Nu vorbim pentru că ne e rușine, nu vorbim pentru că ne e frică, nu vorbim pentru că nu ni se vorbește. Pedepsele din trecut ne dictează azi comportamentul

Foto: Guliver/Getty Images

Am plecat într-o călătorie în care voiam să găsesc secretele succesului iubirilor de liceu, dar am descoperit că poveștile de dragoste ale adolescenților sunt la fel de complicate ca ale adulților, doar că la ei sunt mai mulți actori pe scenă.

Părerile sunt împărțite. Dacă întrebi pe cineva cum ar fi să poată să dea timpul înapoi până în anii de liceu și să retrăiască totul începând de acolo, vei întâlni oameni ca mine, care îți vor spune pe loc că așa ceva ar fi groaznic, sau oameni a căror memorie a acumulat deja suficiente lacrimi, dureri și umilințe, astfel încât liceul să prindă o aură de fericire și libertate total dezirabile, dar în mare măsură false sau, cel puțin, exagerate. 

În cazul în care credeți că exagerez cu afirmația asta, vă invit să faceți un experiment de sărbători, că tot vă întâlniți cu familia, și niciodată nu strică să ai un as în mânecă atunci când conversația se îndreaptă vertiginos către aceleași câteva povești ale rudelor, cu frazele învățate pe de rost de la atâta repovestit. Întrebați-i cum le-ar fi să dea timpul înapoi și să fie din nou la liceu. Așa mai afli una-alta despre ai tăi, mai afli ceva și despre tine.

Tot de la un experiment a pornit și povestea mea cu In a Relationship. Urmărisem derularea activităților din exterior și mi se păruse o inițiativă binevenită pentru tineri, iar cum proiectele pentru adolescenți deja erau printre preocupările mele de ani buni, am aplaudat inițiativa colegilor de la Fundația Friends For Friends și am dat și eu share, ca să meargă valul de informații cât mai departe. Doar că, la un moment dat, mi s-a propus să intru în echipă. Obiectivul? Să dezvolt un instrument de intervenție pentru grupuri de adolescenți, care să aducă în discuție și să propună soluții pentru problemele întâmpinate de adolescenți în primele lor relații de dragoste. Ați fi suprinși de cât de diiverse sunt formele de abuz ce se pot strecura în relațiile lor, de la cele mai evidente și vădit sancționabible, cum ar fi violența fizică, abuzurile sexuale sau abuzurile verbale (unde intră și fenomenul revenge porn, bullyingul și cyberbullyingul) și până la cele mai subtile, care, de obicei, scapă de orice fel de sancțiuni sau trec drept comportamente normale, cum ar fi controlul exagerat, intruziunea, divulgarea secretelor, extorsiunea, șantajul emoțional sau constrângerea. Tot felul de lucruri care se întâmplă în fiecare zi în viața liceenilor.

Așa am ajuns să lucrez la „Atelierul In a Relationship” – un set de exerciții a căror parcurgere poate să dureze oriunde între 2 și 7 ore, după cum am descoperit mai târziu, la testarea atelierului, când am invitat un grup de adolesenți din București să ne spună ce părere au despre exerciții și cum le-am putea îmbunătăți. Am obținut o structură de atelier cât se poate de simplificată, care se mulează pe specificul grupului de lucru. Exercițiile sunt făcute astfel încât să ridice semne de întrebare cu privire la lecțiile de viață primite de adolescenți, în speranța că aceste semne de întrebare îi vor ajuta să recunoască și să evite abuzurile din relațiile lor de iubire. 

Însă, ca în orice proces de educație autentic, nu doar adolescenții au plecat cu semne de întrebare și lecții învățate la finalul atelierelor. O primă lecție pe care am învățat-o eu: „Generația nevorbită” nu este doar titlul inspirat al primei broșuri In a Relationship (în care FFFF prezintă rezultatele primei cercetări naționale cu privire la relațiile de cuplu ale adolescenților). Generația nevorbită suntem noi toți. Copii, tineri, adulți, bătrâni – toți ne mulăm perfect pe criteriile acestei categorii. Facem parte cu toții dintr-o societate care crede într-o educație bazată pe rușine, frică și pedeapsă. În astfel de societăți, toți oamenii rămân nevorbiți într-un fel sau altul. Nu vorbim pentru că ne e rușine, nu vorbim pentru că ne e frică, nu vorbim pentru că nu ni se vorbește. Pedepsele din trecut se infiltrează până în cele mai adânci straturi ale identității noastre și, de acolo, ne dictează comportamentul. Lecția pedepsei odată învățată, vom ști să amenințăm cu ce doare mai tare și să ne așternem înaintea pașilor covorul roșu al șantajului emoțional. Așa ne facem loc în viață și partea neplăcută a acestei realități devine inteligibilă doar când durerea te face să te oprești și să te întrebi lucruri: Ce mă doare? De ce mă doare? Cât de tare mă doare? Ce pot să fac ca să nu mă mai doară?

Am ajuns să întâlnesc adolescenți din diverse părți ale țării, cu toții mai mult sau mai puțin instalați în mijlocul acestor întrebări, căutându-și activ răspunsuri, inventându-le uneori, sau chiar înghițind pe nemestecate diverse teorii prefabricate din sfera lor de influență, online sau offline. Am descoperit cu uimire că, oricât de incredibil ar părea, încă există adolescenți care, cu toate că iau 10 la teze, nu știu să definească respectul sau o pot face doar în temeni de „ce să nu faci” – să nu înjuri, să nu fii obranic, să nu contrazici, să nu lovești. 

Nu caut vinovați, în niciun caz nu printre adolescenți, iar experiența de lucru cu grupuri de adulți îmi spune că nici acolo nu stau lucrurile mult mai bine. Nu există o soluție simplă pentru astfel de paradoxuri, dar îmi este din ce în ce mai clar că metodele de educație și evaluare din școlile noastre nu mai corespund nevoilor reale ale societății prezentului.

Unul dintre momentele AHA! pe care le-am avut în povestea asta se leagă de ceea ce am ajuns să numesc extremism semantic. Poate că nu e cea mai bună denumire, dar am observat la mulți adolescenți următorul comportament: semnificația pozitivă a unui cuvânt – să zicem altruismul – e atât de rigidă și îngustă încât nu mai lasă loc de manifestare gândirii critice. Dacă trebuie să răspundă la întrebarea „În ce situație ar putea altruismul să ducă la abuz?”, mulți adolescenți se blochează, chiar dacă am discutat anterior minute bune despre tipurile de abuz ce se pot infiltra în relațiile lor. Unii dintre ei cer ajutor când se blochează, dar unii dintre cei care cereau ajutor mă priveau cu neîncredere și iritare când le răspundeam „Cu siguranță vei găsi cel puțin o situație”. Cei care nu cer ajutor când se blochează sunt cei care se îmbujorează când li se adresează cineva și fac tot posibilul ca să nu fie nevoiți să vorbească în fața grupului. Dacă nu au mai avut cum să evite vorbitul în public, rămân convinși că tot ce au spus a fost o prostie, chiar și atunci când atelierul e facilitat de un trainer care repetă „Aici nu există răspunsuri corecte sau greșite” ca pe o mantră.

Ne-ar fi util tuturor să știm că altruismul poate să ne pună în pericol, dacă ceea ce numim altruism este, de fapt, o renunțare totală la propriile nevoi sau dorințe și investirea tuturor eforturilor noastre în satisfacerea dorințelor și nevoilor altora. 

Contextualizarea și relativizarea unui concept, oricât ar fi de pozitiv sau negativ, sunt vitale pentru dezvoltarea capacității de a lua decizii care să ducă la atingerea obiectivelor. Dar, în lumea noastră, obiectivele adolescenților sunt presetate de adulți și, de cele mai multe ori, nu au nicio legătură cu interesele directe ale tinerilor sau cu modul în care creierul lor procesează informația, axându-se pe succes școlar formal („în orb” sau „pe hârtie”) sau alte forme de competitivitate mecanică. Lăsând lucrurile așa cum sunt, ne înscriem pe drumul către dezastru.

Ne-ar fi util tuturor să știm că altruismul poate să ne pună în pericol, dacă ceea ce numim altruism este, de fapt, o renunțare totală la propriile nevoi sau dorințe și investirea tuturor eforturilor noastre în satisfacerea dorințelor și nevoilor altora. Ne-ar fi util tuturor să știm că a păstra calmul – înțeles ca blocarea oricăror manifestări emoționale – când ai un conflict deschis cu iubitul sau iubita poate părea un gest de nepăsare sau indiferență care să pună paie pe foc în loc de a liniști apele. Ne-ar fi util tuturor să știm că, prin șantaj emoțional sau manipulare, nu obținem decât aparența unei împliniri și că cel pe care îl „convingem” în acest fel adună multe sentimente negative față de noi, căci se simte nedreptățit. Ori, pentru ca aceste lucruri să fie posibile, ar trebui să avem, fiecare dintre noi, un vocabular emoțional activ, populat cu tot felul de cuvinte capabile să descrie ceea ce simțim. Mai mult, ar trebui să trăim într-un context în care să nu ne fie teamă că vom fi luați la mișto sau pedepsiți dacă facem asta. În schimb, lecția pe care o primesc mai toți copiii este că orice vulnerabilitate este o greșeală care trebuie mascată, sancționată sau ignorată, dar în orice caz depășită, pentru că altfel e de rău.

Cei care nu primesc astfel de lecții acasă ori le învață rapid la școală și se adaptează treptat la mediul social, pe măsură ce suferă tot felul de traume mai mici sau mai mari, ori se încăpățânează să rămână deschiși, toleranți și empatici, maturizându-se pe măsură ce suferă tot felul de traume mai mici sau mai mari. Și ca să fie totul clar, subliniez faptul că trauma psihologică nu este un eveniment negativ în sine, așa cum tindem să îl percepem, ci un răspuns emoțional la un eveniment negativ. Trauma psihologică, mai mică sau mai mare, este un proces de confruntare a individului cu realitatea, care se reflectă în structura sa de personalitate și în comportamentul său, schimbându-l într-un fel sau altul. Uneori chiar în bine, cu puțin noroc și niște muncă de introspecție. Dar asta nu face cu nimic mai ușoare situațiile în care adolescenții suferă din dragoste și fac lucruri nebunești.

Problema apare atunci când ajutorul pe care vor adulții să îl ofere seamănă mai degrabă cu o pedeapsă pentru adolescenți. 

Polarizarea bine/rău sau corect/greșit a ajuns un mod de viață pentru noi toți pentru că acesta este modelul transmis din generație în generație. Zona gri dintre cele două extreme e ocolită ca un tabu și puțini își găsesc curajul sau motivația să intre în hățișul de întrebări fără răspuns al relativității din această zonă gri, chiar dacă cea mai mare parte a vieții noastre se întâmplă aici. Reperele noastre morale sunt poziționate, mai toate, în extreme – bine sau rău, corect sau greșit – ceea ce ne face să devenim involuntar agresivi când vine vorba de a apăra binele și a blama răul. De fapt, am ajuns să fim foarte intoleranți și lipsiți de empatie, pe fondul unui analfabetism funcțional și emoțional cronic. Fugim de rău și alergăm orbi în căutarea binelui, dar asta nu ne face mai fericiți în relațiile noastre de cuplu, ci doar ne păstrează într-un limbo al confuziei identitare, care ne face să afirmăm cu toată convingerea posibilă ba că viața e minunată, ba că viața e o suferință continuă. Până când nu vom descoperi și accepta ambivalența din viața noastră afectivă, adică existența mai multor sentimente contrarii cu privire la același subiect, vom rămâne împotmoliți, incapabili de a lua decizii care să ne mulțumească și convinși că există undeva un vinovat pentru asta: ori noi înșine, ori altcineva.

Un alt lucru pe care l-am învățat din interacțiunile mele cu adolescenții va suna de-a dreptul surprinzător: nu există nicio diferență între adolescenți și adulți în felul în care trăiesc dragostea sau relațiile de cuplu în general – fericirea, suferința și toate nuanțele dintre ele. Ce diferă, însă, este gradul de libertate pe care îl au adolescenții, respectiv adulții, în a-și lua propriile decizii și atitudinea celor din jur cu privire la relația respectivă. Iar când cei din jur sunt persoane importante din viața adolescenților, figuri investite cu afecțiune și autoritate, cum sunt părinții sau profesorii, atitudinea lor – fie că e sprijin, împotrivire, critică, ridiculizare, manipulare, etc. – are un mare impact asupra felului în care tinerii ajung să își trăiască primele iubiri. Bineînțeles, fiecare dintre noi cunoaște și adulți pentru care opinia altora cântărește mult în deciziile legate de relațiile lor de cuplu, dar la adolescenți lupta se dă pe față, pentru că adulții din viața lor se simt îndreptățiți și responsabili să îi ajute să ia cea mai bună decizie. Și chiar sunt și îndeptățiți, și responsabili, dar problema apare atunci când ajutorul pe care vor adulții să îl ofere seamănă mai degrabă cu o pedeapsă pentru adolescenți. Perspective diferite, alegeri diferite – nimic mai firesc, corect?

Dar cum să reușească un adolescent să împace și capra și varza (ambivalența internă), dar și lupul care abia așteaptă să halească ceva – părintele critic și al lui „ți-am spus eu”? Ei bine, cei mai mulți adolescenți recurg la omisiune și minciună, încercând să își protejeze intimitatea sau libertatea decizională, iar obiceiul acesta nu e ușor de dezvățat. O demonstrează experiența oricui. Intoleranța părinților la greșeli îi face și pe copii să se teamă de ele și să le evite cu orice preț, dezvoltând tot felul de anxietăți, sau să le supraevalueze importanța, ceea ce duce la depresii și blocaje emoționale. Nu e o perspectivă prea dezirabilă, nu? Ca să reușim să ieșim din acest cerc vicios, nu doar adolescenții trebuie să primească informații despre formele de abuzuri și efectele lor. Informațiile trebuie să ajungă în egală măsură la adulți, căci ei sunt modelele de comportament ale generațiilor tinere. Riscul este ca tinerii să nu aibă la dispoziție modele pozitive sau să ia de bune niște modele negative. Oricare dintre aceste variante e periculoasă și deja se întâmplă peste tot în jurul nostru.

Spuneam mai devreme că am învățat multe lucruri și că am și eu propriile mele semne de întrebare după primul meu an alături de In a Relationship. Îmi este (încă și mai) clar că am trecut printr-o mulțime de experiențe care au inclus abuzuri. Abuzuri de mai toate felurile, atât ale mele, cât și din partea altora (părinți, iubiți, prieteni, necunoscuți). Întrebarea care mă bântuie, mai ales în momentele mele de revoltă, sună așa: Dacă am reușit să mă iubesc și să mă accept (cu multă muncă, ce-i drept) având toate aceste abuzuri imprimate în istoria devenirii mele, oare în lipsa lor cine aș fi fost? Aș mai fi ajuns să bat țara în lung și în lat ca să le vorbesc adolescenților despre abuzuri și alternative pozitive?

Nu cred că voi găsi un răspuns la această întrebare, dar poate că e genul de întrebare pe care voiam să o ridice atelierul în sufletul fiecărui adolescent care i-a călcat pragul. O întrebare de-aia care nu te lasă să mergi cu valul și te împinge către reflecție și decizii bune.

***

In a Relationship este un proiect de prevenție a violenței în cuplurile de adolescenți creat de Fundația Friends For Friends cu sprijinul Avon România, parte din Campania Respectului. Poți afla mai multe despre el pe www.ffff.ro/licee/ și de pe www.campaniarespectului.ro 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp