Munca, businessul și curajul unei bătrâne de 80 de ani: „Cele mai bune roșii le găsești la Polly”

Trecând prin fața micii prăvălii Polly: legume și fructe, pe care este și greu să o vezi, mică și foarte nearătoasă cum e, cu o firmă de tablă ruginită greu de descifrat din mersul mașinii, nimic nu te-ar face să oprești.

Situată chiar la periferia orașului, pe un drum secundar și puțin circulat, baraca lui Polly este agățată de alte trei mici prăvălii așezate în șir, toate mici barăci de lemn și toate cu foarte puțini clienți: una de momeală pentru pescuit, alta care vinde semințe de plante și îngrășăminte și a treia, numită Cafeneaua lui Dolly, cu o singură încăpere și patru mese, servește doar micul dejun și prânzul, pentru cine are curajul să-și încerce norocul cu hrana dintr-un loc atât de puțin atrăgător și poate chiar nesigur.

Când intri la Polly, la un metru de intrare vezi trunchiul unui stejar gros și vechi, care iese prin tavan. Atunci înțelegi că prăvălioara lui Polly a fost ridicată fără nicio structură de bază, susținută de legătura cu cea mai apropiată prăvălie din stânga ei și de șipcile groase, bătute în cuie în lemnul stejarului și răsfirate ca spițele unei umbrele în șase direcții. De ele sunt prinși pereții laterali, cu două ferestre mai mari la fațadă și una mai mică spre partea din spate, unde nu există curte și de unde începe, chiar de la marginea barăcii, un coborâș către o stradă din spate, care duce la un pâlc de case. Dincolo de ele trece calea ferată, apoi vine lacul și dincolo de lac este autostrada care a înlocuit drumul principal din orășel, pe vremuri calea de legătură dintre Soddy Daisy și Dayton, care este mai la nord. Magazinul lui Polly, o colivie de lemn agățată de un pom, a supraviețuit mai bine de cincizeci de ani, spre mirarea tuturor. Oricine ar fi pariat că se va spulbera la prima furtună mai serioasă, dar n-a fost așa. 

Când stai de vorbă cu Polly, în zilele de toamnă, pe acoperiș răpăie într-una ghindele.

Baraca străpunsă de stejarul care pare să aibă cel puțin două sute de ani a fost concepută și ridicată de Gary, fostul partener concubin și singurul bărbat din viața lui Polly, izgonit de mult din oraș de prietenii ei, care i-au sărit în ajutor când Gary a depășit orice limite de violență și abuz pe care le-ar fi putut tolera cineva și a chinuit-o pe Polly cu tenacitate și sadism mai mulți ani, deși nu avea nici un motiv. Gary fusese însurat, locuise multă vreme în Soddy Daisy și se purtase la fel cu nevasta lui, care - după multe episoade violente, la care vecinii fuseseră martori - și-a luat lumea în cap și a dispărut pentru totdeauna. Polly crescuse în Chattanooga și moștenise de la tatăl ei o mică prăvălie de băcănie și legume-fructe în oraș, care nu mergea bine. Nu se știe cum l-a cunoscut pe Gary, dar acesta a convins-o să vândă prăvălia, să se asocieze cu el și să deschidă comerțul din Soddy Daisy, pe vremea aceea mai mult un sat decât oraș, așezat pe malul lacului cu același nume, la circa cincisprezece mile nord de Chattanooga. Gary a ridicat baraca de unul singur, uimindu-i pe toți cu ideea de a face o construcție pe buza unei râpe și agățată de un pom.

Soddy Daisy a crescut mult în doar câțiva ani: locurile și casele erau mai ieftine și cei care lucrau în Chattanooga, atrași din diferite alte zone de centrul industrial și feroviar care era orașul, și-au făcut case acolo. Nu se știe de ce, dar așezarea care rezultase din contopirea a două sate vecine, Sowder, după numele unui maior care stabilise acolo demult un post de comerț cu indienii Cherokee, la care s-au adăugat apoi mai multe familii de fermieri și Daisy, unde locuiau minerii de la o mină de cărbuni, care a fost botezată de stăpânul ei după numele fetei lui cea mare, a crescut rămânând o comunitate exclusiv albă și are și astăzi foarte puțini locuitori de culoare. O altă ciudățenie este că, la peste optzeci și cinci de ani de la suprimarea prohibiției pentru alcool, zona Soddy Daisya rămas un teritoriu uscat (dry county), în care poți cumpăra bere de la supermarket, dar nu poți cumpăra vin sau alcooluri tari. Poți să cumperi ce vrei la doar câteva mile la nord sau la sud, în așezările vecine.

Ca să bei ceva în Soddy Daisy trebuie să mergi la singurul bar-restaurant din oraș, Salonul lui Charley, unde e mare agitație în fiecare vineri și sâmbătă seara când locanta rămâne deschisă toată noaptea. În restul zilelor, localul deschide la unsprezece dimineața și închide la zece noaptea. Acolo Gary era foarte cunoscut și de mai multe ori a fost bătut și aruncat în stradă, când a întrecut măsura cu violența și scandalul.

Cum l-au alungat pe Gary

Când prietenii lui Polly și cei care o cunoșteau de la biserică au ajuns la părerea că situația nu mai poate fi tolerată, au pus la cale o acțiune cu un grup de vreo zece bărbați zdraveni, care au făcut ce făceau paznicii de la salonul lui Charlie: au intrat peste Gary în prăvălie, l-au bătut bine și l-au făcut să înțeleagă că dacă nu dispare până în seara zilei din oraș, sau dacă mai pune piciorul pe acolo vreodată o să i se întâmple ceva mult mai rău. Gary a protestat, spunând că are jumătate din proprietatea prăvăliei, care era de câteva sute de dolari. Bătăușii au strâns pe loc banii și i i-au dat. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată pe Gary, care se pare că a luat în serios amenințările. În puțin mai mult de un an, Polly a returnat toate datoriile bătăușilor salvatori, unul câte unul.

Toți oamenii din oraș au devenit și au rămas prietenii devotați ai lui Polly, cea care a fost salvată de justiția locală neoficială. Povestea nu este spusă decât rareori și numai cuiva care merită încrederea. Mie mi-a destăinuit-o Marie, prietena lui Polly, care o vizita la prăvălie și m-a auzit când am întrebat-o pe Polly cum a început afacerea ei cu produse vegetale. În timp ce Marie îmi spunea istoria, făcându-mă să înțeleg că numai un om sucit ca Gary putea să facă o prăvălie agățată de un pom, Polly asculta liniștită și tăcută, privindu-mă cu ochii ei albaștri, și a adăugat la sfârșit:

- Era un om nestăpânit. Când era mic, a fost părăsit de părinții lui și l-a crescut o bunică, de care nu asculta. Ajunsese să urască pe toată lumea.

• Violența domestică, care constă în agresiunea repetată a unuia dintre parteneri asupra celuilalt, sau asupra unui alt membru de familie, este o problemă serioasă în Statele Unite, unde se înregistrează cifra de necrezut de 20 de victime pe minut și de 20.000 de apeluri pentru ajutor pe zi. O treime din numărul total al femeilor și un sfert din bărbați devin victime, iar o femeie din cinci și un bărbat din șapte suferă agresiuni fizice deosebit de severe, unele chiar asociate cu pierderea vieții. Unul din cincisprezece copii este agresat de autorii violenței domestice și 92% din cazurile de conflict violent în familie îi au pe copii drept martori.
  

Acum vreo zece ani, Polly a avut un accident cerebral și de atunci se mișcă foarte greu. Mai devreme s-a îmbolnăvit de o artrită păcătoasă, care i-a afectat mai ales mâinile. Cu greu poate număra banii sau da restul, scoțând bancnote sau monede dintr-o cutie de carton în care-și ține încasările. Cumpărătorii iau singuri pungile de plastic, prinse cu un cui mare de trunchiul copacului, își aleg marfa și o arată lui Polly, care le spune cât au de plătit.

Polly stă toată ziua pe un scaun și are la picioare două pisici care nu se mișcă deloc. Fratele ei o aduce dimineața la prăvălie și o duce seara acasă, iar prietenii o duc duminica la biserică.

Aproape de vârsta de optzeci de ani, infirmă și cu puteri foarte limitate, Polly are o seninătate și o bunătate care se transmit altora. Știe tot ce se întâmplă în oraș și îi cunoaște pe cei mai mulți, dar are numai vorbe bune despre toți. Nu se plânge niciodată. Curajul ei, perseverența cu care-și duce micul ei negoț inspiră respect.

• Un număr mare de cetățeni americani trecuți de vârsta de 70 de ani continuă să lucreze. Motivele sunt diferite și - în timp ce patronii unui business continuă să lucreze pentru a-și proteja investiția - cei care sunt salariați o fac pentru că au pensii mici, sau nu au pensii de loc, pentru că au greutăți să acopere costul în creștere al asigurărilor medicale, sau pentru că nu au copii.
  
• În ultimii doi ani, numărul celor care sunt trecuți de 75 de ani și continuă să lucreze a crescut cu 76%. Anul 2017 este cel în care primii dintre baby boomers (cei născuți în perioada de după cel de al doilea război mondial, între anii 1946 și 1964) vor împlini 70 de ani și se așteaptă ca și numărul de bătrâni activi să crească.
  
• În anul 2015, procentul de salariați vârstnici (peste 75 de ani) a fost de 14%, dar prognoza este că în 2050 bătrânii vor reprezenta 20,7% din forța de muncă.
  

Nu mi se întâmplă des să o găsesc pe Polly singură în prăvălie. E mereu vizitată de prieteni, care nu lasă să treacă mai mult de câtvea zile fără să vină să vadă ce face și ce i-ar putea trebui. Câteodată aduc și ceva de mâncare pentru ora de prânz, de obicei hamburger sau pizza. Un prieten taie gazonul de acasă, alții o ajută cu cumpărăturile, sau micile reparații de care are nevoie.

Nu găsești nicăieri roșii ca la Polly

Marfa de pe tarabele din prăvălia lui Polly constă în legume de câteva feluri, mai ales cele care pot rezista dacă nu se vând repede: ceapă, cartofi, dovlecei, morcovi, castraveți și puține fructe, mere și portocale, dar gloria și reclama lui Polly, transmisă din gură-n gură de știutori sunt roșiile. Nu găsești nicăieri în altă parte roșii ca ale ei. După ce am descoperit locul, nevasta mea și cu mine cumpărăm tot ce ne trebuie de la supermarket, dar nu și roșiile lor, care sunt de seră, perfecte ca formă, cu o rețea albicioasă la mijloc care seamănă cu un schelet și fără nici un gust. Genetically engineered. După ce punem toate plasele în mașină, ne întoarcem pe drumurile din oraș, nu pe autostradă, oprim la Polly și cumpărăm de la ea roșii ca lumea. Când avem prieteni invitați și le punem în față salatele noastre, ei spun, după ce ne gustă roșiile:

- Astea parcă sunt „de la țăran", de unde le-ați luat? 

În afară de câteva săptămâni din iarnă, când Polly aduce roșii din Florida sau din Mexic, tot restul anului găsești la ea roșii de curte, de la micii fermieri din Dayton, un orășel de opt mii de locuitori, aflat la cinsprezece mile mai la nord, în comitatul Rhea.

În Dayton locuiesc mulți care lucrează la diferite întreprinderi din Chattanooga, sau la cele două centrale electrice nucleare, una în Soddy-Daisy, numită Seqoyah, după numele unei căpetenii Cherokee, alta mai la nord de Dayton, numită Watts-Barr. Și cei care sunt doar fermieri și cei care lucrează altundeva în timpul zilei au grădini și solarii și cultivă roșii. Ceva din Dayton face roșiile crescute acolo să fie mai gustoase decât toate celelalte.

Orașul Dayton mai este renumit și pentru alt motiv. Acolo a avut loc, în anul 1925, procesul lui John T. Scopes, un profesor de liceu care a avut curajul să prezinte în clasă lucrarea Originea Speciilor a lui Charles Darwin, interzisă pe vremea aceea în tot statul Tennessee prin legea lui Butler. Butler era un membru al congresului statului și a fost cel care a introdus proiectul de lege prin care a fost făcută obligatorie predarea în toate școlile din statul Tennessee numai a teoriei creaționiste despre originea omului.

Scopes a fost arestat, interogat, pus sub acuzare și a avut un proces faimos, care a captivat atenția întregii Americi. Povestea a devenit cunoscută în lume prin celebrul film al lui Stanley Kramer Procesul maimuțelor. În film, rolul acuzatorului William Jennings Bryan a fost jucat de Frederic March, iar cel al avocatului apărării Clarence Drummond de Spencer Tracy. Bryan a fost un orator și politician celebru la vremea lui, a fost de două ori membru al congresului Statelor Unite și a candidat de trei ori pentru postul de președinte al țării, nominalizat de partidul democrat. A pierdut de trei ori, în 1896, 1900 și 1908. A fost și ministru de externe sub președintele Woodraw Wilson, cel care a înființat Liga Națiunilor, strămoșul Organizației Națiunilor Unite.

În filmul lui Kramer, Scopes a câștigat procesul, dar în realitate l-a pierdut și a fost condamnat la o amendă simbolică de o sută de dolari. La câteva zile după terminarea procesului, Bryan - care locuia în statul Nebraska și se pregătea să se întoarcă în statul lui - a murit la Dayton. În cinstea lui, colegiului local i s-a dat numele de Colegiul Bryan. Lumea din Dayton, Soddy Daisy și Chattanooga l-a uitat demult pe politicianul Bryan și cei mai mulți habar n-au de procesul Scopes.

Dar nimeni nu uită de roșiile din Dayton și cei mai mulți din Soddy Daisy nu o uită pe Polly.

• La câțiva ani după procesul Scopes, Legea Butler a fost abrogată în statul Tennessee. Un caz asemănător a avut loc în statul Arkansas, în anul 1968 și procesul a ajuns până la Curtea Supremă, care a lăsat la latitudinea fiecărui stat să decidă cum să se procedeze.
  
• În cele mai multe state s-a convenit ca explicația originii omului să se facă în școli cu prezentarea tuturor teoriilor existente: cea creaționistă, cea științifică bazată pe ideea evoluției speciilor și cea a planului inteligent (intelligent design).
  
• Problema rămâne controversată și nu există un consens. Asociația profesorilor americani se opune prezentării teoriei creaționiste ca o teorie egală cu teoriile antropologice științifice. Mai multe familii, nemulțumite de direcția educației moderne, au decis să aibă copiii educați la domiciliu, ca să nu fie contaminați de concepțiile ateiste.
  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp