Aveam la Adevărul un șofer bătrân. Erau mai mulți din vremea Scânteii, dar nea Manea transporta tovarășii la consfătuiri și chefuri scăzute încă din 1947, când Casa Scânteii încă nu exista. Ziarul își avea sălașul pe strada Belvedere 8, în fostul palat al lui Pamfil Șeicaru.
În 1950, primele detașamente de voluntari au început șantierul palatului Iskrei românești. Finanțarea construcției s-a făcut prin subscripție publică: omul muncii dădea bani și primea un cartonaș pe care scria Casa Scânteii 5 lei, 20, 30 sau 100. Pentru membrii Comitetului Central s-au tipărit cartonașe de 1000 lei. Maică-mea a păstrat până la moarte acțiunea ei de 20 lei la Casa Scânteii.
Poporul a plătit din buzunar ca să poată fi bătut în cap cu organul Partidului.
Nea Manea era un narator fenomenal, perfect creditabil. De ce? Pentru că nu avea niciun strop de imaginație. Știa cuvinte puține, pe care le învârtea în fel și chip, însă era doldora de aduceri aminte – la câți ștabi cărase...
Nealterată de cultură, fără zăbala educației, vorbirea lui nea Manea lăsa să țâșnească adevărul ca țițeiul.
Câte nu mi-a povestit... Prinsese drag de mine, că n-aveam ștaiful foștilor scânteiști. Întâmplări cu Sorin Toma, cu Brucan, Popescu-Dumnezeu, Ion Iliescu... Poate-o să vi le spun într-o zi, cu toate că e greu să egalez geniul de Ion Creangă al asfaltului care era nea Manea.
Astăzi, mă fac recorderul lui pentru un moment poetic cu Tudor Arghezi.
„Eu îi duceam banii lu maestru Arghezi”
„Așa-i ziceai, nea Manea, maestre? Îi plăcea să-i zici maestre?”
„Nu știu, păi, ce, nu erea bine?”
„Arghezi cam avea obiceiul să-și bată joc de maeștri. Maestre!, zicea, vorba asta scurtă este ca mângâierea porcului pe burtă.”
„Ha, ce bună e! Nu, nu să supăra. Cum să să supere, când veneam la el cu dar de bani?”
„Ce bani?”
„Păi, îi publica la ziar poezii și, cum le zice, tablete.”
„Asta, când nu mai era interzis.”
„Da, prin `53-`54. Să dăduse cu stăpânirea, erea prieten cu tovarășu Dej. Aveam sarcină să-i duc mereu plicu. Și îl plătea, tată, lua pă o poezie cât leafa mea p-o lună.”
„Da de unde știai matale câți bani lua? Câți bani erau în plic? Deschideai plicu?”
„Nu, dom Popescu, că erea lipit și ștampilat. Și, oricum, io n-am treabă io cu banu altuia, nu umblam io la el. Îl desfăcea maestru.”
„De față cu matale?”
„Da, domle, de față cu mine. Mă chema la o mesuță de lemn bătută-n pământ, cu două bănci, acolo, la el în grădină, să gudura câinii și pisicile pă lângă el.”
„La căsuța lui, la Mărțișor?”
„Ce căsuță, că erea conac, avea vo dooj dă camere. Conu Zaharia zicea că Arghezi și-o făcuse lângă pușcăria Văcărești, unde-a fost băgat nește ani, ca să vină nevastă-sa, cu mâncarea caldă, la caz că îl bagă iar la beci.”
„Care conu Zaharia?”
„Păi, Zaharia Stancu, care-a fost șefu ăl mare la scriitori. Am fost cu el de multe ori, l-am dus și la ceceu. Odată l-am dus acasă, erea beat rangă, îmbătrânise, și când l-am dat jos din mașină zbiera la mine: am bani, bă, Maniule, am bani să vă-ngrop, da nu mi să mai scoală, bă! Da nu să lăsa, conu Zaharia, a intrat un scriitor, nu mai țiu minte cum îl chema, la el în birou, că nu erea secretara în anticameră, și l-a găsit că îi dădea limbi la secretară. Da nu-l mai băga iar.”
„Ce să bage? Unde?”
„Pă maestru Arghezi, la pârnaie, nu-l mai băga, că acuma erea boier mare la comuniști.”
„Așa, și îi dădeai plicu cu bani...”
„Da, mă poftea să stau în fața lui la mesuță. Da nu mi-a dat și mie o dată o cinzeacă, o vișinată, un șpriț, ceva, că avea gospodărie mare...”
„Păi, cum să-ți dea, matale nu erai de serviciu cu mașina?”
„Ba eream, și ce? Treaba mea. Dom Popescu, eu eream șofer la tovarăși grei, nu să lua Miliția de mine nici dacă omoram pă cineva...”
Aici, nea Manea și-a făcut cruce de două ori.
„Îmi punea coana Paraschiva un castron dă cireși pă masă, să nu stau cu dinaintea goală, da eu mă stric la burtă din bolbotine deastea...
Îi dădeam plicu și întâi îl pipăia, îl cântărea, îl întorcea dă pă luat pă plătit, să uita la ștampilă și la lipitură.”
„Și dac-ar fi fost desigilat, nu mai lua banii?”
„Io știu? Nu știu ce să zic. Da așa făcea cu fiștecare plic. Pă urmă îi aducea coana Paraschiva un cuțitaș cu mâner frumos și tăia plicu, și deșerta sutele pă masă...
Lua una și o ducea în dreptu ochilor. Să uita în soare la ea, lung, da să uita și când nu erea soare. Întâi la fața cu Casa Scânteii...”
„Era pe sută atunci Casa Scânteii?”
„Da, pă spate. P-ormă să uita la Bălcescu, pă față. Așa să uita la toate, la lumină. P-ormă le strângea, le bătea de masă și le punea la loc în plic. Și io plecam.
M-am gândit și io câteodată de ce făcea așa maestru Arghezi... Crecă să uita să vază dacă nu e falși banii, l-o fi plătit careva vodată cu bani falși și să uita să nu mai fie o țeapă. Da asta poate s-o fi pățit înainte de război, că la comuniști nu să putea, toți banii erea buni.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
