Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Conflictul palestinian: ultima încercare de iniţiere a conflictului dintre civilizaţia occidentală şi cea islamică

Conflict Israel - Palestina

Foto - Aris Messinis/ AFP/ Profimedia

Evoluţia dogmelor şi, mai ales, a celor inadaptabile, este conflictul. Când nu îşi mai pot ţine adepţii laolaltă, conducătorii a căror putere se bazează pe supunerea acestora, trebuie să inventeze un conflict. Existenţa unui duşman ameninţător şi criminal, care vrea să îţi distrugă istoria, coagulează cel mai uşor supuşii.

Orice analiză serioasă a unei ţări componente a spaţiului islamic destinată europenilor ar trebui începută cu o constatare a expertului în civilizaţia musulmană Raymond Charles: „Islamul (de la rădăcina selam – «supunere faţă de Dumnezeu») este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură”. 

Aşa că, ȋn Islam, nu există distincţia dintre religie şi politică, nici noţiunea de stat secular. De aici şi apetenţa naţiunilor musulmane pentru utopia politică. Care conduce iarăşi la nostalgia acelei „vȃrste de aur” a califatelor Omeiad sau Abbasid, când civilizaţia înflorea la marginea deşertului, nu în oraşele murdare ale Europei Occidentale. Pȃnă la urmă, din perspectivă europeană, fiecare musulman ar trebui considerat fundamentalist ȋntrucȃt pentru un adept al Profetului, Coranul este mesajul desăvȃrşit al lui Dumnezeu pentru omenire şi acest mesaj nu priveşte doar credincioşii ori mȃntuirea sufletelor, ci întreaga orȃnduire social-politică.

O asemenea viziune “globalistă”, care ar lăsa puterea conducătorilor religioşi, nu poate fi pe placul guvernelor naţionale ale ţărilor musulmane, cu excepţia megalomanilor care se doresc lideri ai întregii umma, comunitatea credincioşilor. Pentru a se dovedi drept-credincioşi, politicienii lumii arabe susţin ori sponsorizează mişcările fundamentaliste din alte ţări, însă le ţin departe pe cele din propriile state. Ştiu că ele ar aduce haos, conflicte şi probleme pentru orice guvernare. Cum a fost dat deoparte Osama bin Laden de autorităţile saudite sau felul în care au tratat, de-a lungul vremii, autorităţile egiptene Frăţia Musulmană dovedesc cel mai bine politica duplicitară a lumii arabe.

Nimic nu uneşte mai bine lumea musulmană, din 1948 încoace, decât “catastrofa palestiniană”, al-Nakba, când, la sfârşitul războiului dintre evrei şi palestinieni, peste 700.000 dintre aceştia din urmă au fost nevoiţi să îşi părăsească casele şi pământurile. În acel conflict al începuturilor, crime oribile au fost săvârşite de ambele părţi. 

Răspunsul statelor arabe la acest dezastru a fost prompt, dar ineficient. Aşa cum vor fi şi următoarele conflicte dintre Israel şi vecinii săi, terminate mereu cu victoria micului şi noului stat de la Mediterana, care, în urma acestora, îşi va spori suprafaţa şi va prelua, de cele mai multe ori vremelnic şi ca monedă de schimb pentru negocierile de pace, teritorii întinse de la vecinii săi. Speranţele întregii umma că evreii vor fi aruncaţi în mare cu ocazia fiecărui conflict vor fi mereu înşelate.

Politicienii arabi au înţeles că distrugerea Israelului nu se va petrece niciodată, iar recunoaşterea acestuia de unele ţări sau normalizarea raporturilor cu altele petrecute în ultima perioadă, dovedesc pragmatismul lumii musulmane actuale. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mulţi lideri religioşi pentru care războiul sfânt şi distrugerea Eretz Israel este nu doar un vis, ci un imperativ religios. Iar vorbele lor pline de ură găsesc teren fertil în comunităţile musulmane de pretutindeni, din Orientul Mijlociu până în capitalele europene, peste tot unde enoriaşii, de multe ori incapabili să se adapteze realităţilor economice şi preceptelor democratice, cad în mrejele discursurilor înflăcărat-veninoase ale unor Torquemada sau Chiril din Alexandria ai dogmei sunnite.

Am văzut zilele acestea, după ce teroriştii Hamas au măcelărit copii, femei şi bătrâni deopotrivă, cum mass-media din ţările arabe şi chiar mulţi cunoscuţi musulmani au început să plângă de soarta oamenilor nevinovaţi din Gaza în faţa urgiei pe care premierul Netanyahu promitea să o abată asupra Fâşiei. Nimeni, însă, nu plângea de soarta celor două sute de ostatici ai Hamas aduşi aici, unii dintre ei ajunşi în captivitatea nu a grupării teroriste, ci a unor “cetăţeni oportunişti” din Fâşie, după cum au declarat candid liderii grupării fundamentaliste. Prea-mulţi musulmani nu pot accepta existenţa Israelului, chiar dacă ar exista în Palestina două state, unul arab şi celălalt palestinian. Pentru ei, evreii nu au vreun drept aici, iar orice ucidere a unor israelieni este justificată. Anunţata ucidere a unor israelieni în atacuri teroriste este salutată cu salve de mitralieră sau cu chiote de bucurie nu doar în Palestina, ci şi în cartierele sărace ale Occidentului.

Ar fi lipsă de obiectivitate să acuzăm doar partea arabă. De-a lungul deceniilor, după ce, în 1948, acceptase soluţia ONU a celor două state, Israelul a făcut tot ce a fost posibil pentru a bloca apariţia unui stat arab independent în Palestina. Înfiinţarea de colonii în teritoriile palestiniene, distrugerile pe care le-au provocat Libanului ca răspuns la atacurile Hezbollahului, mâna sângeroasă a Iranului din coasta Israelului, toate acestea şi multe altele au fost făcute parcă a da apă la moară teroriştilor.

Palestinienii nu sunt bine-veniţi niciunde în lumea arabă, însă ei sunt utilizaţi ca modalitate de presiune asupra Israelului de state precum Iranul şi ca instrument de mobilizare a musulmanilor de pretutindeni de unii lideri religioşi. Şi, dată fiind susţinerea occidentală pentru Israel, de criminali ai lumii creştine, precum Rusia lui Putin, pentru care divizarea cetăţenilor din lumea liberă pe baze religioase şi, ulterior naţionaliste, ca urmare a atacurilor teroriste inevitabile pe care musulmanii stârniţi le săvârşesc, este arma cea mai eficientă din arsenalul Kremlinului. Din fericire, China are propria minoritate musulmană, uigurii, supuşi unor tratamente deloc conforme cu principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi nu îşi permite aţâţarea ideilor fundamentaliste. Altfel, probabil, deja Europa ar fi fost cu adevărat în doliu.

De fapt, palestinienii sunt o problemă pentru statele arabe din jur. Iar poziţia fermă a Iordaniei şi Egiptului, două state conduse de politicieni pentru care dogma este constantă bătaie de cap, chiar dacă regele Abdullah al II-lea este custodele al-Aqsa, moscheea de pe Muntele Templului, de a nu primi noi refugiaţi palestinieni din Gaza este consecinţa experienţelor nefericite avute în deceniile anterioare.

În anii ’60, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei îşi stabilise cartierul general în Iordania. Atacurile teroriste asupra unor zboruri internaţionale şi numeroasele incursiuni în Israel puneau într-o lumină extrem de proastă Regatul Haşemit al Iordaniei, care, spre deosebire de celelalte state arabe, alesese calea apropierii de Occident. Anul 1969 a fost un coşmar pentru forţele de securitate şi armata iordaniană, care controlau tot mai greu regiunile în care se aflau taberele palestiniene şi chiar unele cartiere ale capitalei. Aşa că, în septembrie 1970, după ce organizaţia palestiniană îşi propusese să răstoarne de la putere dinastia Haşemită, regele Hussein a introdus legea marţială şi a numit un guvern militar. A urmat atacul împotriva bazelor palestiniene, terminat cu circa 3500 de morţi din rândurile acestora. Palestinienii au fost alungaţi din Iordania, iar activitatea operativă s-a mutat în Liban. “Transferul” în „ţara cedrilor” va însemna sfârşitul unui deceniu de prosperitate pentru această ţară. De altfel, din 1975, cu largul concurs al organizaţiilor palestiniene, Libanul va cunoaşte un distrugător război civil, care va dura cincisprezece ani.

Palestinienii trebuie să aibă o ţară a lor. Numai că, după ce au fost decenii la rând compătimiţi şi, în acelaşi timp, folosiţi de lumea musulmană pentru a fi transformaţi în victimele armatei israeliene şi, automat, casus belli pentru confruntarea cu necredincioşii, liant de moment pentru masele de cetăţeni din diverse state arabe sau pentru fanaticii de pretutindeni. Palestinienii şi-au văzut copiii şi nepoţii ucişi în confruntări fără sens şi glorie, suferă pentru că poartă un război pe care nu îl vor câştiga niciodată, se lasă mereu seduşi de poveşti cu martiri şi vise deşarte. În jurul lor pluteşte moartea, sărăcia şi damnarea, sunt un popor cu traume adânci, paria pentru întreaga lume musulmană care nu îi primeşte în ţările lor, dar îi finanţează să primească moartea martirilor. Căzuţi în mâinile teroriştilor Hamas în Fâşia Gaza, momentul lor de libertate va fi mereu amânat. Iar atâta timp cât prea mulţi dintre ei se vor bucura când la ştiri se vorbeşte despre uciderea vreunui cetăţean evreu, situaţia nu se va schimba.

Unii experţi consideră că, atunci când interesul mapamondului se va îndepărta de acest Orient Mijlociu fiindcă valoarea hidrocarburilor va dispărea, va veni şi momentul propice pentru pace.

Doar că istoria acestor ţinuturi ne învaţă că, atunci când imperiile dispar, se reîntoarce haosul şi micile confruntări continue răvăşesc mereu ţinuturile de la Mediterana la Hindukuş. Va fi pace numai atunci când, oripilaţi şi obosiţi de prea multă moarte, oamenii de aici vor accepta să renunţe la dogme pentru a avea o viaţă plăcută, aici, pe Pământ, fără promisiuni deşarte făcute de profeţi sau lideri fără scrupule.

Până atunci, Palestina rămâne falia care ar putea aprinde conflictul dintre două civilizaţii sau care ar putea dovedi, odată pentru totdeauna, falsitatea acestei teorii. Rămâne să vedem dacă noi, europeni şi americani, cetăţeni fără traumele palestinienilor, cu vocaţia libertăţii, individualismului şi democraţiei, vom putea răspunde înţelept dorinţei de conflict care se propagă dintr-acolo sau ne vom ridica propriile ziduri şi vom lăsa proprii demoni să ne bântuie, reîntorcându-ne cu un secol în urmă, când statele naţionale au pus la cale ultimul mare război mondial însufleţite de alte dogme.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dogma de baza a arabilor este ca toti vorbitorii de limba araba, din Maroc in Iraq formeaza un singur popor si ca ar avea nevoie de un ,,Bismark,, care sa ii uneasca. Asa zisul ,,popor palestinian,, a aparut in laboratoarele de propaganda ale KGB in anii '60 si '70. Pana atunci erau doar arabi, pur si simplu. Ideea a ,,prins,, foarte bine in lumea araba, direct interesata dar si in randul ,,idiotilor utili,, din Occident.
    • Like 0
  • Ati uitata cele doua ocazii in care palestinienii puteau si trebuia sa isi faca propriul stat, alaturi de Israel ; in 1947, dupa decizia ONU de infiintare a doua state, unul arab si unul evreiesc, si in 2000 la Camp David, cand Ehud Barak i-a propus lui Arafat infiintarea unui stat palestinian in conditiile solicitate de acesta . Arafat a refuzat, probabil de teama ca va fi asasinat cand se intoarce acasa, daca va semna intelegerea...
    • Like 2
  • Nume check icon
    Un articol bun. Totusi eu nu cred ca este o ultima incercare de initiere, ci de fapt inceputul un conflict mondial intre civilizatia occidentala si cea islamica si care cred ca usor usor se va muta in Europa. In cazul in care Israelul se va mentine puternic in urmatorii ani si viata in Gaza va fi mult mai rea decat acum o sa vina sigur o presiune foarte puternica dinspre tarile arabe, inclusiv cu cotatii mari ale petrolului, de rezolvare a conflictului. Daca consideri deja presiunea exista in Europa cu "diaspora" musulmana, idealismul prostesc al generatiei Z in combinatie cu toxicitatea miscarii woke vom asista si faptul ca europenii nu doresc sa mai munceasca fizic, ci numai coacher si influnceri o sa vedem inceputul unei migratii mult mai necontrolate decat pana acum care va duce clar la depersonalizarea Europei de catre noii colonisti.
    • Like 2
    • @ Nume
      Foarte corecta remarca cu fug de munca a europenilor. Asta a creat cercul vicios in care nu se mai pot lipsi de mana de lucru ieftina.
      • Like 2
    • @ Eugen Gombos
      Mhai Nai check icon
      Care este legatura dintre arabi si munca?
      • Like 2
  • Andrei check icon
    Pentru mine acest articol e de nota 10. Una dintre analizele cele mai succinte și (pentru mine) obiective pe care le-am citit.
    • Like 5


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult