Block şi de la capăt. „Ce mai faci, man? Eşti trecut, eşti depăşit. Sâmbătă când era la Tulcea şi încă era cu tine m-a sărutat de „n” ori”

“Hai salut, man. Am o întrebare, doar una: ce treabă mai ai tu cu Oana?”, ţâşneşte, pe ecranul telefonului, “messenger request”-ul. E iunie, e aproape de miezul nopţii şi Matei nu doarme. “Salut, fratello, bă uite, nu te mint, încă ţin la ea”, răspunde. Stă câteva secunde cu ochii pe acel “Liviu is typing”, în aşteptare. şi-apoi:

“eu nu mă cert… nu-mi place… dar am o întrebare, te-a sunat ea cumva acum pe la 11? Pentru ca eu i-am spus că mă culc… şi dintr-o dată… cum mă culc… mă trezesc că te sună pe tine… şi mă deranjează rău… cred că înţelegi…”.

Matei înţelege; înţelege de la înălţimea vârstei lui de tânăr de 18 ani care stă de vorbă cu un “puşti” de 16. Îşi spune părerea: “E aiurea să te uiţi pe Facebook-ul ei şi să o verifici non stop”. Urmează un nou “Liviu is typing” şi-apoi o replică scurtă inundată într-un un hohot de emoticoane. “Nu o verific. Intru la ea din an în paşte”, răspunde Liviu.

Cei doi stau de vorbă, deşi nu se cunosc, despre Oana, o fată care le ocupă amândorura gândurile. Nu s-au văzut niciodată; nici pe Facebook nu sunt prieteni. Liviu e din Tulcea. Matei din Bucureşti. Iar fata, Oana, e din Constanţa. Aşa arată azi primele iubiri. Cu milioane de biţi transmişi instant prin fibră optică - biţi care transportă cu ei, pe lângă informaţie în cod binar, şi emoţii, vorbe, judecăţi; şi care, odată trimise în lume, nu mai pot fi întoarse din drum. Literele şi emoticoanele le modelează adolescenţilor perspectiva despre relaţii, interacţiunile, deciziile; le stăpânesc gândurile non-stop.

Conversaţia dintre cei doi adolescenţi continuă. În Bucureştiul torid înainte de vreme, gândurile lui Matei se dizolvă într-o mie de direcţii. În afară de lucrurile pe care i le spune Liviu, se gândeşte la anul care vine - cu bac-ul, cu admiterea la jurnalistică şi cu cea la actorie. La părinţii lui, care nu-l înţeleg. şi se mai gândeşte, bineînţeles, şi la Oana, de care acum e despărţit - din nou. Sau “în pauză”, cum a hotărât ea. Într-o zi i-a spus că, pentru ea, el nu mai e decât “un amic”. S-a obişnuit însă cu egoismul ei, cu felul în care-i strică cheful oriunde s-ar afla. De exemplu cu mesajele primite pe WhatsApp când era la ore şi nu răspundea - sau când era la pregătire şi nu avea cum să le citească imediat. “Nu îţi pasă de mine, tu strici totul,” îi spunea Oana.

Şi, cu toate astea, încă nu e gata, în acea noapte de iunie, să devină doar “un amic” pentru Oana. Îi spune asta necunoscutului de la celălalt capăt al ferestrei de Messenger - care pare frământat, şi el, de sentimente pentru aceeaşi fată. “Dar eu o vreau înapoi şi merg până în pânzele albe de e nevoie”, îi scrie Matei.

Liviu is typing...

Matei is typing...

Liviu is typing...

Matei is typing...

Oana e prima iubire a lui Matei. “A fost prima persoană care a crezut în mine cu adevărat şi pe care am iubit-o cu adevărat” spune el. şi ea îl iubea, crede. Dovadă biţii care alcătuiau acel “Şieuteiubesc” care-i intra repetat, de mai multe ori pe zi, pe ecranul telefonului când nu erau împreună - şi inimioarele, puzderia aceea de inimioare. Avea un fix Oana: să scrie “teiubesc” - legat; spunea că nu vrea să existe niciun fel de pauză, nimic care să îi despartă - nici măcar un blanc. De parcă “teiubesc”-ul acela legat ar fi contopit Constanţa Oanei de Bucureştiul lui Matei.

Foto: Imagine generică Guliver Getty Images

Primul “teiubesc” a clipit din mesajul de pe Whatsapp-ul lui Matei la două săptămâni după ce s-au cunoscut. S-au întâlnit prima dată la un festival de teatru din Constanţa. Fiecare venise cu trupa în care juca şi, la un exerciţiu, Oana i-a dat cu un scaun în cap pe bune. Nu rău, cum cerea scena. Lui Matei i s-a părut amuzant. Şi i-a plăcut fata aceea care vorbea mult, “era haioasă”. Dar nu atunci a început totul, ci într-o zi când - după ce-au mai vorbit de câteva ori pe WhatsApp - Matei a îndrăznit să-i scrie aceste cuvinte: “Dacă aş fi din Constanţa, m-aş da la tine”.

Aşa a început relaţia cu prima fată pe care spune că a iubit-o “cu adevărat”: pe WhatsApp. Vorbeau mult şi pătimaş - nu numai pe WhatsApp, ci şi pe Facebook şi prin SMS-uri. Şi au hotărât că sunt un cuplu, chiar dacă locuiau la mai multe de 200 de kilometri distanţă. Relaţia a evoluat şi a regresat continuu, în format electronic, săptămână de săptămână. Da, se certau din când în când - cu block pe Whatsapp, unfriend pe Facebook şi unfollow pe Insta. Şi-apoi se împăcau. Făceau planuri cum şi unde să se vadă, cum să vină Oana la Bucureşti. “Vorbesc cu mama, dacă nu vrea, mergem la un motel, oriunde”, îi promitea Matei. “Pui, nu vreau să cheltuieşti bani”, îi răspundea ea Oana.

Erau deja un cuplu de două luni când s-au văzut a doua oară - Oana a fost cea care-a făcut drumul până la el, în Bucureşti. Au continuat să se vadă cam o dată pe lună pe unde puteau - în apartamentul mătuşii Oanei din Bucureşti, la un festival de teatru la Bacău, în Vamă. “Vara asta trebuia să vină să stea mai mult, vorbisem cu mama”, povesteşte Matei. Dar mama nu a fot uşor de convins să o accepte pe iubita fiului ei în casă : “I-am spus: dacă vine o fată nu o trimiţi tu să doarmă pe canapea, doarme la mine în cameră, că pentru asta a venit, nu pentru altceva. Mama voia să stea jos unde dormea şi ea ca să o supravegheze.”

Îşi aminteşte de Crăciunul trecut, când Oana i-a făcut o surpriză şi a venit la Bucureşti. S-au plimbat atunci prin tot oraşul, îşi aminteşte Matei. El era avea bursă şi a dus-o la restaurant. A dus-o şi la târgul de Craciun şi i-a cumpărat o trusă de machiaj de la MAC. Ai lui n-o plăceau. “E o curvă,” i-a zis tatăl lui, care e plecat mai tot timpul anului să lucreze în Germania. Poate să vină, dar când nu e el acasă - aşa i-a spus.

Aşa că, atunci când problemele cu “foştii” Oanei au început, Matei nu le-a spus nimic alor lui. Nu putea vorbi cu ei despre asta.

Foto: Imagine generică Guliver Getty Images

***

Niciodată relaţia dintre părinţi şi copiii lor adolescenţi n-a fost simplă; părinţi care încearcă să controleze, prin îndemnuri sau prin interdicţii, relaţiile copiilor lor - asemeni tatălui lui Matei - au existat şi vor exista întotdeauna. Doar că ubicuitatea social media a schimbat definitiv datele problemei. A dat adolescenţilor, pe de o parte, şansa de a fenta interdicţiile părinţilor şi de a fi “împreună” cu cel iubit online, fără ştirea părinţilor. Iar pe de altă parte i-a lăsat singuri în faţa a ceea ce în legislaţia altor state a început să poarte numele de “abuz digital”.

“Se întâmplă atâtea pe site-uri de socializare”, spune mama unei adolescente de 14 ani, Roxana Moroşan. Vorbeşte despre relaţia de prietenie pe care a încercat să o construiască cu fetiţa ei încă de când era mică - deşi sunt 30 de ani diferenţă între ele. Crede că a reuşit destul de bine; vin la ea şi colegi de-ai fiicei ei să-i ceară sfatul. „Trebuie să ai foarte multă rabdare şi trebuie să îi explici de mică; eu de mică i-am explicat cum sunt relaţiile, că poate să sufere”. Acum e relativ liniştită: fata ei “este mare şi discerne binele de rău”, spune Roxana Moroşan, “dar până acum mi-a fost frică, recunosc, mi-a fost frică”. Întrebarea e, crede ea, cum să faci să găseşti un echilibru între controlul protector, tentant pentru fiecare părinte, şi dreptul copilului la un spaţiu personal în care să i se poată dezvolta, încet şi sănătos, propriul discernământ.

Soluţia, până acum, a fost să ştie ce face fiica ei în social media, cu cine şi ce anume vorbeşte - adică să aibă parolele de la conturile ei. “Întotdeauna am avut parolele ei şi întotdeauna m-a lăsat să intru; eu întotdeauna am vazut cu cine vorbeşte şi despre ce vorbeşte”, spune - şi de pe WhatsApp, şi de pe Snapchat, şi de pe Facebook, pe care îl foloseşte însă “rar, dacă are nevoie… messengerul îl foloseste mai mult”.

Dar va veni şi momentul acela în care epoca parolelor împărtăşite se va încheia - chiar şi pentru Roxana Moroşan. “Am zis că probabil de anul acesta nu o să mai fie aşa controlată. Încerc să ii păstrez intimitatea”. O intimitate care, uneori, îl lasă pe adolescent singur unor pericole pe care nu le poate anticipa.

***

“Cu nimeni [nu am vorbit], am ţinut totul în mine”, mărturiseşte Alexandra, care acum are 18 ani. Şi-a trăit singură “abuzul digital”, despre care spune că a marcat-o “enorm”. De ruşine n-a vorbit nici măcar cu cea mai bună prietenă, darămite cu părinții, profesorii ori consilierul școlar.

S-a întâmplat acum câţiva ani, dar n-a uitat nimic - a fost prima ei iubire, cum s-o uite? L-a cunoscut pe cel care avea să-i devină iubit când avea 12 ani - “eram copii”, spune. “Instant mi-a plăcut de el, însa el mă ignora, poate şi de aici am rezvoltat o “obsesie” pentru el, numai la el mă gândeam mereu”, îşi aminteşte. Timpul a trecut şi el a încetat, la un moment dat, s-o ignore; ea avea 15 ani, el 18. “Relaţia” era una la distanţă: ea era în Bucureşti, el “undeva în provincie”. Erau “împreună” mai mult via social media. După câteva luni el i-a cerut să-i trimită poze, spunând că-i era dor de ea; poze cu ea dezbrăcată, “că nu o să vadă nimeni, să am încredere, că doar el mă iubeşte”. I-a trimis; “nu am ştiut ce consecinţe ar putea avea acest lucru”. Relaţia a mai continuat câteva luni - şi într-un final s-au despărţit.

“Şi apoi a început totul, şantajul. Îmi spunea că dacă nu întreţin relaţii sexuale cu el va arăta pozele tuturor, eu mă detaşasem de el şi il ignoram, dar el mă tot căuta”. Gelos fusese întotdeauna, “însa gelozia foarte gravă” a început abia după ce nu au mai fost împreună, îşi aminteşte Alexandra. O hărţuia continuu, îi trimitea mesaje şi pe la 3-4 dimineaţa, o ameninţa. “Îmi spunea că dacă îndrăznesc să umblu cu alţi băieţi mă prinde şi mă omoară”.

Ajunsese să nu mai doarmă nopţile - se gândea la pozele pe care i le trimisese, se temea că le va posta public, pe reţele de socializare, că va afla toată lumea. “Simţeam că toată lumea mea se prăbuşeşte”, spune Alexandra. Nu avea cu cine să se sfătuiască, aşa că se prefăcea că totul e OK. “Pur şi simplu am simţit că duc o viaţa dublă, că de faţă cu parinţii/prietenii râd, glumesc, şi când sunt singură plâng, mă frământ”.

În final, fostul ei iubit n-a postat pozele pe reţelele de socializare, dar le-a trimis unor prieteni de-ai lui care, la rândul lor, au început să o hărţuiască.

A rezistat aşa, singură, făcându-şi scenarii despre ce le-ar putea spune celor din jur în cazul în care pozele ar deveni publice - despre cum şi-ar putea explica greşeala. La poliţie nu putea merge, pentru că era minoră şi asta ar fi însemnat să le spună totul, mai întâi, părinţilor. “Fotografiile încă sunt la acei băieţi, deşi a trecut ceva timp unii şi acum îmi dau mesaje. Nu mă ameninţă direct, le e frică să facă asta pentru că au văzut că şi eu am mai prins curaj, însă în mod indirect îmi spun lucruri de genul “erai bine la anii tăi”, “ce bine arătai”.

Acum, că e majoră, spune că dacă lucrurile s-ar agrava poate ar merge la poliţie, “dar nu sunt foarte sigură”.

Potrivit codului penal, în România ameninţarea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, pentru hărţuire o persoană poate fi condamnată de la 3 la 6 luni de închisoare sau poate primi o amenda. Cel care şantajează poate fi condamnat la închisoare de la unu la 5 ani.

Conform legii, hărţuire este considerată şi „efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane.”

Sfaturile pentru adolescenţii care au o problemă ar putea veni şi din rândul consilierilor şcolari. În şcolile din România, norma unui consilier este de 800 de elevi, spune Anca Munteanu, consilier şcolar la Colegiul Tehnic de Aeronautica “Henri Condă” din Bucureşti.

Înainte de a sta de vorbă cu un consilier, adolescentul trebuie să aducă un acord de colaborare semnat de un părinte.

Anca Munteanu identifică tipurile de abuz digital în “încercarea de a-i limita comunicarea prin block, prin trimitere de mesaje cu conţinut sexual cu scopul fie de a convinge să trimită înapoi sau a încerca să întreţină relaţii sexuale, îi spune cu cine poate fi prieten pe Facebook sau cu cine nu, îi trimite mesaje cu conţinut ameninţător, sau umilitior, foloseşte site-uri pentru a fi în permanenţă atent la ce face victima, îl urmăreşte prin intermediul status-urilor, îi fură sau îl forţează să îi dea parolele, îi induce ideea că dacă nu răspunde la mesaje imediat va fi pedepsit.”

Salvaţi Copiii România a dezvoltat programul Ora de Net, tocmai pentru a-i ajuta pe adolescenţii în situaţii similare cu a Alexandrei şi a lui Matei. Până acum, 2700 de copii şi adolescenţi au apelat la acest program.

“Scopul este un mediu mai sigur pe internet pentru copii in primul rand,” spune Ovidiu Majina, coordonatorul proiectului.

“Atât fetele, cât şi baietii sunt in situaţii cu implicaţii grave. Cele mai grave situaţii se înregistrează în mediul rural,” declară Ovidiu Majina.

Dincolo de cei la care ar fi putut cere ajutor, rămâne drama personală pe care, de cele mai multe ori, adolescenţii aleg să o trăiască singuri. Pe Alexandra a marcat-o pentru totdeauna ceea ce i s-a întâmplat : “Privind urmă realizez toate greşelile făcute, poate suna ciudat să spun că într-o oarecare măsură sunt mulţumită că s-au întâmplat anumite lucruri, pentru că am eliminat din viaţa mea persoanele inutile, pentru că am învăţat să citesc oamenii mai bine, pentru că am coborât cu picioarele pe pământ”.

***

Asemeni Alexandrei, şi Matei a trecut singur peste - deşi, după cum spune, interacţiunile online cu Oana şi cu foştii şi viitorii ei iubiţi - şi ameninţările - au continuat luni în şir. „De-a lungul relaţiei tot îmi dădeau mesaje foşti ai ei, eu îi arătam [mesajele] şi ea zicea: «da, eu am fost cu ăsta, am fost prietenă». Prima dată m-au ameninţat: «bă, să vezi ce îţi fac când te văd, bă, nu eşti la nivelul meu» şi era vorbărie goală, dar era enervant”.

Liviu, de exemplu, a continuat să îi scrie lui Matei timp de aproape două luni. Să îl injure, să îl întrebe cum a decurs operaţia lui Matei despre care Oana îi povestise lui Liviu, să îi spună la mulţi ani de ziua lui, să îl injure din nou.

“Ce mai faci man? Man? Ce faci man?? Nu ştii să răspunzi, ha? ☺”, au venit mesaje la un moment dat, în patru zile la rând, când Matei nu i-a mai răspuns. Sau: “Nu vezi că îmi bat joc de tine? Te iei de unul mai mic, mi-ar fi şi silă, bă. Ieşi, mă beţivanule. Eşti trecut, eşti depăşit. Pup, man. Man… Sâmbătă când era la Tulcea… şi încă era cu tine... m-a sărutat... de n ori... Eşti un nesimţit şi un incult, ieşi draq!”.

La bac, Matei a luat peste 9 la toate materiile - fără meditaţie. S-a concentrat pe trupa de teatru din care face parte, pe scris, pe Oana, despre care spune acum că i-a stricat bac-ul, i-a stricat admiterea la facultate. A intrat la jurnalistică, la actorie mai încearcă şi la anul. 

***

E toamnă timpurie şi, în jurul prânzului, parcul de lângă unul dintre liceele din Bucureşti se umple de adolescenţi. Râd cu poftă, vorbesc gălăgios, fumează, butonează. Chiulesc sau doar mai stau ciorchine împreună după ore.

În centrul parcului, o masă încadrată de două bănci adună patru liceeni şi un adult. Discută relaxat. Vorbesc despre un proiect pe care urmează să îl organizeze: un concurs european de promovare turistică a oraşului. „Or să meargă şi la Bruxelles,” spune profesoara de religie. Nu vrea să participe la discuţia despre hărţuirea prin intermediul noii tehnologii în cuplurile de adolescenţi - spre deosebire de cei patru liceeni. “Ce drăguţ!”, cataloghează ei imediat subiectul - şi încep să-şi spună părerile.

Sunt cu toţii elevi la Colegiul Naţional Ion Luca Caragiale căruia i s-a lipit definitiv şi fără drept de apel eticheta de „liceu de fiţe”. Un liceu peste care prejudecăţile s-au prăvălit ca o avalanşă pornită dintr-un bulgăre de zăpadă: fetele sunt piţipoance, spune lumea, băieţii vin cu maşini scumpe la şcoală, toţi se droghează. Şi mai nou, peste toate astea s-au aşternut generalizările revărsate asupra tuturor adolescenţilor: stau toată ziua cu ochii în telefon şi trăiesc doar pe internet. Se hrănesc din like-uri, sunt validaţi de follow. “Dau check-in, deci exist”.

• Tehnologia a schimbat, fără îndoială, multe comportamente - şi, implicit, natura iubirilor din liceu. În străinătate s-au făcut deja studii care analizează impactul noii tehnologii asupra psihicului adolescenţilor - şi studii care vorbesc despre hărţuirea online ca formă de violenţă. O cercetare din mai 2017, realizată în Marea Britanie de către Royal Society for Public Health şi Young Health Movement, arată că patru dintre cinci cele mai populare platforme de social media (Facebook, Instagram, Snapchat, Whatsapp, Youtube) produc probleme psihice în rândul tinerilor. Instagram, de exemplu, este considerat a avea drept cel mai puternic impact negativ asupra sănătăţii mintale a tinerilor, se arată în studiul la care au participat aproape 1.500 de persone cu vârste între 14-24 ani. Anxietatea şi depresia, în formele lor patologice, sunt unele dintre afecţiunile provocate de social media, arată studiul.
  
• În România, ţara în care violenţa domestică în sensul clasic reprezintă încă o problemă gravă - în condiţiile în care la fiecare 30 de secunde, o femeie este bătută de partenerul ei, iar 3 din 10 românce declară că au fost agresate fizic, verbal sau psihic începând cu vârsta de 15 ani, potrivit unui sondaj INSCOP din 2016 - abuzul digital pare un moft şi se vorbeşte despre asta puţin spre deloc.
  

Dar cum se raportează, de fapt, puştii de azi la social media, când se simt hărţuiţi prin intermediul noii tehnologii într-o relaţie şi cum se formează ca viitori adulţi într-un cuplu într-o lume tehnologizată?

Victoria Teodora are 17 ani, păr blond revărsat până la şolduri, ochi albaştri luminoşi. E o fată frumoasă. Ţi-ar fi uşor să o încadrezi în clişeele despre liceul la care învaţă. În aparenţă. În discuţie, are păreri ferme, discurs articulat. Vrea să se facă jurnalistă. “Mie mi-ar fi plăcut mult mai mult să trăiesc pe timpuri, când nu existau Facebook-ul şi Instagram-ul, pe bune - chiar dacă eu postez pe Insta şi pe Facebook si dau like-uri, de multe ori m-am gândit la asta”.

“Se câştigă bine ca jurnalist?”, intervine Silvia Voicu, o liceană de 18 ani cu părul lung, genul “Miss Popularitate” din liceu, căreia aparatul dentar nu îi cenzurează zâmbetul larg şi dezinvolt. Vrea şi ea să dea la jurnalistică.

“Când eram în generală, aveam 15 ani, mi s-a făcut un cont fals pe Askfm”, îşi aminteşte Silvia primele ei experienţe neplăcute cu social media. “Erau poze cu mine, era ca şi când era profilul meu, dar era cu alt nume. Şi răspundea la întrebări în numele meu, dar de fapt era altă persoană. Nu am descoperit cine era. Până la urmă l-a închis că i s-au dat report-uri.”

“Când eşti doar online poţi să fii şi alt om”, comentează Silvia. “Nu doar să ai dublă personalitate. Şi asta poate să ducă la chestii foarte periculoase”.

Dar între noi mai e un like

Cu ele e şi Alexandru Luca; are 18 ani şi pare preferatul profesoarei de religie. În timp ce fetele se antrenează în discuţia despre Facebook, Insta şi Whatsapp când vorbeşti cu un tip, Alexandru îşi aminteşte de o relaţie sufocantă pe Facebook: „De fiecare dată iubita mea mă stresa că de ce i-am dat like altei fete”, spune el.

„Şi de ce? Ia să aflăm şi noi”, întreabă fetele, curioase să dezlege misterul like-ului.

„Like înseamnă că îţi place - dacă îţi place, îţi place. Dacă dă love, aia e supremă. Nici să fii o obsedată din aia: dă-mi like doar mie”, explică clar Silvia „filosofia” like-ului.

„Nu ştiu”, explică Alexandru, “poate că voiam să bag şi pe altcineva în seamă, era timpul pentru altceva”. „Deci nu suntem noi nebune”, concluzionează mai în glumă, mai în serios, Silvia.

Alexandru îşi nuanţează însă răspunsul: „Nu voiam să mă despart de ea, dar când a văzut, asta a fost. Eu aveam 16 ani, ea 18, până la urmă, după două luni ne-am despărţit. Cred că au contat şi astea 10%”.

“Eu din cauza asta m-am certat, pentru că avea o fată la prieteni şi o umplea de like-uri,” spune Victoria. “Fata aia, când vede acolo 10 like-uri, zice: mamă, băiatului ăstuia îi place de mine. Şi dacă băiatul ăla este cu mine, automat pic eu prost”.

• Ştefania Coman este psiholog la secţia de pediatrie a Policlinii Elias şi consiliază adolescenţi. Ea explică certurile generate de like-uri prin faptul că „de fapt este imaginea lui afectată că nu este mai mult plăcut sau nu este pe primul loc. Sunt mulţi care traduc aşa din posesivitate exagerată. Este vorba de frica de abandon, valorizarea şi imaginea de sine care le este ameninţată. A devenit şi această cucerire tot digitală. Bărbaţii nu mai sunt vânători face-to-face, nu mai oferă o floare, nu te invită la cafea - dau like”.
  

Virtual versus real

Victoria îşi aminteşte că la un moment dat s-a combinat cu un tip cu care lucrurile se întâmplau mai mult în plan virtual. “La început vorbeam o lună, zi de zi ştiam tot ce face, ştia ce fac, vorbeam non- stop. Îmi dădea mesaje, dar ne vedeam foarte rar”. I se pare că “se comunică mult prea mult prin chestiile astea sociale şi mai puţin în realitate”, spune ea, “şi pe mine nu mă încălzeşte cu nimic că vorbesc cu o persoană minut de minut, ştiu ce face, dacă eu mă vad cu ea de două ori pe saptamana; prefer să vorbesc în realitate sau să vorbim doar la telefon”.

• Ştefania Coman crede că şi părinţii au o parte de vină în dependenţa pe care mulţi adolescenţi o dezvoltă faţă de mediul online. Fie îi lasă prea mult la computer, de exemplu să joace jocuri - fie le interzic cu totul computerul. “Adolescenţii au nevoie să fie valorizaţi şi să fie înţeleşi, să primească atenţie. Facebook-ul este mereu acolo, mimând interesul”, spune ea. “De fiecare dată când îl deschide, Facebook-ul îl întreabă [pe adolescent]: la ce te gândeşti, ce pasiuni ai, ce te face fericit? Sunt lucruri pe care părinţii de multe ori nu le întreabă”. La un moment dat a întrebat un cuplu de adolescenţi pe care îl consilia - cel mai frumos cuplu de la un bal al bobocilor - ce îşi ofereau unul celuilalt în relaţie. “Pozăm bine”, i-au răspuns. “Nu era comunicare nici calitativă, nici cantitativă, nici pe partea sexuală nu aveau performanţe. Până la urmă a câştigat partea digitală, care i-a despărţit - pentru că ei nu se cunoşteau.”
  

Mesajul de adio si block-ul care desparte

Bianca Dumitraşcu are 18 ani şi e cea mai rezervată dintre cei patru adolescenţi care dezbat în parc. Din când în când butonează telefonul. Vorbeşte cu iubitul actual. “La sfârşit el m-a scos de la prieteni, apoi s-a răzgândit şi m-a adăugat. Şi apoi eu i-am dat block şi s-a terminat”, povesteşte Bianca despre o relaţie din trecut care a durat mai bine de un an. “Ne-am certat şi m-a scos de la prieteni. N-am mai vorbit deloc, aveam 15 ani, dar nu era o relaţie cum ar trebui să fie, era o relaţie mai mult pe internet. E şi din cauza vârstei. La 16 ani nu poţi să spui că ai o relaţie serioasă”.

Despărţitul virtual e frecvent azi, spun adolescenţii. “Mi se pare foarte stupid”, spune şi Victoria, “mai bine suni, măcar să îţi audă vocea, decât să dai un mesaj, e ca şi cum nu ţi-a păsat nici măcar 1%”. Uneori despărţirea e însoţită de mesaje de părere de rău. “Poate chiar îi părea rău”, adaugă Victoria, referindu-se la un băiat cu care a avut o relaţie. “Nu mă ajuta cu nimic, nici nu i-am răspuns, nici nu merita răspuns, i-am dat seen.”

„A da cu seen” - To see or not to see

Şi mai e ceva ce tehnologia aduce nou în relaţiile din cuplurile de adolescenţi. Un anume tip de nerăbdare în aşteptarea reacţiei. “Faptul că îl vezi online şi nu iţi scrie este foarte frustrant”, spune Silvia.

• Ignorarea mesajelor, explică Ştefania Coman, poate trece tot drept o formă de hărţuire. „Este foarte frustrant, pentru că vorbim despre nevoia firească de acceptare şi când fie nu îţi mai scrie sau te lasă cu ochii în soare este o formă a abandonului. Unii o văd ca pe o formă de importanţă. Sunt persoane cărora le face bine să vadă cu cât te laşi mai greu, cu atât eşti mai greu de cucerit.”
  

Victoria descrie în câteva cuvinte starea. „Când tu îi trimiţi un mesaj pe Whatsapp sau aştepţi să îţi dea un mesaj şi îl vezi că e online şi automat îţi faci o grămadă de gânduri în cap, poate chiar dacă nu e adevărat sau vorbeşte cu un prieten sau poate să lase telefonul aşa conectat, dar automat te gândeşti la toate chestiile astea şi e naşpa şi pentru psihicul tau”, spune. “A avansat prea mult tehnologia”.

• Lavinia Pupăzan, profesor de engleză la Colegiul Naţional „Spiru Haret” din Târgu Jiu, spune că în calitate de dirigintă le-a vorbit de multe ori elevilor ei, pe care îi defineşte drept “născuţi digitali,” despre „a fi moral pe internet.”
  
• „Adolescenţii ştiu că acest block nu e bun, ştiu că acest stalking nu e bun, ştiu că a da pozele mai departe nu e bine”, spune. “Este un alt mediu dar are aceeaşi morală ca şi lumea reală. Nu vine cu alte legi, are aceleaşi legi. Adică în momentul în care îţi asumi altă identitate ca să vezi ce face respectivul şi să minţi ca să scoţi o informaţie de la el, unde e vina lumii digitale aici? Doar că îţi oferă anonimatul respectiv? E mai uşor să fii anonim, e mai uşor să te ascunzi, poate din cauza asta alunecă mai repede”.
  

Block-ul e cea mai la îndemână formă de apărare când te simţi hărţuit, totuşi. “Până la urmă ăsta e un drept pe care şi-l rezervă fiecare, dacă cineva îmi trimite un mesaj, eu nu sunt obligată să răspund la mesajul ăla”, spune Victoria. “Şi eu am blocat pentru că mă simţeam hărţuită de cineva care îmi dădea mesaje şi eu nu voiam să vorbesc şi continua să îmi dea mesaje. Pur şi simplu nu voiam să mai vadă ce fac eu”.

• Lavinia Pupăzan, care pe lângă a fi profesor, este şi studentă la informatică, a dezvolat o teorie a “seen”-ului. „[Adolescenţii] se amuză foarte tare că pentru mine «a da cu seen», ca să mă exprim in limbajul lor, este ceva nepoliticos. Şi explicându-le punctul meu de vedere, mai întâi se distrează şi zic: «Doamnă, nu ştiti nimic». Dupa care le explic: telefonul ăla este la mine în mână în permanenţă şi la voi la fel. În momentul în care vine mesajul şi tu vezi că a venit, faptul că tu nu îi dai «seen», că nu apeşi pe el, [înseamnă că] deliberat alegi să ignori pe cineva. Eu dau pe toate mesajele care vin, poate e o urgenţă, poate e cineva care cere ajutor [...]. Am dat «seen», dacă e urgenţă iau masuri, dacă nu, răspund când am timp şi persoana trebuie să ştie că am văzut mesajul şi că îi voi răspunde când voi putea. Decât să mă prefac, deliberat, că nu l-am văzut - când de fapt l-am văzut.”
  

În jurul parcului bucureştean, cât timp patru adolescenţi şi-au scos ochii din telefon ca să vorbească despre implicaţiile lui connect/disconnect, zeci de oameni s-au perindat grăbiţi. Adulţi şi mai tineri, cu căştile în urechi, alergând să prindă autobuzul. Zeci de oameni butonând ca să omoare aşteptarea din staţia de autobuz de lângă parc.

Într-o lume a like-urilor, check-inurilor şi a Insta-ului, adolescenţii cu opinii, concepţii bine conturate pe care le expun coerent, de la liceul “de fiţe” au o concluzie clară: era mai bine pe vremea aia, vremea fără tehnologie: „Îţi uşurează viaţa să nu mai foloseşti tehnologia, pentru că nu te mai gândeşti la tot felul de chestii şi nu ştii. Ce nu ştii, nu te răneşte,” spune Silvia.

Bianca îmi cere prietenia pe Facebook înainte să plece după un schimb de mesaje cu prietenul şi după ce a sunat-o. Îmi zice saru-mâna, cu zâmbet, la despărţire. Alexandru şi profa de religie caută pe net-ul telefonului mai multe informaţii despre concursul la care vor participa, în timp ce Silvia şi Victoria vorbesc înflăcărat despre social media. Toţi îmi dau friend request pe Facebook la final. Am acum patru prieteni noi. Patru prieteni noi pe Facebook, adolescenţi de care mă despart aproape 20 de ani şi cu care am împărţit o oră într-o toamnă timpurie.

„Mi se pare că nu se mai poate fără această tehnologie,” este părerea profesoarei Lavinia Pupăzan. “Se tot avansează cu tehnologia şi oamenii tot scad ca omenie, ca valori, te axezi mult prea mult să evoluezi şi involuezi pe partea cealaltă,” spune Silvia.

***

- “Cum era cântecul ăla?”, o întreabă Silvia pe Victoria, trăgând lent din ţigară.

- „Facem paşi prea mari pentru omenire şi paşi prea mici pentru omenie”, vine răspunsul, sub forma versurilor dintr-o piesă Deliric & Silent Strike.

“Progresul arată bine pus pe hârtie

Când măsori realizări din tehnologie

Comunic cu oameni oriunde pe glob

Dar nu mă salut cu vecinii de bloc

Am noroc de aripi, nu zbor deloc

Ş’atâtea orgolii să mă ţină pe loc”.

Pentru a le proteja identitatea, “Matei”, ”Oana”, ”Alexandra” şi ”Liviu” nu sunt numele reale ale adolescenţilor.

Acest proiect a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/Avon pe tema „violenţa domestică”. Programul este un parteneriat între Fundaţia Friends For Friends şi Avon România.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp