Au vorbit la telefon cu o zi înainte. „Abia aștept să mă văd cu vărul meu. Ne vom juca toată ziua, acasă la mamaie și tataie”. Entuziasmați de revedere, dar cu expresii serios-mature pe față, cei doi veri, Matei al meu și Patric al lu’ soră-mea, s-au îmbrățișat și au plecat gravi, cu pași calculați, spre dormitorul copiilor, să se joace.
Nu au răsturnat jucării, nu au țopăit în pat, nu au căutat prin sertare, nu au țipat, nu au trântit dulapuri, nu s-au fugărit prin apartamentul pe care eu și soră-mea l-am întors pe dos de nenumărate ori în copilărie, spre disperarea lui taică-meu.
S-au așezat tacticos unul lângă altul, iar Patric i-a arătat lui Matei ultimele miracole online de Crăciun. Apoi, fiecare separat și amândoi împreună au început să-și creeze universuri. Mă uitam uimit la ei cum îşi zâmbeau complice în timp ce construiau şi explorau lumile online-ului.
Ca părinte, simt că ei fac parte dintr-o generaraţie cu alte aspirații, alte niveluri intelectuale, alte legături cu realitatea decât cea în care eu m-am regăsit.
Eu sunt generația care a crescut cu cheia de gât. Copiii mei sunt născuţi după anul 2000, fac parte din aşa-numita generație Post-Millennials, Generation Z, iKids, iGeneration.
Noi ne jucam ore întregi printre blocuri, cu o țeavă prin care suflam cornete de hârtie. Ei știu ce e o aplicație pe smartphone, pot genera lumi online și știu să facă programări offline. La vârsta la care eu călăream un băţ pe post de căluţ, ei ştiu să caute tutoriale sau melodii pe YouTube. Noi vorbeam la cutii de tablă, ei comunică pe tablete şi telefoane inteligente.
În orăşelul în care îmi făceam vacanţele la mamaie, bătrânele ne şopteau copiilor că ne fură sectanţii dacă ne depărtăm de casă. În oraşul global al internetului, noua generaţie învaţă că trebuie să se aventureze cât mai departe, să aibă curajul de a apăsa pe mouse sau de a trece cu degetul pe touchscreen.
Încă de la câţiva ani, copiii au acces la YouTube, Facebook, Google, WhatsApp. Chiar de la grupa mică, copiii generaţiei iKids sunt expuşi la un limbaj matur, la un sistem de concepte complexe şi o nouă cultură globală şi sofisticată. Vreau-nu vreau, copiii mei sunt produsul acestei culturi a maturităţii, globalizării şi ultra-sofisticării.
Psihologii din vest susţin că noi, părinţii acestor post-millennial iKids, avem tendinţa să fim mai autoritari, comparativ cu propriii noştri părinţi. Suntem conştienţi de hiper-agresivitatea lumii în care copiii noştri se aventurează prea devreme şi avem tendinţa de a-i expune cât mai puţin la pericolele potenţiale pe care noi le intuim. Cu toate astea, încercând să îi hiper-protejăm, de fapt îi hiper-expunem altor stimuli: la 3 ani învaţă engleza, la 4 ani încep şi germana, la 5 ani fac şi karate, şi pian, şi balet, şi echitaţie, şi cursuri de teatru, şi pictură, şi dans, şi înot, şi computer science.
Mi-e greu să accept că nu îmi pot înțelege copiii. Ei fac parte dintr-o altă lume, necunoscută, stranie, la care simt că am acces doar atunci când le pot susține privirile inteligente, vulnerabile, competitive, mature și pretențioase.
Îmi place să cred că sunt un părinte normal, nu-mi forţez copiii. Îi las să facă ce vor, să se distreze, să se joace, să fie copii. Chiar acum mă duc să îi iau de la cursul de aikido, apoi îi duc la engleză. O să îi pregătesc pentru lecţiile de teatru şi de germană pe care le au mâine, după ce termină ora de pian; după care îi las să se relaxeze la cursul de echitaţie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.