Ne place sau nu, se pare că avem nevoie de Turcia din mai multe perspective

 Foto: Handout / AFP / Profimedia

Sinan Ulgen, economist şi fost diplomat turc, cu importante realizări în domeniul cooperării internaţionale economice, membru al unor prestigioase institute din Europa şi America, afirma acum câțiva ani despre membrii NATO, cu referire expresă la Turcia că – datorită unor multiple aspecte (pe care le şi amintea) – „... niciun politician raţional nu se va gândi în mod serios să renunţe la statutul de membru al Alianţei”.

Văzând declaraţiile nu doar inflamante, ci chiar belicoase ale preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan, cu referire făţişă la posibilitatea unui război „între semilună şi cruce”, mă întreb ce s-ar întâmpla în condiţiile încălcării de către Turcia a prevederilor art.8 din Tratatul NATO, respectiv dacă îşi va asuma obligaţii internaţionale aflate în contradicţie sau în conflict cu prevederile Tratatului? Nu am curajul să mă gândesc la incidența art.5, relativ la un conflict între turci şi oricare altă ţară membră NATO. E suficientă retragerea Turciei din Tratat pentru ca un flanc important al organizaţiei nu doar să fie expus, ci chiar să aibă la graniţă o ameninţare la adresa valorilor occidentale, NATO şi europene, aşa şchioape cum sunt ele. De fapt aceste valori nu sunt şchioape prin ele însele, ci din cauza modului naiv în care civilizația vestică percepe ființa umană și crede că funcţionează societatea mondială; iar de aici decurg o serie de greşeli de abordare, despre care voi expune în detaliu cu altă ocazie. Ceea ce trebuie ştiut este faptul că Tratatul NATO nu este statutul unor „băieţi” puşi pe război, ci o modalitate de apărare reciprocă şi colectivă, principial ancorat în prevederile Cartei Națiunilor Unite.

Pandemia a apus deja în conştiinţa umanităţii şi nimeni n-a învăţat mare lucru din ea relativ la condiţia precară a omului şi a societăţii în general. Războiul din Ucraina a intrat, din păcate, în obişnuinţă. E doar un zgomot ignorat, pe fundalul zilelor mult mai fierbinţi din ultima lună. Neînţelegerile dintre Hamas şi Israel, degenerate în atacul din 7 octombrie 2023, concertate sau nu cu intenţie anterioară, au condus în direcţia Hezbolah şi Iran, cu agitarea întregii comunităţi musulmane şi un recul nefast în întreaga lume civilizată. Inevitabil, logica sau cel puţin speculaţia a mers şi mai departe, pe direcţia Rusia - China. Totuşi, nu cred că Rusiei îi convine să se amestece pe faţă într-un nou război, iar Chinei nici atât. Desigur, ambele țări par încântate să pună paie noi pe focul din Ucraina. Rusia are pretenţii teritoriale, iar China, dincolo de Taiwan, vizează mai degrabă o hegemonie mondială economică, cu slăbirea sau chiar excluderea dolarului american din Orientul Mijlociu şi Asia. Dar astea erau oarecum ştiute.

Însă nimeni nu s-a gândit la o reacţie atât de virulentă din partea Turciei, deşi se ştia că Erdogan nu este nici un campion al democraţiei şi nici nu are vreo cataramă la cureaua prieteniei cu occidentul. Poate, dacă la alegerile din mai 2023 ar fi fost ales preşedinte Kemal Kılıçdaroğlu, lucrurile ar fi stat un pic altfel. Însă având în vedere orientarea social-conservator-populistă a lui Erdogan, precum şi credinţa sa religioasă profundă în Islam (despre care declarase în 2002 la înfiinţarea Partidului Virtuţii că a lăsat-o în urmă), poate că ar fi fost predictibil ce se întâmplă acum. Sau acest scenariu ar fi trebuit să fie măcar una dintre variantele marginale în analizele diverselor servicii, mai mult sau mai puţin secrete. La asta se adaugă și faptul că vestul lumii, rătăcit în aberaţiile postmodernismului, recunoaşte drepturi în orice direcţie, peste tot şi oricui. De aceea n-ar trebui să ne mire că o organizaţie teroristă precum Hamas se întâlneşte cu şefi de state, are purtători de cuvânt şi ține conferințe de presă. Practic propriile valori - prost înţelese şi exagerat extinse - sunt folosite ca armă împotriva noastră.

Revenind la Recep Erdogan, nu pot să nu observ o anumită fanfaronadă care îmi amintește de pozele şi discursurile lui Benito Mussolini. Cu atât mai mult cu cât, după cuvântarea aprinsă din 29 octombrie, în fața unui milion de turci, a simțit nevoia să scoată la defilare avioane şi vase maritime de luptă. Desigur, observația este ușor malițioasă, pentru că defilarea este perfect justificată de Ziua Națională a Republicii Turcia, dar în tandem cu discursul amintit mă face să nu-l pot disocia de imaginea dictatorului fascist de la Roma. Spectacolul oferit poate are de-a face şi cu vârsta lui, nu doar cu ambiţiile sale cu iz imperialist otoman. Virilitatea politică nu îi este probabil de ajuns, motiv pentru care, simţindu-se pe cai mari, vrea să o încerce şi pe cea militară. Are ocazia perfectă de a-şi încorda muşchii, nu doar în fata americanilor, ci chiar în fața ţărilor musulmane, în fruntea cărora cred că i-ar conveni grozav să se cocoaţe.

În acest context, deşi analiza lui Ştefan Popescu e destul de veche (Uniunea Europeană și „problema turcă“ | Revista 22), ea zugrăveşte cu mare exactitate modul în care lui Erdogan i-ar plăcea să se întindă şi după strugurii Orientului Mijlociu, şi după ciorchinii europeni.

Cert este ca poziţia duplicitară a unei ţări pe care în mod eronat toată lumea o percepea ceva mai înaintată pe drumul civilizării, ar trebui să închidă orice discuţii de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. Doamne fereşte! Ar fi ca şi cum ai introduce vulpea în coteţul cu găini. Poate nu din punct de vedere militar, însă asta ar fi tot ce mai lipseşte degringoladei europene.

Ne place sau nu, se pare că avem nevoie de Turcia din mai multe perspective. Rămâne de văzut cât şi la ce anume vom închide ochii din cauza acestor nevoi. Puterea sa militară este una însemnată, controlul pe care l-ar exercita asupra Mării Negre nu poate fi neglijat, alianţele conjuncturale cu Rusia sau societăţile musulmane care susţin sau tolerează extremismul religios şi terorismul nu pot fi ignorate. De la începutul acestui război, poziția Turciei mi se pare cel mai grav și mai notabil eveniment. Trebuie să recunosc totuși că sub anumite aspecte în ceea ce privește viziunea vestului asupra Orientului Mijlociu, precum și abordarea de către Israel a situației civililor din Gaza, se pare că Erdogan are dreptate.

Una peste alta, nu ştiu cât de potent este Erdogan, însă are la dispoziţie o uriaşă masă de manevră, ce pare la fel de uşor de orientat ca şi restul majorității credincioase în Islam. Pe musulmanii din Turcia, cu toată apropierea geografică de Europa, îi caracterizează aceeași vehemență și virulență ca pe toți ceilalți musulmani care trăiesc și mor în habotnicismul lor religios – chestiune despre care mă abțin să comentez. Nu pot ignora totuși opinia lui Malek Chebe (*), exprimată într-una dintre cărțile lui: „Mediul cultural și istoric în care trăiesc populațiile arabe, persane și turcești, și în general cele musulmane, este principala frână împotriva renașterii civilizației islamului; acest mediu este strivit de tradiția înrobitoare a unei venerații extatice, a gândirii inchizitoriale și a absenței autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proasta guvernare și imposibila separare a religiosului de politic.”

Ce pot să sper este doar faptul că discursul beiului Erdogan are ca scop, ca și în cazul țarului Putin, fundamentarea unei opinii politice interne favorabile Partidului Prosperității și lui personal, pentru consolidarea pozițiilor actuale de conducere.

(*)Malek Chebel (23 aprilie 1953 – 12 noiembrie 2016)  a fost un scriitor algerian, eseist, filozof și antropolog al religiilor. Deși musulman, ca expert în istoria religiilor, analizele și părerile exprimate asupra mentalităților islamice sunt deosebit e pertinente, de lungul tuturor celor aproape 40 de lucrări ale sale. Ca filzof a înțeles perspectiva holistică pe care antropologia religiilor nu o poate ocoli întrucât în centrul studiului ei se află ideea de cultură – noțiune care reprezintă specia umană. Dimensiunea umanității nu se reduce la religie, întrucât aceasta, ca și orice fel de credințe, fac parte din cultură.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp