O încoronare care nu înseamnă nimic: radiografia unei familii disfuncţionale

Foto: Profimedia Images

Astăzi regele Charles al III-lea este încoronat la Londra cu mare fast, într-un ceremonial, care deşi cu accente moderne, rămâne, în esenţa lui profund medieval, ceea ce consună, de fapt, cu familia regală însăşi: în aparenţă modernă, dinamică, deschisă, dar în realitate ultraconservatoare, prizonieră a ritualurilor şi tradiţiilor, chiar obtuză. Modernizarea familiei regale britanice nu este decât o cosmetizare, o spoială de ochii lumii, o operaţiune de PR. Presa şi televiziunile din România, deja fascinate de evenimentul încoronării, ratează, ca de obicei, esenţa a ceea ce se petrece în Marea Britanie pentru că, după cum cad, cu câteva excepţii, în cursele întinse de politicienii români, aşa cad şi în cursa spectacolului britanic, a formelor fără fond. De fapt, care este fondul din spatele acestei ceremonii menite să impresioneze masele? Devine Charles rege în urma încoronării? 

Nu, a devenit exact în clipa morţii mamei sale, Elisabeta a II-a, şi a fost confirmat oficial a doua zi. Dobândeşte mai multă autoritate? Nu, va avea exact aceleaşi atribute şi îndatoriri pe care le avea şi înainte. Se bucură de mai multă legitimitate? 

Nu, deja contrasemnează legile guvernului, iar acestea sunt perfect valide. Atunci care este motivul acestui spectacol costisitor, al acestei parade profund anacronice dincolo de propaganda regală? 

Foto: Profimedia Images

Adevărul e că nu există şi nu a existat niciodată un astfel de motiv: încoronarea a reprezentat dintotdeauna confirmarea aşa-numitului „mandat divin” al monarhului şi şansa lui de a-şi consolida imaginea în ochii supuşilor. Totuşi, nu este deplasat să ne întrebăm care e rostul unui astfel de exerciţiu de imagine într-o ţară profund secularizată, ai cărei cetăţeni sunt, într-o proporţie semnificativă, atei şi nu mai împărtăşesc nici pe departe valorile şi crezurile celor care au luat parte, de pildă, la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a acum 70 de ani. Marea Britanie de astăzi este o ţară conservatoare (asta e greu de negat, iar Brexitul o dovedeşte din plin), dar, chiar şi aşa, e o ţară fundamental schimbată faţă de cum arăta în 1953. Ceea ce îi „vrăjea” pe supuşii de atunci ai reginei astăzi stârneşte zâmbete ironic-condescendente, în special în rândul celor sub 40 de ani şi mai cu seamă în rândul celor cu studii superioare. „PR”-ul din 1953 nu mai produce astăzi efecte decât printre cei de peste 60 de ani, care sunt deja convinşi de importanţa regalităţii, dar în niciun caz nu mai poate atrage noi adepţi. Şi atunci pentru ce sau pentru cine să organizezi un spectacol de o asemenea grandoare? 

Două răspunsuri sunt plauzibile: 1) nucleul monarhist, chiar dacă redus faţă de ce era chiar şi acum 20-30 de ani şi îmbătrânit, trebuie re-fidelizat, re-„vrăjit”, acestuia trebuie să i se dea în continuare iluzia că „Marea Britanie” e încă mare, contează în geopolitica mondială (nu degeaba sunt invitaţi atâţia şefi de stat la eveniment) şi are un tătuc la cârmă; 2) familia regală şi aparatul monarhic trăiesc într-o lume paralelă şi sunt atât de disfuncţionale şi de incapabile de a detecta tendinţele, curentele adânci din societatea britanică, încât pur şi simplu nu le pasă nici de penibilul la care se expun, nici de realitatea dură care le va lovi în maximum o generaţie. Cum primul răspuns nu necesită prea multe explicaţii, mă voi ocupa mai jos doar de disfuncţionalitatea şi inadecvarea regelui şi a familiei regale în prezentul context.

Un ritual religios medieval băgat pe gâtul unei ţări moderne nereligioase

Principalul element de inadecvare a încoronării de astăzi îl reprezintă discrepanţa dintre caracterul ei profund religios (creştin-anglican) şi configuraţia religioasă actuală a Marii Britanii: numai 46% dintre britanici s-au declarat creştini la ultimul recensământ, iar, dintre aceştia, numai 2% merg regulat la biserică, ceea ce face ca bisericile anglicane să fie aproape goale în marea majoritate a timpului; 37% s-au declarat atei, iar restul au declarat alte religii (musulmană, hindusă etc.). În atari condiţii, se pune problema reprezentativităţii monarhiei: din moment ce Charles al III-lea este prezentat lumii ca regele uns al Bisericii Anglicane (care reprezintă ea însăşi o minoritate printre confesiunile creştine britanice; noroc cu ortodocşii români şi bulgari care au mai îngroşat statisticile creştine în ultimii ani), pe cine reprezintă el ca şef al statului? Desigur, aparatul regal a avut grijă să invite la ceremonie, din raţiuni de PR, şi reprezentanţi ai altor confesiuni creştine sau ai altor religii, dar, în esenţă, problema rămâne şi îl îndepărtează şi mai mult pe rege de supuşii săi mai tineri.

O altă problemă care plasează monarhia în răspăr cu valorile contemporane o constituie, în ochii tineretului, dreptul monarhului de a conduce ţara în virtutea „meritului” de a se fi născut în familia regală şi de a fi primul copil al suveranului defunct: într-o societate care pune mare preţ pe meritocraţie, pe echitate, pe egalitate de şanse, pe incluziune socială, e o misiune practic imposibilă să justifici dreptul cuiva de a ocupa cea mai înaltă funcţie în stat şi de a se bucura de privilegii la care cei mulţi dintre noi nici nu putem visa vreodată. Mai mult, legăturile istorice ale casei regale cu comerţul de sclavi în fostele colonii ale imperiului britanic, legături recent descoperite, o ceremonie inutilă şi costisitoare plătită din banii contribuabililor în plină criză economică, o avere incomensurabilă şi privilegiile de neînchipuit, toate acestea fac ca încoronarea nu numai să nu prezinte mare interes pentru britanicul de rând, ci chiar să-l irite. Cu două excepţii, dintre care unul e jurnalist deci, prin natura meseriei, trebuie să se ocupe de eveniment, eu nu cunosc absolut niciun britanic care să stea în faţa televizorului şi să urmărească ceremonia sau să se ducă la Londra pentru a vedea pe viu suita regală. Apatia este generală, iar mulţimile pe care le vedem la televizor şi care, în comparaţie cu 1953, sunt mult reduse numericeşte, sunt formate fie din gură-cască, fie din turişti străini, fie din monarhişti convinşi.

O familie imorală preocupată să ascundă gunoiul sub preş

Apatia generală a britanicilor în legătură cu încoronarea lui Charles are ca sursă însă şi percepţia lui ca persoană privată în public şi mai ales insistenţa lui dincolo de limitele raţiunii de a ne-o băga pe gât pe fosta amantă, doamna Camilla Parker-Bowles, pe post de regină. 

Foto: Profimedia Images

În ciuda încercărilor disperate ale presei şi tabloidelor de dreapta din Marea Britanie, care s-au străduit din răsputeri în ultimele luni să ne-o prezinte pe Camilla drept femeia ideală, regina ideală, mama iubitoare şi alte bazaconii, britanicii nu o iubesc şi nu o vor iubi niciodată aşa cum au iubit-o şi chiar divinizat-o pe Prinţesa Diana. Că au acceptat-o până la urmă drept consoartă a lui Charles pentru că, la urma urmei, orice om are dreptul la fericire, asta e altceva. Însă toleranţa e una şi iubirea alta. Totuşi, nu se poate uita că această femeie, în ciuda virtuţilor pe care jurnaliştii de casă ai familiei regale se întrec să i le cânte precum odinioară „ziariştii” români o cântau pe Elena Ceauşescu, a contribuit decisiv la ruperea mariajului lui Charles cu Diana prin legătura ei imorală cu viitorul rege, a spart o familie şi l-a îndepărtat pe Charles de propriii fii. De altfel, Harry însuşi, fiul cel mic al regelui, nu a venit la Londra decât pentru ceremonia religioasă, urmând să plece în două ore înapoi la propria familie din Statele Unite. Acesta a dezvăluit în cartea sa că el şi fratele său mai mare, William, l-au implorat, în 2005, pe tatăl lor, să nu se însoare cu Camilla, dar evident că acesta nu i-a ascultat. Între timp, William a devenit mai conciliant ori, mai degrabă, a avut o nevastă, pe Kate Middleton, mai hotărâtă decât Meghan Markle să facă pe plac sistemului şi să nu se angajeze in lupte pe care nu avea cum să le câştige. Harry a decis să se rupă de ceea ce el percepea ca fiind un sistem opresiv coordonat, în bună măsură, de „Cabinetul II”, adică de o femeie adulteră care nu numai că i-a adus atâta nefericire mamei sale, dar orchestra, prin legăturile ei dubioase cu jurnalişti veroşi, şi cele mai multe atacuri ordinare împotriva lui şi a soţiei sale. E de mirare cum Charles a fost gata să sacrifice totul, inclusiv viitorul monarhiei, pe altarul obsesiei sale erotice, cum şi-a îndepartat fiii şi şi-a pus în cap întreaga familie şi mare parte din naţiune doar pentru a fi alături de amanta sa. Şi mai ales e de mirare cum fosta regină s-a lăsat într-atât de manipulată de cei doi adulteri, încât, de unde înainte promisese că niciodată Camilla nu va fi cunoscută drept altceva decât ducesă consoartă, înainte să moară singura ei grijă a fost să se asigure că noua sa noră va fi „regină consoartă” (titlu lepădat, la numai un an, de Buckingham pentru mai clarul „regină”). William şi Kate sunt dispuşi să accepte această mizerie şi să joace teatru pozând în familia perfectă pentru că amândoi îşi doresc imens să ajungă şi ei să fie încoronaţi şi ştiu foarte bine că, odată Harry şi Meghan ieşiţi din peisaj, ei ar fi în prima linie în calea mâniei regale dacă ar face un pas greşit. Dar întrebarea este dacă aceştia vor mai ajunge să fie încoronaţi la rândul lor.

Va deveni Marea Britanie republică?

La prima vedere, mai ales dacă te uiţi la evenimentul de azi exclusiv prin lupa presei conservatoare şi a tabloidelor, o asemenea întrebare poate părea absurdă. Cum să te gândeşti că monarhia s-ar putea sfârşi când mii de oameni îl aclamă pe rege şi pe consoarta sa, când William şi Kate par cuplul ideal, când totul pare să meargă strună? 

Foto: Profimedia Images

Ei bine, aparenţele pot înşela. Desigur, o schimbare majoră în sistemul constituţional britanic nu se va produce peste noapte. Societatea este deja adânc fracturată după Brexit, şi asta după ce Marea Britanie fusese parte a UE numai câteva decenii: nu e greu să ne imaginăm ce ar produce în societate abolirea unei instituţii care se confundă, la nivel de imagine şi identitate, cu naţiunea însăşi. În plus, sprijinul general pentru monarhie, chiar dacă mult diminuat, se situează confortabil peste 60%, în ciuda opoziţiei republicane foarte vocale. Problema este că mare parte a acestui sprijin vine din partea generaţiilor de peste 50-60 de ani şi nu sunt semne că tinerii de azi sau cei care erau foarte tineri acum 20 de ani, pe măsură ce înaintează în vârstă, ar deveni mai conservatori şi mai iubitori de regalitate. În ciuda propagandei regale, în ciuda eforturilor lui William de a-şi sufleca bărbăteşte mânecile şi de a părea apropiat de popor, de a merge la sală, de a se plimba cu bicicleta, de a merge cu metroul (sigur, cu camerele tv după el) sau de a bea stângace bere în pub, tinerii – şi mai ales tinerii educaţi – nu pot fi convinşi sub niciun chip. Singura şansă de comunicare a familei regale cu tineretul erau Harry şi Meghan, pe care însă, în mod stupid, orgoliul lui Charles, Camilla, William şi Kate i-a îndepărtat şi determinat să ia calea „exilului”. Această fractură între generaţii deocamdată e ţinută sub control, mai ales că niciun partid mainstream din Marea Britanie nu-şi propune măcar să ia în discuţie ideea unui referndum, necum să şi sprijine activ abolirea monarhiei. Dar, dacă lucrurile nu se schimbă radical în casa regală, dacă Charles insistă în a-i acorda fostei amante un rol primordial în viaţa publică, dacă William şi Kate nu înţeleg să se apropie, cu orice risc, şi de cei care astăzi îi detestă şi să-i mai lase pe veteranii de război şi pe cititoarele de Daily Mail şi The Sun, şi mai ales dacă nu se petrece o reconciliere rapidă cu Harry şi Meghan, în maximum o generaţie Partidul Laburist, ai cărui membri tineri deja se revoltă pentru supunerea necondiţionată faţă de cauza monarhică (citiţi comentariile de pe pagina lor de Twitter dacă vreţi să vă convingeţi), nu va mai putea evita un referendum în legătură cu abolirea monarhiei. Perspectivele nu sunt însă încurajatoare: din păcate (spun asta pentru că eu sunt, contrar a ceea ce s-ar putea crede din rândurile de mai sus, un monarhist de profundă convingere), familia regală nu pare conştientă de pericolele care vor veni şi tare mă tem că succesul aparent al zilei de azi îi va îmbăta pe Charles şi William cu apă rece.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp