Notti magiche, mulțumim copii pentru regăsire!

Foto: Guliver Getty Images

Când copiii mei țipă „Hagi, Hagi” mie mi se pare că a stat timpul în loc și eu n-am îmbătrânit nici măcar cu o zi. Pentru noi, cei care am învățat să o rupem pe italiană cu „Notti magiche” și Coppa del Mondo, meciul din seara asta are gust de gumă Turbo cu surprize. Pe Hagi, Răducioiu, Dumitrescu îi aveam deja, dar pe Pușcaș, Radu, Cicâldău, Man, Coman nu-i aveam la colecție și sincer nici nu prea știam că există.

Când un stadion întreg strigă „România, România” la Bologna, în Italia, timpul redevine brusc în matca lui și-mi dau seama că au trecut totuși 30 de ani. În 1990 românii erau prezențe exotice pe stadioanele lumii, azi românii sunt italieni, spanioli, britanici sau francezi. Au cucerit continentul, acești navigatori tenace și muncitori ai lumii postcomuniste. Tribunele pline de români sunt imaginea perfectă a țării din afara țării și explică ce s-a întâmplat cu noi între cele două nopți magice italiene. Mă uit în jur și-mi dau seama că cei cu care am văzut Coppa del Mondo din 1990 nu mai sunt pe aici: îi văd pe unii pe Facebook, strigând „Hai, România!” din Anglia, America și chiar Noua Zeelandă. Unii sunt chiar pe stadion, norocoșii naibii!

Îmi scrie Nicu prin minutul 43: „Florine, ieșim în Piață dacă îi batem?” Aprob cu condiția să facem baie în fântâna de la Universitate. N-a mai intrat nimeni dintre noi în fântână de la World Cup-ul din 1998. Suntem la o repriză distanță de fericire…

Se termină meciul. Îl sun pe tata: „Am pierdut”. Comentăm împreună, ne amintim cum strigam „Hagi, Hagi”. Cu tata n-am mai vorbit de fotbal de ani de zile, subiectul ne jena pe amândoi, deși îl suspectez că s-a tot uitat în anii ăștia, așteptând telefonul victoriei.

Pentru noi, seara asta nu e despre înfrângere sau victorie, ci despre regăsire.

Mulțumim, copii!

PS. V-am povestit de fularul de la Hagi; în seara asta mi l-am scos din dulap. Până acum o săptămână și ceva, pentru mine nu exista decât un Hagi. Știam că are un băiat talentat, pe care-l văzusem pe viu la Gala Hagi (de unde am și fularul cu autograf). Avea vreo 3 ani și-l ținea taică-su de mână. Mi s-a părut atunci frumos să ai băieți, să-i duci la stadion, să le spui, uite, tată, ăla-i Hagi, Regele, ăla-i Lăcătuș, Fiara, să le iei un suc și să-i înveți să cânte… Dar mândria din sufletul lui Hagi tatăl n-o poate simți decât el. Azi, în tribune, l-a urmărit pe fiul său, dar și pe ceilalți copii ai lui crescuți la Academia pe care a construit-o de la zero într-un câmp, urmând un vis care li se părea tuturor nebunesc. Reverența de azi e și decontul unui pariu cu viitorul făcut de Gică Hagi atunci, când și-a pus ghetele în cui. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp