M-am trezit, ca de obicei, la 5.30. Cu o cafea într-o mână și niște știri în fundal, încercam să decupez un colț de claritate dintr-o dimineață cu Luna în Taur și Mercur retrograd. Nu mă mai surprinde haosul cosmic, dar mă intrigă apucăturile lui Uranus. „Uranus pleacă din zodie și mai trântește o ușă”, zice doamna Neti. Îmi sună familiar.
Stătea să plouă, așa că am plecat încet din casă, cu gândul că trebuie să fac și câteva cumpărături înainte de a chema un taxi ca să ajung totuși la muncă. Treceam în pas adăugat pe lângă liceul din apropiere, iar zona din fața intrării în curtea liceului era, ca de obicei, aglomerată la prima oră, cu liceeni care stăteau la o țigară, la o cafea, iar pentru a evita grupurile, a trebuit să ocolesc, pășind pe banda de biciclete.
Ascultam muzică în căști, așa că nu auzeam zgomotul străzii. La un moment dat, am simțit o mână pe umărul drept. Mi-am scos căștile, iar vocea unui bărbat care trecea pe lângă mine, pe bicicletă, a răsunat: „Ce faci, fă? Te crezi bicicletă? Bine că ți-ai luat mere roșii!”, a adăugat, cu năduf, depășindu-mă, uitându-se la punga cu mere roșii pe care le cumpărasem pentru micul dejun, prânz și poate și cină, la birou.
Vocea bărbatului pe bicicletă nu era doar iritată, era ca un verdict. M-am dat la o parte, jenată. Nu doar pentru că nu respectasem regulile de circulație, ci pentru că omul acela, fără să știe, îmi spusese ceva mult mai mult: Ai căștile în urechi? Nu înseamnă că ai dreptul la tăcere. Ești pe banda de biciclete? Nu înseamnă că te miști în logica ei. Eu nu mai eram o persoană. Eram o obstrucție cu căști. El nu mai era un om grăbit. Era o corecție socială pe două roți. Întâlnirea noastră, scurtă și fără replică, a fost un mic eșec al recunoașterii reciproce — exact ca roșul mărului: vizibil, dar fără gust.
Vorbele lui m-au dus cu gândul la filmul Gustul merelor este roșu, un titlu metaforic care sugera tensiunile ascunse sub aparența vieții cotidiene din comunitatea druză, unde trecutul, vina și echilibrul fragil dintre viață și moarte sunt mereu prezente. Merele aveau o nuanță simbolică de roșu — culoarea sângelui, a păcatului și a suferinței — care trădează amărăciunea experiențelor repetate, a păcatelor neispășite și a memoriei reîncarnate.
În film, roșul devine marca vizibilă a ciclicității durerii, a confesiunii refuzate și a tensiunilor politice și personale care macină echilibrul comunității.
S-a spus, în nenumărate forme, că trăim într-o lume a aparenței, în care lucrurile nu mai sunt ce sunt, ci doar ceea ce par. Dar nu este nevoie să deschizi Heidegger sau să recitești Baudrillard ca să simți alienarea cotidianului — uneori, e suficient să urci într-un taxi.
„Să știți că gustul merelor nu mai e ce-a fost. Toate-s roșii, dar nu mai au gust”, îmi explică taximetristul, văzându-mă cu punga de mere. Aveți grijă să nu murdăriți bancheta”, adaugă el. „Și merele astea… nici nu mai sunt românești, doamnă. Sunt din Polonia, Turcia, Columbia... sau de unde le mai aduc ăștia. Și-s toate la fel, lucioase, tari, ca din plastic. Nici viermi nu mai găsești în ele. Nici viermii nu le mai vor!”
Nu zic nimic. E, totuși, 7.30 dimineața, greu să leg o conversație. Îl las să continue, neștiind că ceea ce urmează are o precizie care depășește un editorial de opinie:
„Când eram copil, luam un măr din pom și-l ștergeam de tricou. Găseai unul mic, strâmb, pătat, dar avea gust. Acum... dacă nu e roșu aprins și perfect rotund, nu se vinde. Ce să mai zici? Lumea vrea poză, nu măr. Instagram, nu aromă.”
Monologul său e mai mult decât o lamentație nostalgică. Este o radiografie de bord a unui adevăr incomod: am înlocuit gustul cu imaginea, adevărul cu filtrul, experiența cu eticheta. Merele nu mai sunt fructe, ci simboluri ale marketingului; roșul nu mai e o culoare, ci un criteriu de acceptabilitate estetică.
Stăm la coadă la semafor în trafic. „Nu s-a venit cu nici un sistem de semaforizare! Uite hal de cozi, hal de... Zi de zi numa' așa. Un litru în plus per mașină, la 4 milioane de mașini, sunt 4 milioane de litri. La 7 lei motorina, sunt 28 de miliarde pe zi, dacă toate astea consumă un litru în plus! Și ăla zice că a murit americanu’…ești nebun la cap? E plină țara de matematicieni d-ăștia care-au inventat covrigu' și măru'... A murit americanu', doamnă!!!”
Am zâmbit. Un delir lucid. O încrucișare între Dostoievski și meme-urile din social media.
„Și dacă a murit, nu mai există altu’ care să vină să facă ceva bun cu semafoarele astea? Cum se poate, doamnă? În campania asta să vii și să-mi vorbești numai de ucraineni? Ăia la Galați, a venit apa, le-a luat casele alea de chirpici. V-ați dus și i-ați băgat în corturi, mă! Și pe ucraineni îi țineți la Hilton!”
Paranoia? Poate. Dar e o paranoia care dă din coate ca să respire într-o societate în care cuvintele „solidaritate”, „compasiune” și „prioritate națională” sunt la fel de artificiale ca merele fără viermi din supermarket.
„Ce dracu, doamnă, că stau toată ziua pe stradă și văd! Fonduri europene, alocație de 3700 de lei. M-am plictisit de asta. Ce faci, mă? Uite, stau. Vrei și tu 100 de mii de euro? Fonduri nerambursabile, că stai. Bă, ești nebun? Nu trebuie să-i dau înapoi? Nu. Mă frate, mă!”
Într-un fel bizar, omul punea degetul pe rană. Nu e vorba doar de mere sau fonduri, ci de faptul că unii par rupți de realitate. România de jos e o coadă lungă la semafor.
„Bă, vorbiți mă de sărăcia din țara voastră și de copiii care au nevoie de tratamente, copii bolnavi de cancer, de leucemii. Ție îți arde numai de Ucraina, Ucraina.... Ce facem doamnă dacă începe războiul ? Le spun stop și îi chem la negocieri. Pă cine dracu chemi tu la negocieri, mă? Nu te bagă nici dracu în seamă, nici rusu, nici chinezu. Nici măcar nu te scuipă, da’ să te bage în seamă!România...avem două avioane și alea a căzut cu țigări la Galați, doamnă! Vino, mă, spune ce vrei să faci concret, ceva, nu că ne batem cu Putin. Stați dreacu cuminți că vă dă ăla 3 rachete de sare țara asta în aer. Ați înnebunit? Nu vedeți că nu face față toată Europa? Cu bani și armament de la americani și n-au reușit în 3 ani să-l zgârie pe Putin. Bă oameni buni, înainte să faceți o declarație măcar citiți, documentați-vă, că aveți internetul ăsta la mână!...”
Eu, cu merele mele. Mă gândesc că gustul merelor ar putea fi roșu, pentru că așa a spus un nutriționist cu două milioane de followers. Pentru că așa scrie pe ambalaj. Pentru că roșul înseamnă „organic” în jargonul vizual al capitalismului de conștiință. Este o formă subtilă de coerciție emoțională: dacă nu simți gustul roșu, e ceva în neregulă cu tine. Mai fă-ți un test de personalitate!
Trăim într-o lume în care nu mai căutăm adevărul, ci confirmarea propriului bias cromatic. Iar roșul, ca totem postmodern, a înlocuit reflexia cu reacția. Nu mai mușcăm mărul pentru a cunoaște, ci pentru a performa cunoașterea. În fața camerei TV.
Astfel, mărul devine un simbol perfect al epocii noastre: frumos, uniform, roșu, fără viermi. Gustul său? Aprobat de focus group. Personalizat cu arome. Validat de rețele. Și în cele din urmă, gol.
Pentru că adevărul, uneori dureros, e acesta: gustul merelor nu mai contează. Ceea ce contează este să aibă gustul pe care îl așteaptă toată lumea. Adică roșu.
În realitate, gustul merelor este roșu doar în măsura în care suntem dispuși să confundăm semnul cu lucrul. Cred că există adevăruri pe care le știm dinainte să le aflăm. Nu pentru că le-am dedus, ci pentru că am trăit cu ele — ca și cum sufletul le-ar fi posedat dintotdeauna. Așa este și cu propoziția aparent nelogică, dar profund adevărată: gustul merelor este roșu. Nu este o metaforă, deși pare. Nu este poezie, deși o atinge. Este, în chip paradoxal, o propoziție de tipul celor pe care știința le exclude, dar pe care viața le confirmă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cât despre nervosul pe bicicletă, poate i-a salvat viața purtătoarei de căști neprevăzute cu sistem ANC (active noise cancellation) setate pe modul "transparent", care, la o eventuală traversare a străzii "în pas adăugat", n-ar mai fi apucat să audă scrâșnetul roților de tramvai, frânând fără succes.
Așa a ajuns să creeze celebra "Trădarea imaginilor", tabloul cu "Ceci n'est pas une pipe". Și ca s-ajung la articolul dvs, a creat și "Ceci n'est pas une pomme"..
https://tr.pinterest.com/pin/721420434075791654/
https://www.pinterest.com/pin/419257046555626979/
Magritte a fost fascinat (ca orice suprarealist) de teritoriile neexplorate ale minții, ale subconștientului și viselor. Arta lui sfidează logica și legile fizicii, trimițând către laturile ascunse ale realității. Ceva freudian..
Mai mult decât atât, arta sa trimite la acea iluzie a realității, pe care o trăim.
O realitate livrată nouă de creier, așa cum o confirmă neuroștiițele.
Pentru că, așa cum spuneau Democrit și profesorul lui Leucip încă din antichitate, văzul, auzul, mirosul, gustul și tactilul, sunt doar senzații. Ele există doar în mintea noastră.
Tot doar în mintea noastră sunt și visele, unele dintre ele minunate.. Atâta doar că în stare de conștiență, realitatea e în concordanță cu semnalele electrice transmise neuronal de organele de simț, coroborate cu memoria.
Realitatea din vis bazându-se doar pe memorie și imaginație.
Și-atunci care e de fapt realitatea ? Se poate specula, încurajați fiind de Platon, alt mare gânditor al antichității care a formulat dualismul ontologic, că există o realitate pe care nu o putem percepe senzorial.
Ar putea fi o realitate abstractă, matematică (de ce nu ?), iar ceea ce ni se "arată" nouă ar putea fi doar o proiecție, o umbră pe peretele peșterii, cum frumos spunea Platon.
Venind spre zilele noastre, ar putea fi un fel de interfață prietenoasă a acelei realități absolute, una ușor de asimilat și în logica căreia să ne ducem traiul.
Până să apară Windows și alte interfețe grafice, ecranul era negru. Nu puteai să faci altceva decât să scrii linii de comenzi sub formă de text. Nu tu mouse, sau ecran tactil, nu tu butonat pe tiktok, nu tu selfie..
La fel de îngrozitor ar putea să arate și realitatea aia absolută.
Și să nu uităm că pe lângă noi oamenii, sunt atâtea specii care trebuie să viețuiască în acești termeni. Musai deci să fie ceva ușor de digerat, chiar dacă ești un miel care zburdă fără griji pe pajiște, ignorând venirea Paștelui..
De ce perecepem așa și nu altfel realitatea, merge mână-n mână cu deslușirea improbabilă a rostului vieții în general și al umanității în particular ?
Iată unde am ajuns de la acele mere cu gust roșu..
Dac-ați avut răbdare să citiți până la final, vă urez un Paște fericit !
La Platon, dacă adăugați ideile lui Max Planck, vă apropiați foarte mult de ipoteza conștiinței universale (doar ieri ce am revăzut pe tema asta câteva clipuri cu dl. Constantin Dulcan), din care noi percepem doar proiecția permisă de propria conștiință pentru atingerea scopului personal.
Da, Universul pare a fi croit pe măsura capacităților noastre cognitive și senzoriale. Dar această percepție nu este unică.
De la organisme simple la complexe, fiecare specie are realitatea ei, cu un anumit grad de similitudine față de celelalte.
Există diferență de percepție și între noi oamenii, mai ales când o dăm pe politică.. E vorba, așa cum spuneți, de proiecții diferite. Fiecare cu peștera sa..
Dincolo de ipoteza unei conștiințe universale, îndrăznesc să cred că acea realitate obiectivă (sursa umbrelor..) ar putea fi abstractă, matematică, dincolo de legile fizicii care guvernează Universul, așa cum îl percepem.
Energia însăși fiind și ea o abstracție matematică. Principiile termodinamicii sunt exprimările matematice ale legii conservării și legii entropiei.
Am putem specula existența unui soi de Multivers, care ar reprezenta un număr infint de posibile proiecții, fiecare dintre ele venind și cu un set propriu de legi ale fizicii, noțiunea de timp fiiind doar opțională (minunat..!)
Asta ar presupune desigur coexistența acestor Univesuri, să le spunem paralele (că se poartă termenul..), nefiind cu totul exclusă intersectarea lor accidentală. Poate că așa ne-am putea explica numeroasele enigme care au eticheta paranormal.
Am frunzărit și eu ceva din interviurile profesorului Dulcan, ca și din lucrarea "Inteligența materiei", pornind de la un articol de aici, de pe Republica, care-l cam lua la preț de matineu, pentru o declarație controversată. Ori omul știe despre ce vorbește, mai ales când vine vorba de studiile neurologice. Iar ipotezele sale sunt chiar interesante.
Da, materia există în cele două forme: cea staţionară, către care tinde celula vie şi cea disipativă, celula fiind un sistem deschis, în dezechilibru.
Materia vie/disipată revine la structura iniţială utilizând energia fondului de radiație cosmică, care vine cu informația sa.
De aici concluzia care validează conceptul domnului Dulcan, în care omul trebuie să facă un efort de cunoaştere interioară, deoarece cunoaşterea exterioară nu poate merge mai departe decât îi îngăduie un anumit grad de autocunoaştere.
Și-un miel fraged, vă urez !