Prima dată mi-a atras atenția proteza. Din lemn, atinsă de patina timpului. M-am uitat la ea și primul meu gând a fost că pare fragilă. Adrian Moldoveanu, „Comisarul”, cum îi spun apropiații, s-a așezat pe banca de powerlifting. Deasupra lui, atârnau peste 140 de kilograme. Le-a ridicat dintr-o mișcare scurtă și explozivă, urmată de o respirație care încă îmi răsună în urechi. În câteva secunde, realitatea îmi demontase o concluzie pe care o trăsesem dintr-o singură privire.
Partea ușor ironică este că ajunsesem acolo tocmai ca să filmăm o campanie despre prejudecăți. Mai mult, scrisesem scenariul și construisem direcția vizuală. „Nu cred că sunt chiar așa de competitivi.”, „Trebuie să fie mai ușoare regulile.”, „Nu poate practica judo dacă este nevăzător.” Pusesem pe hârtie câteva dintre prejudecățile pe care le auzim în stânga și-n dreapta despre sportivii cu dizabilități, tocmai pentru ca imaginile să le demonteze. Practic, o înșiruire de „nu”-uri pe care le punem nonșalant în dreptul unor oameni, înainte să aflăm ce pot. Scenariul se termina cu „Nu suntem buni doar la șah”. Ultimul „nu” era, de fapt, cel care trebuia să le mute abil pe toate celelalte. Și totuși, în fața unei proteze din lemn, făcusem în mintea mea exact același lucru. Văzusem ceva și completasem singur restul poveștii.
Primul meu gând spunea, probabil, mai multe despre mine decât despre proteza lui Adrian. Am petrecut trei zile la filmări alături de câțiva dintre cei mai buni sportivi cu dizabilități din România, pentru campania de susținere a Jocurilor Parasport ale României, realizată pentru Kaufland, un angajator pentru care incluziunea nu există doar pe hârtie. Și, pe măsură ce filmam, mi-am dat seama că mesajul pe care îl gândisem pentru public funcționa foarte bine și în sens invers. Inclusiv asupra mea. Inclusiv, incluziv.
Când vedem un sportiv fără dizabilități câștigând, vorbim despre performanță, talent, antrenament, ambiție. Când vedem un sportiv cu dizabilități făcând același lucru, vocabularul se schimbă repede. Devine „inspirațional”. „Impresionant”. „Extraordinar că poate”. Sunt cuvinte bine intenționate. Dar uneori pot ascunde o presupunere mai puțin măgulitoare: nu ne așteptam să poată atât de mult.
Pe Alex Bologa l-am întâlnit la Cluj, chiar în sala în care se antrenează zi de zi. Era cu câteva zile înainte să plece la Campionatul European de para judo. A intrat în liniște pe tatami, a ascultat atent indicațiile de filmare și și-a văzut de treabă. Într-o pauză am început să vorbim despre European. La un moment dat l-am întrebat, mai mult în glumă, cine este principalul lui rival. A zâmbit. „Nu prea am. Îi bat pe toți.” Nicio urmă de aroganță. Aproape o constatare care nu este suspectă de subiectivism acut. Câteva zile mai târziu a câștigat al șaselea titlu european.
Alex și-a pierdut vederea la șase ani. „Cad de șapte ori, mă ridic de opt”, spune el. Cu doi ani înainte de întâlnirea noastră, la Paris, devenise campion paralimpic, aducând României prima medalie de aur la judo la Jocurile Paralimpice. Dar dintre toate lucrurile pe care le-am citit în faza de documentare, mi-a rămas în minte altceva. Într-un interviu explica felul în care a trebuit să învețe judo: „Eu nu știu să fur meserie, cum se spune, pentru că nu văd. Așa că trebuie să mă adaptez.”
Poate că aici e o poveste mai interesantă decât cea despre „depășirea limitelor”: adaptarea.
Cu Costin Comșa, lucrurile au stat așa. Îmi venea în minte clasica replică: „Ies și eu să mă dau puțin cu bicicleta.” La Costin se traduce prin șase titluri de campion național. Și da, ai remarcat bine, pedalează cu mâinile.
Pe Ștefan Dogaru l-am întâlnit într-o sală de escaladă din cartierul Giulești, aproape de stadionul unde am copilărit și în care am auzit pentru prima dată glasul roților de tren. Aproape irelevant, ținând cont că suntem oricum peste tot acasă. Nici nu apucasem bine să intrăm în sală, că Ștefan, cu entuziasmul lui molipsitor, aproape că dădea cu capul de tavanul aflat la 15 metri deasupra noastră. Este campion național la paraclimbing și ceva îmi spune că peste doi ani va fi la peste 10.000 de kilometri de noi, reprezentând România la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles. Să mai spună și americanii: „Vin românii!” Off topic, vorba vine, este și om de bază în naționala de fotbal pentru amputați. Cu câteva luni înainte, marcase șapte dintre cele zece goluri ale României la prima participare în Liga Națiunilor, Divizia D. Du-te, Dogaruuu, du-te.
În aceeași sală am filmat-o și pe Adriana Tofan. Adriana nu vede peretele pe care urcă. Ceea ce n-o împiedică să atingă același tavan înalt. După o vreme s-a întâmplat ceva interesant. Nu mai stăteam să mă gândesc ce nu pot face oamenii din fața mea. Încercam să ținem pasul cu ei.
Și mai este Andreea Manole. S-a apucat de atletism în 2022, iar doi ani mai târziu câștiga patru medalii de aur la World Abilitysport Youth Games. Acum trage și ea pentru Los Angeles, în paralel cu studiile la Litere și norvegiană. Cineva o să înțeleagă ceva mai mult din ce spune Haaland, nu doar „nice”.
Avem tendința să vorbim despre sportul practicat de persoanele cu dizabilități aproape exclusiv în termeni terapeutici. Sportul „îi ajută”. „Le dă încredere”. „Îi integrează”. Toate pot fi adevărate. În același timp, acceptăm fără probleme că sportul poate însemna competiție, orgoliu, prietenie, disciplină, adrenalină sau pur și simplu plăcerea de a-l bate pe celălalt. De ce, atunci când vorbim despre o persoană cu dizabilități, sportul trebuie să capete aproape obligatoriu o semnificație în plus?
Alex nu se urcă pe tatami doar ca să demonstreze că poate. Vrea să câștige. Și, după cum mi-a explicat foarte simplu, de cele mai multe ori chiar o face. Poate că aici sportul produce un efect despre care vorbim prea puțin. Nu face dizabilitatea să dispară. Face ca ea să nu mai fie neapărat cel mai interesant lucru despre omul din fața ta. Sportul nu ne demonstrează că „orice este posibil”. Ăsta ar fi încă un clișeu. Face ceva mai util. Ne recalibrează așteptările.
Iar partea cu adevărat interesantă începe când ieșim din sala de sport. Îl putem vedea pe Alex câștigând aur și să fim impresionați. Îl putem vedea pe Costin pedalând cu mâinile și să-l aplaudăm. Îl putem vedea pe Ștefan urcând 15 metri și să spunem că este extraordinar. Și, câteva ore mai târziu, într-un proces de recrutare pe piața muncii, să ne întrebăm despre un om cu dizabilități: „Oare poate?”, „Cum se va adapta?”, „Nu va fi prea complicat?”
Există aici o contradicție greu de ignorat. În sport ne surprinde cât de mult poate. În recrutare riscăm să pornim de la presupunerea că poate mai puțin.
În România, companiile cu cel puțin 50 de angajați au obligația legală de a avea persoane cu dizabilități într-un procent de cel puțin 4% din numărul total de angajați, iar pentru locurile neocupate există și mecanisme alternative prevăzute de lege. Integrarea reală nu este simplă. Unele spații trebuie adaptate. Unele roluri trebuie regândite. Dizabilitățile sunt diferite, la fel și nevoile oamenilor. Iar angajarea cuiva doar pentru a bifa o cotă într-un Excel nu înseamnă incluziune.
Dar există o întrebare care merită pusă: cum am ajuns într-un punct în care incluziunea poate fi uneori mai ușor de bugetat decât de făcut?
Pentru că înaintea rampei, toaletei, liftului, software-ului adaptat sau biroului potrivit, există ceva mai greu de modificat: așteptarea noastră.
În cazul unui candidat fără dizabilități, vrem să aflăm: „Ce poate face?”. În cazul unei persoane cu dizabilități, riscăm să pornim de la: „Oare poate?”.
Sunt doar două cuvinte în plus. Dar între cele două întrebări poate încăpea o prejudecată întreagă.
La finalul celor trei zile de filmare, m-am întors la mesajul pe care îl scrisesem pentru public. Mai ușor cu prejudecățile.
Doar că între timp nu mai suna ca un mesaj pentru ceilalți.
Mai ușor cu prejudecățile, Teo. În general.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.