Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Nu vorbim pentru că ne e rușine, nu vorbim pentru că ne e frică, nu vorbim pentru că nu ni se vorbește. Pedepsele din trecut ne dictează azi comportamentul

In a Relationship

Foto: Guliver/Getty Images

Am plecat într-o călătorie în care voiam să găsesc secretele succesului iubirilor de liceu, dar am descoperit că poveștile de dragoste ale adolescenților sunt la fel de complicate ca ale adulților, doar că la ei sunt mai mulți actori pe scenă.

Părerile sunt împărțite. Dacă întrebi pe cineva cum ar fi să poată să dea timpul înapoi până în anii de liceu și să retrăiască totul începând de acolo, vei întâlni oameni ca mine, care îți vor spune pe loc că așa ceva ar fi groaznic, sau oameni a căror memorie a acumulat deja suficiente lacrimi, dureri și umilințe, astfel încât liceul să prindă o aură de fericire și libertate total dezirabile, dar în mare măsură false sau, cel puțin, exagerate. 

În cazul în care credeți că exagerez cu afirmația asta, vă invit să faceți un experiment de sărbători, că tot vă întâlniți cu familia, și niciodată nu strică să ai un as în mânecă atunci când conversația se îndreaptă vertiginos către aceleași câteva povești ale rudelor, cu frazele învățate pe de rost de la atâta repovestit. Întrebați-i cum le-ar fi să dea timpul înapoi și să fie din nou la liceu. Așa mai afli una-alta despre ai tăi, mai afli ceva și despre tine.

Tot de la un experiment a pornit și povestea mea cu In a Relationship. Urmărisem derularea activităților din exterior și mi se păruse o inițiativă binevenită pentru tineri, iar cum proiectele pentru adolescenți deja erau printre preocupările mele de ani buni, am aplaudat inițiativa colegilor de la Fundația Friends For Friends și am dat și eu share, ca să meargă valul de informații cât mai departe. Doar că, la un moment dat, mi s-a propus să intru în echipă. Obiectivul? Să dezvolt un instrument de intervenție pentru grupuri de adolescenți, care să aducă în discuție și să propună soluții pentru problemele întâmpinate de adolescenți în primele lor relații de dragoste. Ați fi suprinși de cât de diiverse sunt formele de abuz ce se pot strecura în relațiile lor, de la cele mai evidente și vădit sancționabible, cum ar fi violența fizică, abuzurile sexuale sau abuzurile verbale (unde intră și fenomenul revenge porn, bullyingul și cyberbullyingul) și până la cele mai subtile, care, de obicei, scapă de orice fel de sancțiuni sau trec drept comportamente normale, cum ar fi controlul exagerat, intruziunea, divulgarea secretelor, extorsiunea, șantajul emoțional sau constrângerea. Tot felul de lucruri care se întâmplă în fiecare zi în viața liceenilor.

Așa am ajuns să lucrez la „Atelierul In a Relationship” – un set de exerciții a căror parcurgere poate să dureze oriunde între 2 și 7 ore, după cum am descoperit mai târziu, la testarea atelierului, când am invitat un grup de adolesenți din București să ne spună ce părere au despre exerciții și cum le-am putea îmbunătăți. Am obținut o structură de atelier cât se poate de simplificată, care se mulează pe specificul grupului de lucru. Exercițiile sunt făcute astfel încât să ridice semne de întrebare cu privire la lecțiile de viață primite de adolescenți, în speranța că aceste semne de întrebare îi vor ajuta să recunoască și să evite abuzurile din relațiile lor de iubire. 

Însă, ca în orice proces de educație autentic, nu doar adolescenții au plecat cu semne de întrebare și lecții învățate la finalul atelierelor. O primă lecție pe care am învățat-o eu: „Generația nevorbită” nu este doar titlul inspirat al primei broșuri In a Relationship (în care FFFF prezintă rezultatele primei cercetări naționale cu privire la relațiile de cuplu ale adolescenților). Generația nevorbită suntem noi toți. Copii, tineri, adulți, bătrâni – toți ne mulăm perfect pe criteriile acestei categorii. Facem parte cu toții dintr-o societate care crede într-o educație bazată pe rușine, frică și pedeapsă. În astfel de societăți, toți oamenii rămân nevorbiți într-un fel sau altul. Nu vorbim pentru că ne e rușine, nu vorbim pentru că ne e frică, nu vorbim pentru că nu ni se vorbește. Pedepsele din trecut se infiltrează până în cele mai adânci straturi ale identității noastre și, de acolo, ne dictează comportamentul. Lecția pedepsei odată învățată, vom ști să amenințăm cu ce doare mai tare și să ne așternem înaintea pașilor covorul roșu al șantajului emoțional. Așa ne facem loc în viață și partea neplăcută a acestei realități devine inteligibilă doar când durerea te face să te oprești și să te întrebi lucruri: Ce mă doare? De ce mă doare? Cât de tare mă doare? Ce pot să fac ca să nu mă mai doară?

Am ajuns să întâlnesc adolescenți din diverse părți ale țării, cu toții mai mult sau mai puțin instalați în mijlocul acestor întrebări, căutându-și activ răspunsuri, inventându-le uneori, sau chiar înghițind pe nemestecate diverse teorii prefabricate din sfera lor de influență, online sau offline. Am descoperit cu uimire că, oricât de incredibil ar părea, încă există adolescenți care, cu toate că iau 10 la teze, nu știu să definească respectul sau o pot face doar în temeni de „ce să nu faci” – să nu înjuri, să nu fii obranic, să nu contrazici, să nu lovești. 

Nu caut vinovați, în niciun caz nu printre adolescenți, iar experiența de lucru cu grupuri de adulți îmi spune că nici acolo nu stau lucrurile mult mai bine. Nu există o soluție simplă pentru astfel de paradoxuri, dar îmi este din ce în ce mai clar că metodele de educație și evaluare din școlile noastre nu mai corespund nevoilor reale ale societății prezentului.

Unul dintre momentele AHA! pe care le-am avut în povestea asta se leagă de ceea ce am ajuns să numesc extremism semantic. Poate că nu e cea mai bună denumire, dar am observat la mulți adolescenți următorul comportament: semnificația pozitivă a unui cuvânt – să zicem altruismul – e atât de rigidă și îngustă încât nu mai lasă loc de manifestare gândirii critice. Dacă trebuie să răspundă la întrebarea „În ce situație ar putea altruismul să ducă la abuz?”, mulți adolescenți se blochează, chiar dacă am discutat anterior minute bune despre tipurile de abuz ce se pot infiltra în relațiile lor. Unii dintre ei cer ajutor când se blochează, dar unii dintre cei care cereau ajutor mă priveau cu neîncredere și iritare când le răspundeam „Cu siguranță vei găsi cel puțin o situație”. Cei care nu cer ajutor când se blochează sunt cei care se îmbujorează când li se adresează cineva și fac tot posibilul ca să nu fie nevoiți să vorbească în fața grupului. Dacă nu au mai avut cum să evite vorbitul în public, rămân convinși că tot ce au spus a fost o prostie, chiar și atunci când atelierul e facilitat de un trainer care repetă „Aici nu există răspunsuri corecte sau greșite” ca pe o mantră.

Ne-ar fi util tuturor să știm că altruismul poate să ne pună în pericol, dacă ceea ce numim altruism este, de fapt, o renunțare totală la propriile nevoi sau dorințe și investirea tuturor eforturilor noastre în satisfacerea dorințelor și nevoilor altora. 

Contextualizarea și relativizarea unui concept, oricât ar fi de pozitiv sau negativ, sunt vitale pentru dezvoltarea capacității de a lua decizii care să ducă la atingerea obiectivelor. Dar, în lumea noastră, obiectivele adolescenților sunt presetate de adulți și, de cele mai multe ori, nu au nicio legătură cu interesele directe ale tinerilor sau cu modul în care creierul lor procesează informația, axându-se pe succes școlar formal („în orb” sau „pe hârtie”) sau alte forme de competitivitate mecanică. Lăsând lucrurile așa cum sunt, ne înscriem pe drumul către dezastru.

Ne-ar fi util tuturor să știm că altruismul poate să ne pună în pericol, dacă ceea ce numim altruism este, de fapt, o renunțare totală la propriile nevoi sau dorințe și investirea tuturor eforturilor noastre în satisfacerea dorințelor și nevoilor altora. Ne-ar fi util tuturor să știm că a păstra calmul – înțeles ca blocarea oricăror manifestări emoționale – când ai un conflict deschis cu iubitul sau iubita poate părea un gest de nepăsare sau indiferență care să pună paie pe foc în loc de a liniști apele. Ne-ar fi util tuturor să știm că, prin șantaj emoțional sau manipulare, nu obținem decât aparența unei împliniri și că cel pe care îl „convingem” în acest fel adună multe sentimente negative față de noi, căci se simte nedreptățit. Ori, pentru ca aceste lucruri să fie posibile, ar trebui să avem, fiecare dintre noi, un vocabular emoțional activ, populat cu tot felul de cuvinte capabile să descrie ceea ce simțim. Mai mult, ar trebui să trăim într-un context în care să nu ne fie teamă că vom fi luați la mișto sau pedepsiți dacă facem asta. În schimb, lecția pe care o primesc mai toți copiii este că orice vulnerabilitate este o greșeală care trebuie mascată, sancționată sau ignorată, dar în orice caz depășită, pentru că altfel e de rău.

Cei care nu primesc astfel de lecții acasă ori le învață rapid la școală și se adaptează treptat la mediul social, pe măsură ce suferă tot felul de traume mai mici sau mai mari, ori se încăpățânează să rămână deschiși, toleranți și empatici, maturizându-se pe măsură ce suferă tot felul de traume mai mici sau mai mari. Și ca să fie totul clar, subliniez faptul că trauma psihologică nu este un eveniment negativ în sine, așa cum tindem să îl percepem, ci un răspuns emoțional la un eveniment negativ. Trauma psihologică, mai mică sau mai mare, este un proces de confruntare a individului cu realitatea, care se reflectă în structura sa de personalitate și în comportamentul său, schimbându-l într-un fel sau altul. Uneori chiar în bine, cu puțin noroc și niște muncă de introspecție. Dar asta nu face cu nimic mai ușoare situațiile în care adolescenții suferă din dragoste și fac lucruri nebunești.

Problema apare atunci când ajutorul pe care vor adulții să îl ofere seamănă mai degrabă cu o pedeapsă pentru adolescenți. 

Polarizarea bine/rău sau corect/greșit a ajuns un mod de viață pentru noi toți pentru că acesta este modelul transmis din generație în generație. Zona gri dintre cele două extreme e ocolită ca un tabu și puțini își găsesc curajul sau motivația să intre în hățișul de întrebări fără răspuns al relativității din această zonă gri, chiar dacă cea mai mare parte a vieții noastre se întâmplă aici. Reperele noastre morale sunt poziționate, mai toate, în extreme – bine sau rău, corect sau greșit – ceea ce ne face să devenim involuntar agresivi când vine vorba de a apăra binele și a blama răul. De fapt, am ajuns să fim foarte intoleranți și lipsiți de empatie, pe fondul unui analfabetism funcțional și emoțional cronic. Fugim de rău și alergăm orbi în căutarea binelui, dar asta nu ne face mai fericiți în relațiile noastre de cuplu, ci doar ne păstrează într-un limbo al confuziei identitare, care ne face să afirmăm cu toată convingerea posibilă ba că viața e minunată, ba că viața e o suferință continuă. Până când nu vom descoperi și accepta ambivalența din viața noastră afectivă, adică existența mai multor sentimente contrarii cu privire la același subiect, vom rămâne împotmoliți, incapabili de a lua decizii care să ne mulțumească și convinși că există undeva un vinovat pentru asta: ori noi înșine, ori altcineva.

Un alt lucru pe care l-am învățat din interacțiunile mele cu adolescenții va suna de-a dreptul surprinzător: nu există nicio diferență între adolescenți și adulți în felul în care trăiesc dragostea sau relațiile de cuplu în general – fericirea, suferința și toate nuanțele dintre ele. Ce diferă, însă, este gradul de libertate pe care îl au adolescenții, respectiv adulții, în a-și lua propriile decizii și atitudinea celor din jur cu privire la relația respectivă. Iar când cei din jur sunt persoane importante din viața adolescenților, figuri investite cu afecțiune și autoritate, cum sunt părinții sau profesorii, atitudinea lor – fie că e sprijin, împotrivire, critică, ridiculizare, manipulare, etc. – are un mare impact asupra felului în care tinerii ajung să își trăiască primele iubiri. Bineînțeles, fiecare dintre noi cunoaște și adulți pentru care opinia altora cântărește mult în deciziile legate de relațiile lor de cuplu, dar la adolescenți lupta se dă pe față, pentru că adulții din viața lor se simt îndreptățiți și responsabili să îi ajute să ia cea mai bună decizie. Și chiar sunt și îndeptățiți, și responsabili, dar problema apare atunci când ajutorul pe care vor adulții să îl ofere seamănă mai degrabă cu o pedeapsă pentru adolescenți. Perspective diferite, alegeri diferite – nimic mai firesc, corect?

Dar cum să reușească un adolescent să împace și capra și varza (ambivalența internă), dar și lupul care abia așteaptă să halească ceva – părintele critic și al lui „ți-am spus eu”? Ei bine, cei mai mulți adolescenți recurg la omisiune și minciună, încercând să își protejeze intimitatea sau libertatea decizională, iar obiceiul acesta nu e ușor de dezvățat. O demonstrează experiența oricui. Intoleranța părinților la greșeli îi face și pe copii să se teamă de ele și să le evite cu orice preț, dezvoltând tot felul de anxietăți, sau să le supraevalueze importanța, ceea ce duce la depresii și blocaje emoționale. Nu e o perspectivă prea dezirabilă, nu? Ca să reușim să ieșim din acest cerc vicios, nu doar adolescenții trebuie să primească informații despre formele de abuzuri și efectele lor. Informațiile trebuie să ajungă în egală măsură la adulți, căci ei sunt modelele de comportament ale generațiilor tinere. Riscul este ca tinerii să nu aibă la dispoziție modele pozitive sau să ia de bune niște modele negative. Oricare dintre aceste variante e periculoasă și deja se întâmplă peste tot în jurul nostru.

Spuneam mai devreme că am învățat multe lucruri și că am și eu propriile mele semne de întrebare după primul meu an alături de In a Relationship. Îmi este (încă și mai) clar că am trecut printr-o mulțime de experiențe care au inclus abuzuri. Abuzuri de mai toate felurile, atât ale mele, cât și din partea altora (părinți, iubiți, prieteni, necunoscuți). Întrebarea care mă bântuie, mai ales în momentele mele de revoltă, sună așa: Dacă am reușit să mă iubesc și să mă accept (cu multă muncă, ce-i drept) având toate aceste abuzuri imprimate în istoria devenirii mele, oare în lipsa lor cine aș fi fost? Aș mai fi ajuns să bat țara în lung și în lat ca să le vorbesc adolescenților despre abuzuri și alternative pozitive?

Nu cred că voi găsi un răspuns la această întrebare, dar poate că e genul de întrebare pe care voiam să o ridice atelierul în sufletul fiecărui adolescent care i-a călcat pragul. O întrebare de-aia care nu te lasă să mergi cu valul și te împinge către reflecție și decizii bune.

***

In a Relationship este un proiect de prevenție a violenței în cuplurile de adolescenți creat de Fundația Friends For Friends cu sprijinul Avon România, parte din Campania Respectului. Poți afla mai multe despre el pe www.ffff.ro/licee/ și de pe www.campaniarespectului.ro 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Probabil cel mai urat aspect al articolului este minimalizarea traumei psihologice. Nu ati vorbi la fel despre o trauma fizica - pentru ca trauma fizica se vede, poate fi apreciata, si victima poate primi ajutor. Nu ati spune - e bine ca te-a calcat masina, si au trebuit sa iti amputeze piciorul, sau ai ramas paraplegic, e o experienta castigata pe care altii nu o au.

    Bucura-te, om ciunt, ca va trebui sa inveti sa functionezi intr-o societate de oameni intregi carora nu le pasa despre tine. Te vor impinge, te vor ciupi, iti vor scuipa in fata cuvantul 'handicapat', vor rade, isi vor da coate. Bucura-te, om ciunt, pentru ca ai devenit acel 'Asa NU!' pe care oamenii normali stiu sa il evite. Bucura-te, om ciunt, ai devenit un semn de circulatie, si ai avut si ferma oprtunitate de a invata cum sa urci pe trotuar intr-un scaun cu rotile.

    Scrieti exact despre fenomenul pe care spuneti ca vreti sa il preveniti, in termeni pozitivi - Daca nu as fi fost traumatizata, nu as fi stiut ca...

    Lucru complet neadevarat. Exista oameni care ajuta fara sa fi fost traumatizati. E o chestie care se numeste 'empatie'. Nu cred ca e nevoie sa imi pierd casa sau rudele intr-un bombardament ca sa inteleg prin ce trece un refugiat sirian, de exmplu. Pot sa il inteleg, sa il accept, si sa ma port bine cu el/ea fara sa-mi explodeze casa. Pot sa intelg o victima a unui abuz sexual fara sa fiu eu insami o victima.

    Blamati mentalitatea unor parinti atunci cand zic 'ti-am spus eu' prin a spune 'ti-am spus eu'. Dumneavoastra stiti foarte clar cum arata abuzul, pentru ca ati fost abuzata - incercati sa spuneti ca persoanele care nu au fost abuzate, nu inteleg durerea? Sau ca bataia face omul? Ca daca nu am fi fost batuti, nu am intelege ca bataia doare, ergo, bataia e necesara pentru intelegerea durerii?

    Din extrapolarile logice ale articolului dumneavoastra, ar trebui sa ne batem copiii, rau, rau, rau, ca sa stie si sa nu ii bata pe ai lor. Insa copilul ne-batut nu intelege frica de bataie, asa ca isi va bate copilul mai de abitir decat un copil care a fost batut? Un sofism inimaginabil.

    Prima dragoste este dureroasa. Nu traumatica. Durerea trece, trauma ramane. Exista o diferenta cuantificabila intre cele doua, insa dumneavoastra incercati sa le impletiti, si nu cred ca e bine asa.

    Daca mesajul pe care il promovati este - tot raul spre bine, nu este un mesaj pozitiv.



    • Like 1
    • @ Maria Zamfir
      Exemplul cu refugiații sirieni este perfect pentru a vă contrazice. Dacă ”empatia” ar fi suficientă atunci n-ar fi atâta suflare de europeni care NU vor să ajute sirienii și cărora nu le pasă. Pentru că empatia este o dimensiune a personalității care variază și e măsurabilă. Iar dvs poate că vă situați destul de sus pe axă pentru a fi altruistă pur și simplu, dar mulți alții nu-s.
      Ideea este că nu trebuie să cocoloșim copiii, la fel cum nu trebuie nici să-i abandonăm periodic în cartiere rău-famate pentru a-i învăța cu greul. Locul ideal este la granița dintre pericol și siguranță, dintre haos și ordine, cunoscut/necunoscut. Eu unul regret că nu mi-am luat mai multe șuturi în spate până acum (am 18 ani).
      Spuneți că mesajul nu este pozitiv, și aveți dreptate. Însă sunteți mult prea idealistă. Nu ne trebuie mesaje pozitive care să ne facă să ne simțim bine. Ne trebuie adevărul. Orice minciună frumoasă se duce naibii la un moment dat, iar când o face, trauma e mult mai mare.

      Tare mișto articolul, exact ce ne trebuie în vremurile astea confuze și în societatea asta bulversată.
      • Like 2
    • @ Rareș Mocanu
      Buna seara, si multi ani inainte! Ma bucur sa ma intalnesc cu un republican de varsta dumnevoastra. Nu spun ca articolul este neadevarat, sau ca toate mesajele de acest gen trebuie sa fie pozitive.

      Ceea ce nu mi-a placut a fost inductia falacioasa ca trauma personala este absolut necesara pentru ca o persoana sa aiba empatie. O chestie neadevarata, si nedreapta. Ramanand la exemplul refugiatilor, sunt foarte multi europeni care au trait ceva similar (oameni care au trecut prin al doilea razboi mondial, sau au trait in perioada imediat urmatoare, de exemplu) care nu au empatie pentru refugiati - dupa parerea mea, tocmai din cauza traumei proprii. Este exact acea reactie paradoxala a imigrantului care, imediat dupa ce a dobandit cetatenia unui stat, nu mai doreste alti imigranti. Reactia unei persoane care spune - si pe mine m-au batut ai mei, si uite, sunt in regula, sau a multor femei care au fost, la un moment dat, hartuite sexual, care acuza femeile care declara ca au fost hartuite ca nu sunt suficient de 'tari'.

      Toti acesti oameni au fost traumatizati, insa reflectia propriei traume nu ii face mai empatici. Dimpotriva. Atunci cand intalnesc un individ cu o trauma similara il resping instinctiv, pentru ca a ii ajuta, sau a incerca sa ii inteleaga, ii forteaza sa retraiasca propria experienta negativa.

      Tocmai de aceea constatam (un pic acid, ce-i drept), ca trauma nu trebuie sa fie descrisa ca fiind radacina unui lucru bun - nici macar in trecere; nu e OK sa spui ca numai persoanele 'patite' pot intelege suferinta altora. In primul rand, pentru ca nu e adevarat, si in al doilea rand, pentru ca cealalta parte a monedei ne conduce la un ciclu vicios fara iesire...

      Ganditi-va la un pedofil, care a fost, la randul sau, abuzat in copilarie. Faptul ca a fost traumatizat nu scuza faptul ca perpetuaza trauma. Il justifica, intr-un fel, dar nu il scuza - si diferenta intre cele doua este subtila, dar una care trebuie sa existe.

      Poate sunt putin speciala pentru ca in adolescenta timpurie am trecut printr-o relatie (de 'prietenie') foarte stranie. Mi-am inceput viata sexuala foarte devreme, cu un coleg de clasa - asta era inaintea pericolului foarte real pe care il reprezinta revenge porn. Culmea a fost insa ca nu iubitul meu a fost cel care mi-a facut rau; au facut-o parintii si profesorii, tocmai din dorinta de ma ajuta atunci cand nu aveam nevoie de ajutor. Eram copii, si ne iubeam, si toti adultii din jurul meu au considerat ca va fi o nenorocire atunci cand ne vom desparti. A fost, cum sa explic...ca si cand cineva ti-ar spune, in mod repetat: se darama muntele pe tine (o sa ramai gravida, nu o sa te mai repecte nici un barbat niciodata, ti se va duce buhul ca esti usoara) fugi! atunci cand eu ma uitam in sus si vedeam numai bucuria noastra.

      Bineinteles ca nu am fost 'In a Relationship' pentru totdeauna. Aveam 14 ani, el avea cu sase luni mai mult decat mine, cred ca am 'durat' vreo opt luni impreuna. As zice respectabil, pentru varsta aceea :) Evident, despartirea a durut si am cam fost on and off again impreuna - si eu am avut alti iubiti, si el a avut alte iubite - pana prin anul trei de facultate.

      Dar nu s-a intamplat nici o nenorocire din cauza noastra. Adultii din jurul nostru au vrut sa vada o nenorocire, o trauma permanenta acolo unde nu exista nici una, si pentru ca nu exista, au inventat-o. Privind in urma, si luand in considerare faptul ca eu si impricinatul suntem inca prieteni foarte apropiati (fara nici o legatura sexuala) de peste 20 de ani (of, ma simt batrana :) ) - nu s-a intamplat nimic. Catastrofa care ne fusese prezisa nu s-a materializat. Am terminat amandoi liceul cu note foarte mari, el e medic, eu sunt dublu MSc in inginerie electronica si economie, ne-am casatorit amandoi, el are un baietel. botezat dupa sotul meu, eu si sotul meu nu avem inca, dar mai speram inainte sa ne depunem dosarul de adoptie.

      Nici una dintre previziune sumbre asupra viitorului nostru - sau mai degraba, viitorului MEU, caci eu trebuia sa raman de-a pururea fecioara Maria - nu au devenit realitate.

      Initiativa la care participa doamna Guta este una binevenita, nu ma intelegeti gresit. Cred ca este foarte bine ca adolescentii sa isi inteleaga si sa isi respecte partenerul/partenera, sa isi intelega varsta, si cred ca si parintii adolescentilor 'In a Relationship' au nevoie de educatie. IQ nu este egal cu EQ, si are dreptate in a spune ca a lua 10 in teza la mate inseamna ca un baiat sau o fata sunt partenerul ideal.

      Voi continua, insa, sa nu cred in chestii precum 'durerea face omul', 'unde da mama creste'... Iar vremurile sunt bulversate tocmai pentru ca viata, in sine, nu este foarte clara, si cei care incearca sa traga o linie sigura o trag prin carnea altora.

      Ma bucur ca mi-ati raspuns :) Cateodata, de departe, uitam ca e o placere sa dezbati, Au trecut 18 ani de pe vremea cand aveam 18 ani. In curand vor fi 19. :)

      Sper sa va revad pe Republica, even if vom avea pareri diferite :)


      • Like 2
    • @ Maria Zamfir
      Dacă e sa analizam cum ne afectează biografia părerile, ma vad nevoit sa ma descriu si eu pe scurt. Spre deosebire de dvs, am fost pana acum singur cuc, ceea ce nu pare ca se va schimba prea curând. Legând de asta faptul ca mi-a cam "picat para-n gura" pe toate celelalte planuri (n-am prea avut nici un stres pana acum, la școală sau in afară) e normal sa gravitez spre idealizarea asta a "suferinței eroice".
      Plus ca sunt mare fan Jordan Peterson, care e adept al behavioral therapy, Jung si creștinism.
      Sigur o sa ma mai vedeți p-aci, e un favorite pastime republica. Poate voi si publica un al doilea articol aici, daca sunt inspirat.
      • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon elevi-

Educatori, învățători, profesori, cu toții sunt obosiți și fără chef. Dacă nu se urlă pe un etaj dintr-o școala, sigur se vorbește printre dinți. Dacă nu merg manipulările fine, sigur merg metode care sfredelesc sufletele celor mici cu replici grele. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult