Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Ministerul Culturii s-ar putea transfoma în Ministerul Propagandei

La ceva vreme după ce a creat Ministerul pentru Imigrare, Integrare și Identitate Națională, Nicolas Sarkozy și-a cerut scuze în prime-time, fiindcă încercarea lui de a reaprinde mândria națională și a o converti în voturi dezgropase mai degrabă un mare dubiu. Noțiunea asta de „identitate națională” stârnise multe controverse: ce naiba înseamnă să fii francez? 

Ce naiba mai înseamnă întrebarea asta? Faptul că noul guvern al României a încălțat Ministerul Culturii cu „Identitatea Națională” n-a stârnit decât un val firav de ironii & lamentații pe Facebook. Oricum, cultura a fost pentru toate guvernele românești post-’89 o preocupare ultra-secundară, iar CV-urile noilor tarabostes de la alte ministere sunt un subiect mult mai tragicomic. 

Cu toate astea, înfrățirea culturii cu identitatea națională nu-i deloc benignă, și nu doar pentru că ar fi un concept tulbure și bun prieten al naționalismului / șovinismului, ci fiindcă în felul ăsta Ministerul Culturii poate deveni foarte ușor Ministerul Propagandei. 

Numirea unei instituții e strâns legată de intenționalitate, și tocmai de-asta mi se zbârlește părul când încerc să-mi imaginez ce-ar trebui să facă un minister al „identității naționale”. Ca să înțeleg mai bine cum s-a ajuns la titulatura nouă a ministerului condus de Ionuț Vulpescu, absolvent de teologie și fost consilier al lui Ion Iliescu, am deșirat istoricul acestei instituții. 

Căror priorități și interese a servit rebotezarea ei și ce spun numele despre rolul ei în stat? În cei 155 de ani de când există un minister care să se ocupe de treburi culturale în România, cuvintele „cultură” și „național” au apărut pentru prima oară unul lângă altul în numele instituției în timpul guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu. Antonescu a fost, de altfel, primul ministru (interimar) al Ministerului Culturii Naţionale şi Artelor. Cu identitatea nu s-a mai ocupat niciunul, deși mulți miniștri au fost filosofi sau sociologi. Ca să înțelegeți mai bine drumul pe care l-a făcut Ministerul Culturii până la numele lui de azi, vă invit să vă plimbați prin timeline-ul pe care îl găsiți la interiorul acestui articol.

Nu doar că din '44 până în 2017, ministerele din România nu și-au mai schimbat antetele pentru „cultură națională”, ci nici aiurea prin lumea anilor post-2000 „cultura națională” nu mai e obiectul de lucru al vreunui minister. Poate fiindcă din ce în ce mai puține state sunt gata să facă abstracție de la faptul că artele & cultura comunică liber, indiferent de granițe, și super-puterea lor e să testeze tocmai limitele poroase ale unor concepte ca „identitate” și „național”. 

Există Ministerul Tineretului, Sportului și Culturii (Bahamas), Ministerul Culturii și Turismului (Grecia), Ministerul Educației, Științei și Culturii (Islanda), Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice (Iran), Ministerul Educației, Culturii, Sportului, Științei și Tehnologiei (Japonia) și Ministerul Culturii și al Informației (Arabia Saudită) sau variații pe aceleași teme. Dar n-am mai întâlnit vreun alt exemplu de minister viu care să se ocupe de „cultură națională”, cu atât mai puțin de „identitate națională”.

Care ar putea să fie obiectul lui de activitate în România? Să transforme cultura finanțată de stat (iar în România, statul e principala sursă) într-o rezervație cu călușari, doine și Eminești și să opereze în felul ăsta cu materia primă a „identității naționale” - clișeele? Să inventeze un instrument de măsură al factorului de românitate? Să lupte împotriva „influențelor străine” și să se le neutralizeze cu piatra filosofală a valorilor și „mintalității” noastre strămoșești? (Pardon, până și Nicolae Drăghicescu, în cartea lui din 1907, Din psihologia poporului român, preciza „că într’adevăr mintalitatea noastră este universală prin obârșia ei, că aproape nu se află popor în Europa, care să nu fi îmbogățit comoara sufletului nostru cu zestre mintală din mintalitatea lui”.) 

Am căutat răspunsul în programul de guvernare pentru 2017-2020. Cel mai bun indicator e folosirea cuvântului „contemporan” o singură dată: „este necesară dezvoltarea unui sistem transparent şi competitiv de achiziţii care să înlesnească intrarea în patrimoniul național al creațiilor contemporane de valoare”.

Cuvântul „artiști” (fiindcă ei, oamenii, fac ca lucrurile să se-nvârtă) nu există. În schimb, cel mai elaborat punct al capitolului dedicat culturii din programul de guvernare e rezervat Centenarului Marii Uniri (două pagini). Revitalizarea infrastructurii culturale din nenumărate de orașe mici și sate vidate cultural e expediată în două minuscule paragrafe, cu tot cu realizarea unei unui măreț „program de analiză a investițiilor strict necesare în infrastructura culturală, primul după 1989, dacă nu chiar după 1948, program care este absolut urgent, întrucât starea infrastructurii culturii române – muzee, teatre, biblioteci, săli de spectacole, galerii, sedii ale uniunilor de creație – este absolut deplorabilă”. 

Citește continuarea articolului pe Scena9.

Articol de Andra Matzal. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    D-nă Matzal, noi știm că doctrina neo-liberală globalistă luptă împotriva ideii de națiune, deoarece acest concept se bate cap în cap cu interesele "arhitecților".
    Deci un articol de propagandă în plus nu mai face nici un rău, mai ales că nu e deloc reulșit, este aproape fără conținut. Nu mă obosesc să dezvolt.
    M-am logat ca să-mi scriu părerea la acest articol, numai pentru a vă aduce aminte că într-un anumit stat, al cărui cetățeni nu fac parte dintr-o nație, ci dintr-un anumit popor (și ăla ales), există o practică activă de sprijinire și promovare a intereselor acelui popor. Se numește Hasbara.
    Există și un ghid (cred că mulți din presa "liberă" din România l-au citit și au acționat întocmai - un nume sonor îmi vone acum în minte, sigur că îl știți - Lelia Munteanu).
    Îl găsiți aici.
    http://www.middle-east-info.org/take/wujshasbara.pdf
    Lectură plăcută!
    Shalom!

    • Like 0
    • @
      check icon
      Dacă nu aveți răbdare, deși manualul este excepțional și merită să-l citiți în întregime (veți avea revelații după revelații), citiți din document în special "Seven Basic Propaganda Devices" - pag 22
      • Like 0
  • Stimată doamnă Matzal, cu referire la cele afirmate de dvs. că ,,înfrățirea culturii cu identitatea națională nu-i deloc benignă, și nu doar pentru că ar fi un concept tulbure și bun prieten al naționalismului / șovinismului, ci fiindcă în felul ăsta Ministerul Culturii poate deveni foarte ușor Ministerul Propagandei. ,, sugerând că acestă înfrăţire terminologică ar putea căpăta un caracter malign precum Ministerul Propagandei din Germania nazistă, cred că este un gest asemănător cu gestul de a sufla şi în iaurt. Chiar dacă gestul s-ar justifica din punct de vedere al precauţiei, din punct de vedere practic nu este recomandabil să confundăm iaurtul rece cu ciorba clocotită.
    Referitor la frica dvs. privind legătura dintre denumire şi intenţionalitate:
    ,,Numirea unei instituții e strâns legată de intenționalitate, și tocmai de-asta mi se zbârlește părul când încerc să-mi imaginez ce-ar trebui să facă un minister al „identității naționale”. ,, la fel putem să ne întrebăm dacă pentru a combate violenţa domestică ar fi necesar şi suficient ca Ministerul Muncii şi Familiei,să se intituleze în acest scop, Ministerul Muncii, Familiei şi Dragostei în Familie? Eu cred că, în acest caz şi înalte cazuri asemănătoare, simpla schimbare nominală nu se transformă într-o shimbare reală, malignă sau benignă.
    • Like 0
    • @ Gheorghe Anton
      check icon
      cand va dau dreptate nu pot sa uit ca in general fumul (eu prupun denumirile simple, directe : Ministerul Identitatii Nationale, Ministerul Constructiilor Nationale, Ministerul Turismului National, Ministerul Muncii Natioanle, .... si evident Ministerul Familiei Nationale) apare cand incepe sa mocneasca un foc. odata ce fumul incepe sa se reduca flacara arde viu si mistuie constructia existenta si apoi se stinge si focul si dispare si fumul.
      nici o natiune nu a reusit sa sara etapele istorice ale desavarsiri constructiei filozofiei apartenentei, de la religie (catolic, ortodox, islam, ...) la grupul etnic major (3 rase umane rasa albă, ecuatorială și asioamericană) si apoi la grupurile minore (slavi, ...).
      chestiunea nationalismului ce decurge invariabil din ideea de natiune este ravasita de cercetări biogenetice și ereditare, s-a ajuns la concluzia că rasele umane sunt egale între ele, iar diferențele dintre oameni (de ex. cu privire la constituție, fizionomie, culoarea pielii sau a părului ș.a.) nu sunt semnificative pentru umanitate :)
      dar ramane de discutata ce se intampla in statul maimutelor antropoide derivate din primatele mari.
      • Like 0
  • check icon
    principala problema este ca multa lume nici nu stie ce vorbeste, apoi ca nici nu stie ce identitate națională are, respectiv ai gasit raspuns la intrebrea : cum i-ti poti asuma o identitate națională.
    Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate vorbi și de „sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al XIX-lea) sau de „conștiință națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea), când este în discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate. Toate aceste expresii desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține.
    „puncte comune” pt determinarea identitatii naționale :
    a. secolului al XIX-lea :
    - dreptul sângelui,
    - de religia,
    - doctrinele rasiste ale antropologiei ,
    b. doua jumătate a secolului XX.
    - dreptul pământului,
    - de umanismul laic,
    - studiile sociale ale științelor umaniste
    statele nationale prin formatia lor au initiat si sprijinit procesul prin care se urmărea construcita unei identitate națională, astfel ștergerea memoriei diversității etnice și culturale din conștiința etnicilor și o integrare grupuri etnice (vezi usa) sau distrugerea lor fizica (vezi urss), reprezinta astazi, dupa 200 de ani de la initiere, un proces continuu si ireversibil datorat modului de gandire general uman.
    • Like 0
  • check icon
    Un articol care nu spune nimic. Încă o dovadă, dacă mai este necesar, că presa este liberă! :))
    • Like 0
  • Aparent a avea identitate nationala este considerata boala de catre editorii republicii.
    Cat despre universalitatea culturii, este doar un vis al corectitudinii politice, cum eu nu ma mandresc cu valori si oameni alor alte natiuni, nu ma astept ca francezii sa fie mandru de Eminescu.

    Numai asimilati identitatea nationala cu ideologii extremiste.
    • Like 5
    • @ Tanase Ionut
      Un om elevat asimileaza cultura indiferent de nationalitate. Cultura nu are granite, timp, spatiu. Granitele sunt doar in mintea oamenilor limitati ce asteapta de la un partid si de la sistemul de invatamant primitiv din Romania sa le arate calea in viata fara ca ei sa depuna un minim efort de gandire, ci doar de memorizare mecanico-robotica.
      Dumneavoastra nu prea "asimilati" nici limba romana, ce sa va mai cerem "propaganda imperialista".
      • Like 5
    • @ Bogdan Melinte
      Mie chiar mi se pare că nu te poți numi om cultivat dacă nu asimilezi măcar o parte din cultura altor națiuni... Domnul căruia i-ați răspuns cred că habar nu are despre ce vorbește. Dânsul e doar mândru că e român...
      • Like 1
    • @ Tanase Ionut
      check icon
      principala problema este ca multa lume nici nu stie ce vorbeste, apoi ca nici nu stie ce identitate națională are, respectiv ai gasit raspuns la intrebrea : cum i-ti poti asuma o identitate națională.
      • Like 0
  • check icon
    Sunt două moduri de a analiza „identitatea națională”: 1. în spiritul național-socialismului din Germania nazistă ori din perioada legionară de la noi ori în perioada național-comunismului din epoca Ceaușescu; 2. în spiritul discuțiilor din ultimii ani legate de „etnicitate”, care a cunoscut o renaștere, să spun așa, în diverse studii/volume. Este evident că PSD are în vedere o abordare politică ca la #1, deoarece, mental vorbind, se potrivește structurii ideologice a PSD-ului și a celor aflați în spatele lor.
    De altfel, contextul politic mondial are, din păcate, o mutare spre extrema dreaptă: multe din lozincile și din atitudinile lui Trump seamănă cu ale lui Putin, iar aceștia la un loc cu ideologia familiei Le Pen și ale altor ideologii similare din Europa. Brexit-ul este și el tot pe linia ideologiilor izolaționiste care bat spre extremele politicului, nu spre liberalismul tradițional britanic.
    • Like 2
  • check icon
    Doamna Matzal, cum stau lucrurile în privința identității naționale în Israel?
    Se consideră acolo evreii frați cu palestinienii? Se spune oamenilor de la nivel oficial că nu sunt mai breji decât alte nații sau se consideră a priori că au ceva caracteristic, ceva special?
    După ce mă lămuriți cu asta, voi mai citi articolele dvs. pe această temă, OK?
    • Like 12
    • @
      "Se consideră acolo evreii frati cu palestinienii?" Oare de ce nu ati formulat întrebarea inversând cei doi termeni? Revenind la subiectul articolului, dacă aveti un sentiment al identității naționale atât de puternic (cum intuiesc din postarea dumneavoastră), va rog să-mi satisfaceți o curiozitate: ce înseamnă pentru dumneavoastră să fii român?
      • Like 0
  • Dee Dee check icon
    Concurenta directa pentru platformele finantate de servicii.
    • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult