Principala problemă a donării de sânge în România e rata foarte mică de donatori, astfel că nevoia e constantă. Deși se caută RH-uri negative, AB-uri și AB4-uri, pe stoc 0 nu mai face nimeni nazuri.
În lumina acestei necesități presante, te gândești că informațiile se găsesc pe toate gardurile, există în mod necontradictoriu pe toate site-urile centrelor de transfuzii și spitalelor care recoltează, adaptate la realitatea românească a anului de grație 2016. Nimic mai greșit.
Deși îndemnul la donat din ultimii ani a devenit comparabil cu îndemnul la votat - cel puțin în social media - mulți dintre noi încă au impresia că poți dona dacă ai peste 50 de kg (dar majoritatea fetelor sunt mignone și se simt grase, astfel că se chinuie să slăbească până la minimum 45 de kg), nu ai avut intervenții chirurgicale sau stomatologice în ultimele șase luni (dar ni se recomandă să facem detartraj cel puțin o dată pe an) și stai bine cu tensiunea.
Din nefericire, foarte puțini dintre cei care așteaptă pe hol ajung în camera de recoltare de la prima vizită.
Statul la coadă s-a întipărit cu pasiune în mentalul colectiv, cauză a dezinformării, informațiilor încrucișate și politicilor individuale care nu fac decât să descurajeze, instaurând o confuzie generală cu efect latent de lehamite conștientizată.
Concret, în România, greutatea minimă a donatorului de sex feminin de la Centrul de Transfuzii (Victoriei) trebuie să fie 50 de kg, la Iași 57 de kg, la Spitalul Floreasca 58 e kg, iar la Întorsura Buzăului 60 de kg. Având în vedere că cele mai multe dintre românce sunt mai degrabă mignone decât voleibaliste, tragem concluzia că trebuie să fii cel puțin îmbufnată din cauza celor 5 kg în plus ca să poți dona în țara tuturor posibilităților, dar mai ales să fii confuză, alergând dintr-un oraș în altul în funcție de stadiul efectului yo-yo în care te afli.
La nivel internațional, lucrurile sunt destul de simple. Amicul Google ne spune că valoarea minimă a greutății pentru donatorii de sex feminin din țări ca America, Australia, Germania, Franța, Anglia, Belgia etc este, surpriză, 50 de kg. Peste tot.
La un alt click distanță, găsim informații despre perioadele minime pe care trebuie să le respecte americanii, francezii, englezii (și alți oameni din țări cu iarbă mai verde și nu doar pe Instagram), dacă vor să doneze după ce au avut o intervenție stomatologică. Pe mapamondul civilizat, datele sunt flexibile, ba chiar ești încurajat să suni și să le povestești ce fel de intervenție ai avut ca să-ți poată spună un interval concret de zile de repaos.
Astfel, aflăm că în Țara Galilor poți dona la 7 zile după extracție și, la fel ca în Australia, la o zi după detartraj sau carii plombate.
În Singapore trebuie să aștepți o zi după detartraj, 3 zile după extracție dentară, iar până la 3 luni după extracție de molar, în timp ce în America și Canada trebuie să stai liniștit o zi după suturi, extracții fără complicații, detartraje sau carii plombate.
La ceva fus orar distanță se află România, inflexibilă, impasibilă și hotărâtă să nu te lase să donezi 6 luni după intervenții stomatologice, fie ele chirurgicale sau nu. Nu-și permite riscul de a te întreba ce fel de intervenție a fost, nu are personal pentru astfel de activități lămuritoare și n-am auzit niciun apel către voluntari pentru centrele de transfuzii care să facă lumină în comunicarea cu potențialii donatori.
Despre donarea la menstruație, numai de bine. În România, femeile la menstruație sunt trimise acasă, li se spune să aștepte cel puțin 5 zile și apoi mai vorbim, ca de la om la bibelou, despre donarea de sânge.
În America, Australia sau Canada, centrele de transfuzii zic doamne ajută, te poftesc înăuntru și-ți mulțumesc frumos.
Campaniile de încurajare ale centrelor de transfuzii din România sună în continuare mai mult a campanii de culpabilizare, amintindu-ne o dată la trei luni de zile că poți salva trei vieți cu doar patru sute patruzeci de mililitri de sânge, trimițându-ne acasă la primul semn de vulnerabilitate închipuită, dar consemnată în registrul lor rigid.
Din păcate, drama lipsei de sânge din România nu se dezvoltă doar pe un singur plan narativ. Încă sunt o grămadă de oameni - neînțeleșii, etern nemulțumiții, neîndreptățiții, etern suferinzii, singurii cărora li se întâmplă, speshăl snowflecșii - care pufnesc ca pensionarii vara în autobuz când citesc formularul de la recepție și află că nu poți dona dacă ai avut mai mult de doi parteneri sexuali în ultimele șase luni.
Ce-i drept, în punctul ăsta, mulți dintre cei care se pregăteau să iasă pe ușă s-au cam împiedicat de toc. N-ai zice, dar încă sunt oameni surprinși că sexul neprotejat te scoate de pe lista posibililor donatori.
Bannați pentru următoarele 6 luni, hipsterii Don Juani pierd din start cursa pentru titulatura de erou, parcă deja câștigată de un selfie cu potențial de pe patul de spital.
Un domn fumează de nervi pentru că intră în a doua oră de așteptare la coadă și se dezlănțuie iadul când află că nu poate dona pentru că nu au trecut douăzeci și patru de ore de la ultimul cidru inofensiv de mere. Adică am pierdut 3 ore, am lipsit și de la muncă, scutire pentru șefu' nu-mi dați și nici n-am salvat pe nimeni pentru un rahat de suc cu 4% alcool? Normal, numai în România te condamnă ăștia pentru fapte bune.
Sunt mulți ca el, îi recunoști după mina de om sabotat de sistem. Aceiași consternați pe care îi ia cu palpitații când aud de infecții intraspitalicești și nereguli medicale se simț lezați și neîndreptățiți când vor să fenteze regula ca să facă un bine.
Au trecut 5 luni jumate de la ultimul tatuaj și pentru două săptămâni nu mă lăsați să salvez o viață? Mai bine lăsați nenorociții să moară, ai?
Deși toate aceste lucruri sunt pentru unii dintre noi de un bun simț greu de contrat, nedreptățiții de sistem sunt de altă părere. Cei mai mulți participanți la studiul meu empiric spontan sunt oameni ca mine și ca tine, dar care au prins microbul delăsării, într-o țară cu grave probleme de personalitate, unde teoria ne face sfinți și practica ne ajunge până la oase.
Ca niște copii cărora le-a fost refuzată înghețata înainte de masă, oamenii lui lasă, bă, că merge și așa sunt mai convinși cu fiecare vizită în sistem că oricum nu se schimbă nimic, de-aia nu votează, de-aia nu întreabă, de-aia nu se chinuie.
Iar sistemul rămâne o fată mare simandicoasă, care vrea iubire necondiționată, dar întinde un pergament kilometric de bifat, plin de condiții inspirate din Harap Alb.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru că dacă am avea, iar incidența ar fi sub marja de risc acceptată, atunci poate că acest criteriu ar putea fi scos din cele pentru rejectarea din start a donatorilor.
Mă gândesc că doar faptul că există o posibilitate a infectării, nu ar trebui neapărat să îl facă pe respectivul candidat neeligibil, dacă acea posibilitate are un procent de apariție mic.
În același timp, poate că ar trebui să se ia în calcul mai multe informații despre canditat, de pildă istoria sa medicală, dacă are anumite predispoziții pentru anumite afecțiuni, câte intervenții medical a avut în ultima perioadă, etc, care apoi să fie coroborate și să se calculeze un factor de risc pentru respectivul potențial donator. Dacă ar exista un sistem informatic funcțional, presupun că toate aceste date ar putea fi folosite.
Ce părere aveți ?
Întrebare: Nu cumva răspunsul la întrebarea dacă un sânge e bun pentru transfuzii stă chiar în sânge ? Răspunsul de bun simț ar fi că da . Greșesc ? Vă rog frumos să mă contraziceți dacă e așa !
În cazul în are am dreptate, atunci ce-ar fi să facem așa :
1. Dacă omul vine la donat ia-i sânge și gata, evident respectând totuși câteva criterii clare ( gen nu suferă de anumite boli, nu a mai donat în ultimele x luni, etc ).
2. Apoi sângele este supus analizelor care vor determina dacă este bun pentru transfuzii sau nu.
3. Introdu și o verificare anuală obligatorie pentru toți cetățenii. Dacă tot sunt acolo, întreabă-i dacă sunt de acord să și doneze sângele, care oricum le va fi luat, în cazul în care nu prezintă probleme.
Efecte pozitive :
1. Crescând cantitate de sânge colectat, statistic, vei crește și cantitatea de sânge "bun" pentru transfuzii.
2. Tu stat, făcând analizele de sânge pentru cei ce s-au prezentat voluntar la donat și pentru cei ce au venit la controlul periodic, vei avea o imagine mai clară asupra sănătății cetățenilor tăi, asupra bolilor de care suferă, iar pe baza lor vei putea să iei măsuri de corecție și prevenție.
3. Se știe că să-ți reînnoiești sângele are efecte benefice. Mănânci o friptură, bei un pahar de vin și ești mai bine decât înainte. Prin urmare sporești gradul de sănătate al donatorului ( experții să mă contrazică dacă bat câmpii ).
4. În cazul în care la analize se depistează anumite probleme, donorul poate fi atenționat de acestea și poate începe un tratament corespunzător înainte ca boala să se agraveze.
5. Toate aceste măsuri vor duce la creșterea gradului de sănătate al populației în ansamblul său.
Efecte negative ?
1. Cei care se vor ocupa de colectarea și prelucrarea sângelui vor avea mai mult de lucru.
2. În cazul în care cei care fac analizele nu-și fac treaba, sânge necorespunzător va ajunge sa fie folosit pentru transfuzii ( dar cred că problema asta există și în actualul sistem )
Părerea mea este că o astfel de măsură poate produce mai multe efecte benefice decât adverse. Dumneavoastră ce părere aveți ?
( acestă problemă poate fi dezbătută si aici : https://panouldebord.ro/showEntity/7101 )
2. Care este costul analizeler pentru a asigura acel 99.9% siguranță ? Este interesant de calculat cât ar costa în plus dacă s-ar relaxa criteriile de acceptare și s-ar face mai multe analize.