Nu poți să îi ridici osanale lui Iliescu pentru ce a făcut cu România la Revoluție sau după Revoluție. Dar, cred că nici nu-l poți răstigni pe marginea drumului. Spun asta prin prisma a două experiențe personale. Prima, de trăitor de schimbare de regim și participant de pluton la Revoluție și a doua de jurnalist acreditat la Cotroceni, în 1996, când Iliescu a pierdut puterea în favoarea lui Constantinescu.
Din prima mea experiență, pe când aveam 25 de ani, îmi aduc aminte că nu aveam bagajul cultural și intelectual să votez pe altcineva în mai 1990. Până atunci fusesem format totalmente – școală, facultate – în regim comunist și în vremurile propagandei acerbe ceaușiste, iar puținele mele incursiuni în istoria ascunsă de comuniști, incursiuni provenind din familie sau lecturi întâmplătoare, nu mă treceau puntea spre Rațiu sau Câmpeanu.
Nu știam mai nimic despre partidele istorice și rolul lor în viața României și nici despre personalitățile marcante ale acestor partide și martiriul lor. Coconul în care trăiam eu îl aveau probabil și ceilalți 85% dintre români care l-au votat președinte pe Iliescu. Sigur că mai încolo am început să înțeleg lucruri, să văd tarele comuniste ale lui Iliescu, protejarea nomenclaturii și a securității, promovarea ”comunismului cu față umană”, dar, nah, votul din 1990 nu se mai putea întoarce. M-am reabilitat peste 2 ani. În 1992, la următoarele alegeri, deja bazinul iliescian se înjumătățise, el obținând doar 47% din voturile românilor (ulterior, în turul II, l-a învins pe Constantinescu, cu 61% - 39%).
A doua experiență a mea, de ziarist acreditat pe lângă staff-ul lui Iliescu, m-a prins deja în poziție de luptă. Era momentul când societatea își construia masa critică pentru a răsturna regimul iliescian și de a-l înlocui cu unul neo-democratic, de sorginte liberalo-țărănistă. Am avut atunci câteva producții jurnalistice care au pus umărul la răsturnarea lui Iliescu, precum înregistrarea de la unul dintre consilierii săi (Eugen Mihăescu) și promovarea în spațiul public a sintagmelor ”animal politic” (Iliescu) și ”hipopotam transpirat” (iosif Boda, mâna dreaptă a lui Iliescu). L-am ”vânat” pe președintele Iliescu prin toate ascunzișurile sale, i-am devoalat metehne și planuri ieșite din mintea sa de vechi comunist. România se schimbase, nu mai înghițea porcăriile lui Iliescu.
Ce a fost după 1996 cu Constantinescu, cum a revenit Iliescu în 2000, astea sunt alte povești. Eu scriu aceste rânduri pentru generațiile mai tinere, care poate doresc să înțeleagă contextul anilor 90. De la Revoluție și până în 1996 au fost anii definitorii ai lui Iliescu și credința mea este că nu puteam avea alt drum ca națiune, indiferent cât de mari erau aspirațiile.
Mulți dintre români nu aspirau atunci la nimic dincolo de libertatea de aprovizionare a supermarket-urilor și a programelor prelungite la TV. Pentru acei ani și acei români nu exista variantă viabilă la Iliescu. A făcut tranziția de la o orânduire la alta într-un ritm îngrozitor de lent, dar dacă te gândești la România de atunci, în totalitatea ei, probabil că nici nu putea fi făcută mai alert. Profeția de 20 de ani a lui Brucan a fost apropiată, dar un 25-28 era mai realistă.
În fișa lui Iliescu aș trece mai multe chestiuni cruciale.
La pozitive, prima ar fi predarea puterii în 1996, într-o decență absolută. Acolo a început să se nască democrația în România. Tot la pozitive aș trece îndreptarea României spre NATO și UE (spiritul de la Snagov), chiar și cu frâna de mână trasă. Regimul Iliescu a mai lăsat și o Constituție puternică, de care ne ținem și astăzi pentru că a prevăzut multe scuturi pentru democrație. Iar Ion Iliescu a mai fost și un exemplu de bun simț, rara avis în politică și atunci, și acum.
Sigur, e greu să acopere cu aceste bile albe mineriadele, prigonirea Regelui, moftul proprietății, tratatul semnat cu Moscova, prezervarea nomenclaturiștilor și securiștilor până la sufocarea societății postrevoluționare și încă altele. Una peste alta, Ion Iliescu are locul lui în cărțile de istorie și merită studiat din toate unghiurile. Și, cine se simte îndreptățit, să-l și judece. Dumnezeu să-l odihnească!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
https://www.youtube.com/watch?v=XxEhphi8Nlg
În al doilea rând - negocierea pentru NATO și UE a fost făcută de guvernul CDR și de constantinescu în care vestul aveau încredere. Ei ne-au băgat în UE - constantinescu Coposu regele și mulți alții care erau pro-vestici. Nu bolșevicul. "
2 - răstignirea rima cu tâlharii și borfașii până la gizăs. odată cu EL, răstignirea devine sfântă și nu mai poate fi asociată cu canaliile, lichelele, căzăturile, borhotul și scursurile societății omenești.
3 - să spui că „societatea” răstoarnă regimuri e o ticăloșie la adresa generațiilor viitoare. așa știu unii să-și iubească copiii. de cap să le fie și de astfel de învățături otrăvite s-aivă parte, timp e berechet.
4 - protejarea nomenclaturii și a securității - o fac pseudojuzii plus făcătorii de legi strâmbe - binom otrăvitor-letal existent încă, cu blana la a x-a năpîrlire, bolojan fiind cea mai abilă încondeiere a prostimii, cea mai mincinoasă (dubla măsură a început sub ochii prostimii înghețată-n faza lungă a farurilor, incapabilă de reflexe de conservare - în primul rând a demnității), cea mai ipocrită.
5 - pozitive. minciună brutală, pă invers, întru perplexarea micuților. adecă voi, poporul. tehnică ce mizează nu pe rapiditate ci pe paralizarea instant.
6 - constituție puternică. &^^&**&^%%$###@#@$||||!! ca să fiu decent. constituție croită pentru mafie, întru protejarea mafiei. nu mai zic de rușine, să-ți dea karma ce meriți. sau să dai eroare de tipar, erată plină de jenă.
7 - locul lui nu e decât la criminali. răsplata lui și iertarea lui tot acolo. locul lui în istorie e la nefrecventabili, la „răi” și când istoria n-o vor mai scrie criminalii (ce, iată, azi!, își dau premii pentru pace) nu va mai fi știut pă persoană fizică de nimeni. a elogia post-mortem ticăloși e demență sau abjecție.
Nu-mi dau seama despre ce „bagaj cultural și intelectual” vorbește autorul acestui articol. Și eu am fost „educat” în plină glorie a propagandei comuniste (la anii '80 mă refer), dar am priceput chiar din 25 decembrie 1989 ce hram poartă tovarășul Iliescu. Nu l-am votat niciodată, chit că zâmbea atât de cuceritor și mințea atât de credibil...
Timpul nu poate fi dat înapoi, însă putem înțelege (tardiv, desigur!) că alegerea lui Ion Iliescu a fost cea mai mare greșeală pe care românii au putut să o facă după o revoluție atât de sângeroasă. Ar fi de discutat despre cât de „democratice” au fost alegerile din duminica orbului, da' asta e altă poveste...
Fie-i țărâna ușoară și Dumnezeu să-l ierte! E primul președinte al României care moare de moarte bună...
Acum, după 25 de ani, mă întreb cum ar fi arătat România prezentului dacă „ieșea” Corneliu Vadim Tudor președinte? Răspunsul nu-l voi afla niciodată...
Neutralitatea nu e o opțiune pentru că indiferent de cum iese, la final plătești consecințele și nu poți nici măcar să spui că ai făcut ce a ținut de tine. Până la urmă poți totuși să alegi factura cea mai mică, chiar dacă niciun meniu nu îți place.
Ion Iliescu trebuia să-și petreacă ultimele două decenii din viață la pușcărie, nu într-o vilă de protocol. La câte rele a făcut din poziția de președinte, merita din plin!
Da' cine-s eu să-i judec pe alții? A murit eroul „emanat” de revoluție, ultimul (cu voia dumneavoastră, dacă vă aminți!) de pe lista CFSN (pentru cei mai tineri precizez că CFSN însemna în acele vremuri tulburi Consiliul Frontului Salvării Naționale)...
Ce s-a ales după 35 de ani de „salvare națională”? Încă o „reformă” pe care suntem obligați să o suportăm tot noi (generic vorbind!), că nu e „democratic” să-i luăm la bani mărunți pe vinovați.
Puneți mâna pe geamantane, prieteni! România nu se va înzdrăveni prea curând...
Dumnezeu să-l ierte!
Mulți tovarăși vor plânge lângă piatra lui funerară, la fel cum încă mai sunt prea mulți cei care îl regretă pe Ceaușescu...
Dumnezeu să-l ierte!
În ce privește anularea alegerilor din 2024, știți foarte bine cum m-am poziționat atunci. Puteți găsi comentariile mele legate de subiect chiar aici, pe republica.
Întrebarea dumneavoastră legată de „dezvoltarea democrației” nu e chiar retorică, domnule Cojocaru. Una cu adevărat retorică ar fi: ce „democrație” e aia în care puterea în exercițiu își permite să nu ia în seamă votul a milioane de cetățeni?
Spun răspicat că nu sunt suporterul unora precum Georgescu sau Simion și nu o să votez cu acest gen de indivizi câte zile voi mai avea, dar asta nu înseamnă că votul meu se poate transforma în hârtie igienică pentru cei care „organizează” alegerile...
Mă luai cu vorba și uitai (ca s-o spun pe oltenește!) de trecerea la veșnicie a „zâmbărețului”. Deschid parastasul cu o sticlă de șampanie: Dumnezeu să-l ierte și pe noi să ne păsuiască până ne vine mintea la cap!
Sunteți simpatic cu vorba oltenească. Mulțumesc pentru afinitate.
E bună o băutură acum de sufletul lui Iliescu. Dar eu zic că nu șampanie. Nici berea de toată ziua, fiinddcă nu e o zi ca oricare alta. Mai degrabă zic că un vin sau poate o tărie ar fi mai potrivite. Adică nu e cazul nici de sărbătorit și nici de tristețe. Poate e doar un moment de a mai medita la cât de nesemnificativi suntem pe acest pământ. Și cei buni și cei răi, și cei mari și cei mici, și cei drepți și cei nedrepți, și cei deștepți și cei mai puțin, cu toții se dovedește că în fața morții suntem doar praf în vânt. Iar judecata noastră adevărată va fi dincolo.
Uită-te la dialogul meu de mai sus cu Francisc. Asta înseamnă o poziție corectă referitoare la anularea alegerilor și un dialog civilizat indiferent de alte poziții politice contrare. Vezi cum se face și bagă la cap. Dacă poți, ceea ce mă îndoiesc....
Nu mă pot simți niciodată bucuros la moartea unui semen, chiar dacă acesta mi-a fost antipatic. Moartea lui Iliescu îmi adâncește tristețea că societatea românească în ansamblul ei nu a reușit nici după trei decenii și jumătate să înțeleagă un lucru evident: nu există construcție trainică dacă pui minciuna la temelie. Iar „democrația originală” în care am ajuns la senectute și al cărei „ziditor” a fost Ion Iliescu este exemplul perfect al unui castel de nisip care se va dărâma cu siguranță la primul val mai serios al nemulțumirii populare.
După șase decenii de trăire, pentru mine e prea târziu să mai cred în „cavaleri pe cai albi” care vin să-mi spună cât de bine voi trăi cu ei la cârma țării. Dumitale, domnule Cojocaru, ești avocatul din oficiu al suveranismului reprezentat de Călin Georgescu și George Simion, eu nu. Care dintre noi doi poate spune cu certitudine că e mai aproape de adevăr?
Luând de bun sfatul dumitale, după două păhărele de „tărie” (am pălinca mea de prune, c-așa-i șade bine unui bănățean fălos!) încep să mă întorc la scrierile mele din trecut. Azi am dat peste o „compoziție” din anii '90, exact vremurile în care Ion Iliescu punea bazele „statului de drept” în care ne trăim prezentul:
Veni-va odată vremea...
În a timpului clepsidră ce-i o viaţă? O secundă,
Un grăunte din nisipul înecat de-a mării undă…
În larga timpului genune veşnic semn de întrebare:
O minune a naturii, ori a naturii eroare?
Trist, mă tot gândesc la unii (şi mai sunt destui pe lume)
Ce a lor nimicnicie o transformă în minune.
Ca-mpuţitele jivine ce se schimbă doar la păr
Din corupţie fac lege, din minciună – adevăr,
Din necinste fac virtute, noaptea o transformă-n zi
Nici că se gândesc că, totuşi, s-au născut spre a muri...
Ce le pasă lor de plebe când au pâinea şi cuţitul?
Ei sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul!
Ce le pasă lor că ţara-i la un pas de faliment
Când şi-au tras salarii grase în guvern şi-n parlament?
Ce dacă pe harta lumii-s, iată, două Românii?
Ce dacă pentru a doua se mai moare-n puşcării?
Ce le pasă că Moldova-i stăpânită de străini
Când, lipiţi de-ale lor scaune, au şi vile şi maşini?
Ce dacă pământul ţării plânge că n-are ţărani?
Ce dacă ţăranul nostru nici de-o sapă n-are bani?
Ce le pasă lor că ţara-i înglodată-n datorii?
Ei să fie-n veci stăpânii bietei noastre Românii!
Dumnezeul lor e banul. Nu contează în ce fel
Îl „câştigă”. Important e să îl aibe-n portofel
Şi fac toţi pe dracu-n patru doar ca să-şi atingă scopul:
Marca, lira şi dolarul... După ei vie potopul!
Tot adună şi adună la averi pe orice cale;
Ţară, adevăr, credinţă pentru ei sunt vorbe goale...
Pentru doi arginţi şi mama să şi-o vândă sunt în stare,
Nu tu urmă de conştiinţă, nu tu pic de remuşcare...
Dar veni-va-odată vremea când vor, musai, să răspundă
Şi secunda lor de viaţă nu putea-vor s-o ascundă!
Sună a „mânie proletară”, nu-i așa? Uite că a venit vremea ca tartorul să devină țărână. Baiul e că a lăsat în urma lui toată haita a cărei pradă sunt naivii ce mai cred încă în justiția divină…
P.S. Aștept să veniți și cu scrieri din PREZENT. Nu e bine să dezarmați și să vă blazați, dezamăgit fiind și simțindu-vă îmbătrânit. Vârsta cică e doar un număr în buletin. Și nici măcar acolo nu scrie vârsta, ci doar data nașterii (din CNP), deci ceva irelevant pentru cine are sufletul tânăr....
Aș „veni cu scrieri din prezent”, dar ele nu există. În ultima vreme mi-am pierdut „fiorul liric” și cheful de a potrivi cuvinte sunătoare din coadă. De-a lungul anilor am cam spus ce aveam de spus, acum sunt doar un bătrânel ramolit ale cărui vorbe nu mai au nicio valoare...
Am prostul obicei de a-mi pune la „păstrare” gândurile, ca să le recitesc mai târziu. Am găsit în arhiva mea de aiureli o „poezioară” scrisă pe vremea când Bădălău se pișa cu boltă pe nemulțumirile românilor „diasporeni”. Găsiți pe net un clip celebru pe această temă.
Eu rad încă o bere și îmi citez „opera”:
Cum să facem?...
MOTTO: N-avem unde ne pișa?
Ne-ajută diaspora...
Cum să facem și să dregem
Ca să nu îi mai alegem
Atât de „majoritar”
Tot pe ăștia, ce-au habar
Doar despre (băga-mi-aș scula!)
Cum să ne fure căciula?
Noi votăm, ei urinează
Peste orice mai contează...
Noi alegem, ei se pișă
Fără să-și facă vreo grijă
Că-o mulțime dintre noi
Nu suntem chiar niște boi.
Cum să facem? Tot ștampila
(Sau Dumnezeul cu mila?)
E soluția problemei.
'Geaba stăm
Și ne-ntrebăm
De ce unii au, drăguță,
Voie slobodă la puță?
Cum să facem, când votanții
Și aleșii pesede
Au pus mâna pe putere
Și-orice-ar vrea oricare alții
Pentru ei e limpede:
Ce mai vor și ăștia, vere?
E durere... E durere...
Au făcut loc de pișat
Din românii ce-au plecat
Doar de răul lor din țară
Ca să-și caute pe-afară
Ce n-avură-n România:
Stima, cinstea și mândria.
Ici stăpână e hoția!
Cum să facem? Cum să dregem?
E simplu: nu-i mai alegem!
De atâta ștampilat
Cu ăștia, ce-au tot furat
(Vorba vine, de la stat!)
Încă nu v-ați săturat?
-Francisc – duminică de septembrie 2018-