Sunt (mai ales) trei secvențe la care m-am gândit în Săptămâna asta, a Patimilor.
Prima - Grădina Ghetsimani, momentul în care Iuda vine cu ”mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege” și-l predă pe Iisus.
Nu îl arată păcătoșilor cu ”Uite, ăla e, ăla slăbuț, cu barbă și plete care stă rezemat de măslin”, nu. Alege o variantă de un maxim rafinament al cruzimii și zice ”Pe care-l voi săruta, Acela este”. Apoi se duce la Iisus, îl sărută și-i spune ”Bucură-te!”.
Aici mi se întunecă mintea.
Nu putea altfel? Nu putea, de pildă, să-i șuiere la ureche că, de fapt, nu credea în aiurelile alea ale Lui așa că a luat banii?... N-ar fi fost mai bărbătește și mai onest? Nu, el alege sărutul și bucuria - amândouă expresii înalte ale iubirii…
Iar Iisus cum îi răspunde Iudei? Se enervează? Am văzut în cazul smochinului neroditor și al răsturnării tarabelor negustorilor din Templu, că putea. Îi zice ”Marș d-aici, mizerie complicată ce ești!”? Nu; îi zice ”Prietene”... Iisus nu a fost un miștocar - în nicio Evanghelie, pe nicăieri, nu se pomenește că Iisus a râs, în nicio situație - și-atunci, cum reacționează așa, cum să-i zică prietene?
Eu, om, nu am un răspuns la asta….
A doua secvență - Drumul până pe Golgota.
În timp ce-și purta crucea, Iisus era bătut la sânge. Scuipat în față. Biciuit cu cârlige care rupeau carnea până la os. I se punea pe frunte o cunună de spini. Era ocărât și umilit. Iar cei de pe margine priveau fără să intervină - e și ăsta un alt chin, mai subtil.
”Mi-e sete” și i s-a dat oțet...
Peste toată scena asta de o viermuială cumplită și înfiorătoare plutesc și urcă spre Cer, către inima unui Dumnezeu mut, cuvintele neomenești prin curăția lor: ”Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
Eu, om, nu am răspuns nici la reacția asta…
A treia - în acele zile de tulburare și dezechilibru ale Apostolilor, imediat după răstignirea Mântuitorului.
”Ce te face să crezi că El a-nviat?” se răstește Toma cel necredincios la Petru. Îl înțeleg perfect, avea tot dreptul să știe – păi cum, noi ne-am lăsat tot, neveste, copii, case, acareturi, te-am urmat și tu ce faci? Mori?…
Iar Petru ce-i raspunde calm Tomei? Zice ”Cred că a înviat, pentru că așa a spus El.”
Petru cel năvalnic, temperamental, temător și slab (“Nu știu pe omul acesta”) arată în acel ceas că inima lui nu se îndoia. Prin cuvintele lui, apostolul Petru spune esența creștinismului.
Înțeleg.
Eu, om, nu am răspuns la multe din ce văd sau trăiesc dar există un adevăr care pleacă din inimă și de aceea nu poate fi probat cu nimic din ce este rațional. Este credința neclintită, dârză și fără șovăială că viața asta nu înseamnă tot.
Acesta este Adevărul meu și abia asta înseamnă Viață.
Hristos a Înviat!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.