Foto Getty Images
Eu sunt un decrețel – născută în perioada interzicerii avorturilor de către Ceaușescu. Nu știu dacă știți, dragele mele tinere cititoare, că pe vremea aceea femeile erau supuse lunar controlului ginecologic obligatoriu. Orice femeie sau fată suspectă c-ar fi fost însărcinată era luată în evidență și urmărită îndeaproape de organele de partid. Întreruperea ilegală a sarcinii le-a costat viața pe multe femei atunci. Altele au născut copii cu malformații, ajunși în „orfelinatele groazei”; altele „n-au primit aprobare pentru cezariană” și s-au chinuit ore în șir să nască normal; iar altele au născut copii pe care în anii '80 au fost nevoite să-i înfometeze și să-i țină în frig. Nu vă gândiți că erau mame rele, doar că dictatura ceaușistă a dus o politică atât de păguboasă, încât în ultimii ei zece ani poporul român a fost sistematic înfometat, înfrigurat, ținut pe întuneric. Dar eram o țară „suverană”, „neatârnată”. Cei cu nervii mai slabi se atârnau singuri de lustră.
Întreaga copilărie și adolescență am auzit lozinci de partid – la televizor, la școală, la radio. În adolescența mea, dincolo, afară, erau la modă Madonna, Michael Jackson, Metallica. Aici, în țara noastră, ei erau cenzurați. Nu-i vedeai la televizor (în cele 2 ore de program zilnic), nu-i ascultai la radio, nu se importau viniluri sau casete cu muzica lor. Dacă făceai rost pe sub mână de muzică „de afară” aveai grijă s-o asculți la căști și ascuns sub pături, să nu te dea în gât vreun vecin mai cu inițiativă. Și nu, nu aveam computer, internet sau 5G.
La grădiniță am purtat costum de șoim al patriei, la școală am purtat uniformă albastră și bentiță, în adolescență obligatoriu sarafan peste genunchi și cu dres alb sau de culoarea pielii (exclus negru, probabil că li se părea prea sexy); apoi costumul de pionier, cu fusta plisată, cămașa albă de nylon și cravata roșie – toate fetele arătam la fel – nu tu păr vopsit, buric la vedere sau fuste „pân' la cur”. Din mai multe motive, dar nu că nu ne-ar fi plăcut, așa cum vă plac și vouă azi: cel mai important, nu aveam de unde să cumpărăm haine la modă, farduri, bijuterii; apoi, morala părinților noștri era foarte strictă, iar a școlii și a societății, nu mai vorbesc; al treilea motiv erau bărbații de pe stradă, care nu se sfiau să spună tot felul de vorbe deocheate sau chiar să mai și pună mâna pe ici, pe colo – un sân, un fund, ce prindeau. Dar guvernul nostru avea grijă de „familie – celula societății”, să observe că pe stradă se întâmplă așa ceva ar fi însemnat să-și recunoască falimentul. Apropo, celula societății în care femeile erau abuzate fizic și verbal, violate de soți dacă refuzau contactul sexual și apoi tot ele erau blamate de societate dacă divorțau – nu el era bețiv/curvar/violent, ea era proastă că n-a știut să-l țină.
Oare pe vremea noastră existau homosexuali? Da, cu siguranță. Unii nu-și recunoșteau înclinațiile și se supuneau societății, căsătorindu-se cu persoane de sex opus, supunându-se unei vieți deprimante – și pe sine și pe partener. Alții, care-și asumau condiția, erau nevoiți să se ascundă permanent de lume, să disimuleze.
În comunism religia nu era încurajată, dar nici interzisă – probabli că vreunul dintre mai-marii de atunci auzise de celebra maximă a lui Freud, cum că religia e opiumul poporului. Înfometați, înfrigurați, dar lăsați opiumul să curgă-n pace. Unde mai pui că în spatele aproape oricărui preot care-ți asculta spovedania se afla turnătorul (și nu mă refer la muncitorul de la turnătorie!)
Eram o țară atât de neatârnată și de autosuficientă, încât pentru noi produse precum mai nou cipuitele pepsi și coca-cola erau povești fantastice, iar ciocolata venea dintr-o singură direcție - China - și avea gust de plastic. Nu puteam ieși nici până în Bulgaria fără aprobare specială, iar țările vestice erau pentru noi o utopie – un vis roz, cu parfum interbelic, dantele și flori devenite imortele.
La Revoluție, celebra noastră revoluție din '89, care nici acum nu se știe dacă a fost sau nu furată, am recâștigat dreptul de a ne exprima liber, de a ne alege politicienii, am recâștigat dreptul de a alege ce facem cu trupul nostru, de a ne alege orientarea sexuală, credința religioasă, starea civilă. Și mai mult, cred că cel mai important dintre toate, am câștigat dreptul de a (ne) pune întrebări, de a cerceta, de a chestiona orice afirmație, fie ea cât de împopoțonată. Apoi, în 2007, ne-am întors oficial în Europa, acolo unde ne-a fost de fapt locul dintotdeauna. Sunt pași pe drumul devenirii, maturizării noastre ca țară și ca popor, care, dacă ar fi făcuți îndărăt, ne-ar duce înapoi nu cu 35, ci cu 350 de ani. Iar dacă m-am născut în comunism, așa cum spunea deunăzi o prietenă de-ale mele, refuz să mor în fascism (sau tot în comunism). Puterea e încă în mâna noastră.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.