Foto: Inquam Photos / Manases Sándor
Am și eu o mică experiență de minoritar în secuime. Părinții mei au fost repartizați, în 1977, după facultate, la Sfântu-Gheorghe (Covasna). Profi de română. Sighișoreni, aveau o mai bună înțelegere a mediului maghiar decât colegii lor bucureșteni. Nu au fost niciodată șovini, nici măcar după cele pe care am de gînd să le amintesc aici. Cât au locuit acolo, adică până în 1990, mama chiar începuse să vorbească bine ungurește. Avea colege de cancelarie simpatice, unguroaice, din care de unele era nedespărțită. Tata e un temperament mai puternic introvertit și cultiva, în mod natural, mai puțină lume. Nu au fost niciodată informatori ai Securității sau cadre active, legendate sau nelegendate, ale instituției. O singură dată li s-a propus, ca multor români din zonă, să facă pactul - e vorba de poziții de ofițer, nu de informator -, fără nicio constrîngere, pentru obținerea unui post în București și a altor avantaje (prin 1980). Au refuzat din principiu (tata era, de altfel, apt necombatant, din cauza surzeniei la urechea stângă: când a auzit și de asta, „trenul albastru” si-a luat rapid tălpășița). Așa că babacii au rămas, ca tot omul, să îndure ceaușismul în Sfântu Gheorghe fără eroism și fără compromisuri. În 1987, tata a ajuns al treilea și cel mai neînsemnat director adjunct al Liceului, bilingv pe atunci, Mikó. Nu a fost deloc abuziv, nu a nenorocit pe nimeni, era un tip respectat pentru că era un bun profesionist și un tip foarte onest. Nu ne-am bucurat de nici un avantaj de pe urma acestui post al lui: același frig, aceeași foame, aceleași tratamente umilitoare ca toată lumea. A venit Revoluția cu toată imensa ei bucurie. Am petrecut-o la bunici, la Sighișoara.
Când ne-am întors la Sfântu Gheorghe, n-am simțit mari diferențe în ianuarie. Lumea trăia încă euforia libertății. Din februarie, lucrurile s-au înăsprit puțin. La sfârșitul lunii, tata a fost chemat, împreună cu alții, la inspectoratul județean ca să fie întrebat dacă e de acord cu separarea pe criterii etnice a școlilor.
Fără să fie șovin, tata a zis că nu e de acord, pentru că nu există cadru legal pentru așa ceva. În plus, simpatizant țărănist, le-a spus celor care l-a întrebat, citându-l pe seniorul Coposu, că toate privilegiile pe care maghiarii încearcă să le obțină forțat, la cald, nu au nicio valabilitate și că, într-o zi, se vor răspândi ca fumul. Mare greșeală. În aceeași noapte, ne-am pomenit cu un pietroi în geamul dublu de la bucătărie. Noi stăteam la etajul al doilea al unui bloc comunist și pietroiul a fost aruncat cu atâta putere, încât a traversat toată bucătăria și s-a oprit în chiuvetă.
Apoi, vreme de două luni, am fost hărțuiți sistematic, zi de zi. Primeam noapte de noapte amenințări cu moartea prin telefon. Cele mai oribile erau, mi-au spus ulterior ai mei, apelurile în care li se spunea că o să mă calce pe mine mașina a doua zi. Mama era huiduită pe stradă de elevii ei unguri cu care până atunci avusese relații foarte bune. De câteva ori ne-am întors acasă și am găsit ușa mânjită cu vopsea roșie. Ne era frică să mai mergem seara la prieteni și cunoscuți. Vecini cu totul pașnici până atunci ne amenințau că își vor cere ei drepturile și o să vedem noi atunci. Simultan, izbucnise nebunia generală din martie. Nu numai la Târgu Mureș.
În fiecare zi, elevii de la secția maghiară a liceului Mikó, de la clasa întâi la a douăsprezecea, făceau grevă în curte. Pe străzile orașului curgeau puhoaie care cereau isteric ”Most vagy soha!” (Acum ori niciodată!). Eram pregătiți în fiecare moment să ne luăm băgăjelul și să ne cărăm, o naivitate, desigur, pentru că nu aveam mașină. În contrapartidă, tata a aflat din oraș că românii se organizează într-un comitet la Casa de Cultură.
Deși are oroare de comitete, atunci s-a hotărît să se ducă. Ca niciodată, a întîrziat și, cînd a crăpat ușa sălii, a reușit să vază, fără să fie văzut, că la tribună era toată floarea ștăbimii românești din zonă, oameni de care avea oroare. Așa că a închis binișor ușa și pe-aici ți-e drumul. Tensiunea creștea teribil nu de la o zi la alta, ci de la o oră la alta. Peste asta rulau obsesiv la TV imaginile atroce de la Târgu Mureș. Țin minte că eram terorizat. La propriu. Îmi erau o frică cu frisoane.
Permanent, zi și noapte. Îmi aduc aminte că, într-o seară, ne întorceam de la niște prieteni și tata și-a dat seama că suntem urmăriți. S-a dus direct la urmăritor și l-a întrebat care e treaba. Ăla s-a scuzat și a zis că, la fel ca mai mulți copii din familii românești, beneficiam și când mergeam la școală de o cât se poate de discretă escortă de la unitatea de vânători de munte din localitate. Atunci au înțeles ai mei că lucrurile sunt de o gravitate extremă. A doua zi am fost expediat la bunici la Sighișoara. Ai mei mi-au spus ulterior că se temeau că o să-mi pierd mințile de frică. La puțină vreme, a fugit și mama la București, la frate-său și la cumnată-sa, fără serviciu și fără nimic. Ultimul a fost tata care a rămas până după cutremurul din mai. Făcea însă naveta de weekend în București ca să participe la protestul din Piața Universității. În mod providențial, au găsit un schimb de locuință și, după ce și-au încărcat tot calabalâcul într-o zi, au plecat cu un camion la București. În București au luat-o de la zero, cu concursuri de bibliotecari la început și apoi, mai târziu, cu retitularizări. În condițiile în care aveau tata gradul I, iar mama gradul II. Nici o instituție a statului nu s-a interesat atunci de ei (și tata e mulțumit de asta).
Mult, mult mai târziu, am aflat de la niște prieten români, și ei fugiți din Secuime, că, în zilele alea teribile, circula în anumite medii maghiare o listă a morții. Și că tata avea un loc fruntaș. Această din urmă informație nu am cum s-o verific și mi se pare puțin verosimilă. Cred și acum că e un zvon idiot. Luați-l ca atare.
Mă întreb după treizeci de ani cui profuit? Există răspunsuri directe: în zilele alea s-au religitimat instituții ale statului român, ni s-a arătat pisica șovinismului, s-a activat UDMR. Oamenii însă, particularii, unguri și români din zonă au rămas cu traume greu de șters. Mulți români s-au cărat, ca noi, ca din pușcă. Iar ungurii au rămas captivi, vreme de treizeci de ani, unui PSD alcătuit pe criterii etnice, care participă la cele mai infecte combinații ale politicii românești, lăsându-și electoratul pradă unor iluzii revanșarde, anacronice și ucigătoare de speranța oricărei forme de dezvoltare normală. De ani de zile, oamenii locului sînt branșați exclusiv la realitatea din Orbanistan, la fluxul de naționalism mediatic plecat din mașina de propagandă a lui Viktor Orban. Cunosc intelectuali de calibru din zonă care sunt așa de ignari în privința realității românești, încât, din toate mișcările dramatice ale ultimior trei ani, n-au reținut nimic. Habar n-au de epoca Dragnea și de dezastrul pe care aceasta l-a lăsat în urmă. În naivitatea lor, au tresărit la un singur nume: ORBAN. Adică atunci când au auzit, te și miri cum, că a ajuns LUDOVIC Orban prim-ministrul României. Oamenii cred sincer că ungurul ăsta o să-i ajute fundamental ...
PS. Încă ceva, de realism magic, dar absolut autentic. Când au descălecat în gara din Sfântu Gheorghe ca să-și ia în primire posturile repartizate, ai mei au fost uluiți de următoarea imagine: în scuarul din fața gării era parcat un Trabant bleu în care stătea, pe locul din dreapta șoferului, un tip catatonic. Țeapăn, palid, suferind. Înainte de a pleca definitiv din Sfântu (după transportul cu camionul al calabalâcului), tata a văzut, în același loc, Trabantul bleu cu tipul țeapăn pe locul din dreapta. Vreme de treisprezece ani nu-l văzuseră nici măcar o dată pe străzile din oraș. Sună incredibil, dar nu e. Borges, trage cortina!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ungaria nu vrea să fie.... Austria! A avertiza că rănile trebuie închise, nu exhibate, înseamnă atentat la ideea naţională maghiară. A atrage atenţia că şi Austria, la vremea ei, a trecut, poate, prin aceeaşi dramă, a pierdut prestigiu, teritoriu, populaţie – devine negarea suferinţei maghiare....
Ungaria suferă!... Dincolo de scandalul campaniilor de presă sau de ţintele de pe panouri, tonalitatea discursului public este şi ea îngrijorătoare. Ungaria lui Viktor Orban a dus la apogeu un discurs deloc nou, interbelic, dar relansat urgent după căderea comunismului. Este discursul anilor 90, al faimosului „guvern de istorici”, în care şeful guvernului se identifica drept premierul a 15 milioane de unguri. Că ungurii nu sunt 15 milioane nici dacă îi numeri precum Pristanda steagurile, e altceva.
Mesajul era important: premierul de la Budapesta este premierul ungurilor, fie şi „în spirit”, oriunde s-ar afla ei. Discursul suferinţei maghiare şi proiectul revanşei au ajuns în epoca Orban la apogeu. Cu trei ani înainte de Trianon, Budapesta şi-a exhibat toate „rănile” arogându-şi, oficial şi exclusiv, prin şeful de cabinet al premierului, dreptul unic la suferinţă: „Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să recunoască şi să-şi adapteze politicile în consecinţă: naţiunea maghiară este victima tratatului de la Trianon... Naţiunea maghiară ar trebui să primească, dacă nu o reparaţie materială, cel puţin repararea morală a celei mai mari nedreptăţi din istoria lumii” .
În realitate, nu a fost niciodată vorba despre Ungaria în sine. Ci despre Ungaria inclusă în Monarhia Austro-Ungară, entitate cu un singur împărat, sub a cărui conducere erau administrate în comun Ministerul de Externe, Ministerul de Război şi Ministerul de Finanţe (ministerele „imperiale şi regale”, toate cu sediul la Viena). Plus monedă comună, piaţă unică şi spaţiu vamal comun.
Această entitate imperială s-a destrămat – tocmai pentru că era imperială, nu pentru că era „ungurească”! - când noua idee-forţă a Istoriei a devenit ideea naţională, respectiv dreptul naţionalităţilor de a avea stat naţional propriu (ceea ce Ungaria până la 1918 nu a fost niciodată). Pacea de la Paris şi Trianonul au consfinţit exact principiul naţionalităţilor („pax americana”), cu aceeaşi grilă a fost judecată şi Ungaria, sub oblăduirea unuia dintre promotorii ei, preşedintele american Woodraw Wilson.
(Culmea ironiei, de care ungurii nu sunt conştienţi, de aici şi patetismul şi ridicolul, e tocmai asta: prin etnicismul său pur şi dur, 100% anti-migraţie, Viktor Orban şi adepţii săi, oriunde ar fi ei, sunt de fapt cei mai radicali susţinători ai principiului naţionalităţilor, respectiv al Trianonului, pe care, altminteri, vor să îl demoleze...)
Dacă Austria a putut să îşi asume această condiţie istorică, Ungaria de ce nu poate? Şi de ce nu vrea?
Aici e de fapt întrebarea fundamentală şi absurdul situaţiei. Dar şi pericolul. Căci dacă este deseori amuzant să priveşti umflarea în pene a vecinilor noştri, este, concomitent, şi periculos. Extrem de periculos. Budapesta calcă orice principiu în picioare pentru obiectivele ei, dansează cu Rusia şi China, în pofida Americii sau chiar a Europei, pentru ca proiectul ei regional (revizionist) să dăinuiască.
(...)
Proiectul maghiar rimează periculos cu retorica şi gesticulaţia delegaţiei maghiare de la Conferinţa de pace de după Primul război mondial. Toate elementele sunt pe masă. Implicare pe dimensiuni multiple – infrastructură, cultură, sport, economie etc. – este de fapt ilustrarea argumentelor de la Trianon ale delegaţiei maghiare care se străduia să probeze, chipurile, organicitatea socială, culturală, politică, economică sau de infrastructură între Ungaria şi Transilvania.
De aceea, se argumenta - dincolo de faptul că românii ar fi o rasă inferioară, care oricum nu pot crea un stat -, că cele două teritorii nu se pot rupe. Adică exact ce se construieşte acum (a se vedea iniţiativa UDMR „Viitorul în Transilvania”). Infrastructura din Transilvania – care va lega prin autostradă regiunea de Ungaria sau Clujul de Budapesta prin tren rapid - este expresia acelui proiect. Investiţiile ungureşti în bazinul carpatic – cu proiecte exclusiv in limba maghiară! - tot asta vizează.
Finanţarea echipelor de fotbal, a bazelor sportive, a grădiniţelor sau a instituţiilor de învăţământ vizează acelaşi obiectiv. De la delegarea unui reprezentant al lui Viktor Orban pentru autonomia maghiarilor până la preconizata vizită a Papei în România – totul este şi va fi utilizat pentru acest proiect. Ungaria trebuie să fie prezentă peste tot, iar înainte de a deveni formală, explicită, co-suveranitatea trebuie să fie implicită. Şi la asta se lucrează, în faţa unei Românii buimace şi a unui Bucureşti vinovat prin tăcere. Politica faptului împlinit.
Citeste mai mult: adev.ro/pnzhwb
Iar Marko Bela recunoaste:
Permiteți-mi să adaug: de această dată, din păcate, justificat. Deoarece tocmai am picat testul.
Formulez la plural, persoana întâi, pentru că este adevărat că, majoritatea dintre noi nu suntem de acord cu astfel de campanii de ură, dar totuși suntem cu toții responsabili.
Suntem responsabili atunci când în Ardeal nu este nicăieri în zare un imigrant rătăcit, dar permitem ca opinia publică să fie timorată zi și noapte cu acest subiect, în primul din Ungaria, și nu încercăm să convingem propria noastră comunitate, că totul este doar un SF politic.
Suntem responsabili, pentru că nu ne exprimăm imediat când simțim că avem o problemă.
Suntem responsabili, pentru că permitem ca o astfel de poveste să ne producă daune morale și politice uriașe, atât pe plan intern, cât și plan extern.
Suntem responsabili, pentru că cerem toleranță pentru noi dar îngăduim intoleranța comunității noastre. Tăcem, pentru că ne este frică de pierderea popularității.
Ce nu pricep ei e ca au pierdut 1848 tocmai pe abordarea nationala, iar 1867 - dualismul - a fost (santaj) compromisul necesar supravietuirii imperiului austriac multinational slabit, situat intre vecini puternici (Rusia si Germania).
Ce pricep ei, si incearca sa reediteze e 1940, adica plasarea la masa intelegerilor celor mari. Ordinea promovata de SUA nu ii ajuta, asa ca... incearca si ei ce mai pot in regiune, in siajul Germaniei. Germania nu uita, si isi promoveaza interesele proprii si pe ale prietenilor (a se vedea volumul investitiilor in tara fostului aliat Ungaria raportat la cel al investitiilor germane in Romania precum si Nordstream).
Concluzia: Romania e pe cartea SUA, Ungaria e cu minoritate in Romania si jpaca impreuna cu Germania si Rusia, privind spre noi paradigme ale unui viitor mai degraba euroasiatic. Nu se vor calma!
Fără să fie șovin, tata a zis că nu e de acord, pentru că nu există cadru legal pentru așa ceva. În plus, simpatizant țărănist, le-a spus celor care l-a întrebat, citându-l pe seniorul Coposu, că toate privilegiile pe care maghiarii încearcă să le obțină forțat, la cald, nu au nicio valabilitate și că, într-o zi, se vor răspândi ca fumul. Mare greșeală...”
Să le spui asta unora care au fost oprimați de miliție și securitate pentru că își vorbeau limba LA EI ACASĂ, acel ACASĂ este de peste 1 mileniu, indiferent de stăpânii vremelnici, este ca și cum te-ai declara în tabăra securiștilor și milițienilor.
Urmarea, mult exagerată, umblu în secuime de pe vremea lui Pingelică-Împărat, era previzibilă, nu mai erați acceptați în comunitatea lor.
Cât despre „nu mi-au dat pită că nu știam maghiara”, reacțiile naționaliste sunt chestie de fidbec, eu sunt convins că unii au pățit-o în secuime cu pita, fiindcă au comentat mizerii în română, crezând că vânzătorul nu pricepe boabă, chiar eu am asistat la o fază de-asta, unii din Călărași, într-un magazin alimentar din Miercurea-Ciuc, după ce schimbaseră între ei replici cu „ ̶b̶o̶z̶g̶o̶r̶i̶i̶ ăștia” s-au trezit că vânzătorul chiar nu știe româna. Am cerut țigări în maghiară. Vânzătorul mi-a răspuns amabil într-o română chinuită. Imbecilii ăia nu pricepeau că dacă vânzătorul arăta că a înțeles ce zic ăia ar fi trebuit să sară peste tejghea să-i ia la omor. Și că a preferat să facă pe habarnistul total la română.
Am lucrat în anii `90-2000 cu secui și maghiari, mai ales din domeniul veterinar, mi-au devenit și rămas prieteni buni, pe unii îi găsești în lista de amici virtuali, am discutat liber și despre Trianon, tot ce implică istoria comună, am comparat ce-au învățat ungurii din Ungaria la școală cu ce-am noi, ce-au auzit secuii noștri în familie, față de ce-am noi, am râs împreună de ideea nebunească pentru statul maghiar de a lua înapoi Partiumul, peste o treime din parlamentul budapestan ar fi vlah, nu mai scriem ce s-ar întâmpla dacă gaborii ar avea partid și nu s-ar mai declara maghiari, despre diferențele dintre secui și maghiari, despre asimilarea reciprocă, gabori și secui deveniți maghiari sau români, ne-am uitat râzând pe studiile ADN, vlahii transilvăneni sunt mai apropiați genetic de celelalte etnii ale locului decât de vlahii din sud, am râs iară de faptul că peste Tisa găsești mai rar ca în Transilvania Q-ul și T-ul mongolo-fino-ugric , în fine, poți discuta liber când dai de-o parte orgoliile tâmpit-naționaliste și ura avraamică pentru cel ce pare diferit.
Dar la asta ajungi greu, am făcut împreună mulți bani, am beut multă pălică și vin, ne-am ajutat la greu, ne-am bucurat la sărbători, în fine, ce fac oamenii apropiați.
Știi cu ce i-am câștigat din start?!
Ungurii nu au abilități pentru limbi străineze EXERSATE, tembeliziunea lor kadariană dubla, nu subtitra limbile străine, rar găseai câte unul care lucrase cu nemții și știa germană, la școală i-au chinuit cu rusa în timp ce aveau ocupație militară rusă, îți dai seama ce chef au avut să le învețe limba, în fine, venind eu din Jalea Viului, unde mai știai de un ioreghel și cheosenemsepem, m-am străduit să învăț la modul primitiv, de bază, maghiara, până și vameșii, care la vremea aia erau tare scârboși cu românii, făceau ai noștri o groază de belele la Maghiarorsag, mă tratau cu respect fiindcă vedeau că mă chinuiam să îi salut în limba lor, ”Lăsați, știm și noi un pic de română!”, era chiar haios cum eu chinuiam maghiara și ei româna.
Moșul Mărin avea dreptate, ne împărțim în oameni și neoameni, indiferent de nație, și omul poate deveni ne-om dacă-l ataci la lucrurile sfinte, neam, limbă, familie...