Foto: Profimedia Images
Am adus coachingul în rolul meu de manager în urmă cu mai bine de 20 de ani. De atunci, obiceiul meu de a fi atent la oameni, la interacțiunea și rezonanța dintre ei, la emoțiile și percepțiile lor a devenit o „boală profesională”.
Într-o zi de toamnă, m-am întâlnit cu Daniel, un prieten drag, căruia îi apreciez constant interesul a se descoperi mai bine pe sine și pentru a sprijini dezvoltarea altora. Ce apreciez și mai mult, la fiecare din interacțiunile noastre, este cum transformă subiecte banale în conversații dinamice și constructive.
În ziua respectivă, Daniel îmi povestea o experiență recentă pe care o avusese la un concert simfonic. M-a ajutat să îmi imaginez - 50 de instrumentiști, un dirijor, o sală plină, emoție și bucurie. Ce l-a impresionat mai mult decât asta, îmi povestea cu vocea cuiva care asistase la o minune, a fost armonia perfectă de pe scena. Un detaliu atât de ușor de ignorat și totuși vital în economia spectacolului.
„Fiecare instrumentist știe perfect ce are de făcut, are partitura proprie, are rolul său. Atenția la dirijor, la semnalele sale, la momentul intrării în rol. Atenția la a respecta regulile, clar stabilite și cunoscute de fiecare.” a continuat Daniel să îmi povestească observațiile sale. „Cum ar fi dacă regulile nu le-ar fi cunoscute, dacă s-ar schimba, dacă dirijorul ar introduce reguli noi?”
La momentul ăsta, eram deja pierdut în imaginea pe care reușise, cu atâta emoție, să o creioneze în mintea mea. Mă vedeam deja în sală, privind scena, analizând sincronicitatea orchestrei.
„Te-ai gândit vreodată cum arată comparația dintre o orchestră simfonică și o companie?”, l-am auzit întrebând. Întrebare m-a readus brusc la realitate. Nu, nu mă gândisem niciodată.
Am început să creionam împreună aceasta comparație.
Cum ar arăta un spectacol în care dirijorul se așază, pe rând, în locul fiecărui instrumentist? Este dirijorul le fel de priceput ca membrii orchestrei? S-ar putea. Este însă necesar?
Cum ar suna un spectacol în care o mână nevăzută ar decala intrarea instrumentelor cu o jumătate de secundă? Aceiași instrumentiști, talentați și pricepuți, doar că intrarea lor este decalată față de partitură. Cum ar fi dacă doi violoniști ar lipsi, iar în locul lor ar fi aduși doi pianiști? Sau poate doi spectatori.
Am făcut diverse scenarii. Cum ar fi dacă, cum ar arăta dacă..?
Venind amândoi din mediul de business, comparația cu diverse comportamente din companii ne-a fost la îndemână.
Cine dirijează echipa? Cât de clar este acest rol?
Cum sunt aleși „instrumentiștii” dintr-o echipa? Sunt fiecare potriviți pentru rolurile lor sau „pianistul” ar trebui de fapt să fie „violonist”?
Care sunt regulile de comunicare dintre „dirijor” și echipa lui?
Câte momente avem în care intrările sunt defazate? Ce învățăm din ele și cum le corectăm?
Pe măsură ce înaintam în aceasta analiză, ne apăreau pentru fiecare din întrebări exemple reale, din experiența fiecăruia din noi.
Discuția nu a avut o concluzie, ci mai degrabă un punct de reflecție. Poți fi un violonist impecabil, talentat și îndelung exersat, asta nu te face neapărat dirijor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.