismul care te împinge să arunci ceva pe geam, în loc să arunci în propriul coș de gunoi. 

Cu un minim efort de imaginație îmi dau seama că e mai ușor să arunci la coș (maximum doi pași și atât) decât să arunci pe geam (doi pași, deschizi geamul, poate ai și plasă de țânțari, apoi închizi geamul). Concluzia ar fi că, de dragul de a face lucruri interzise, se poate face un efort și că acolo unde nu e educație, nici curățenie publică nu va fi. 

Ar putea funcționa amenzile, dar, în contextul actual, cine își pune mintea cu trei peturi în copac. Partea bună a poveștii e că am noroc cu mucurile de țigară: nu rămân în copac; doar pe pervaz. Se curăță ușor.