Vara lui 2015. Am un stagiu de reumatologie și îndrumător îmi este dr. Cosmin Constantinescu, un om absolut minunat de la care am învățat o mulțime de lucruri din medicină și viață. Locuiesc peste drum de spital, aproape de parcul Kiseleff. Într-o zi aflu că niște colegi s-au înscris la doctorat, pun informația asta la locul ei și nu-mi bat capul cu ea. După program, trec pe acasă, apuc un măr granny smith și mă duc ușor spre parc, la banca mea poziționată între niște tufe de trandafiri. Vreau o provocare, simt nevoia să fac ceva nou, să mă agăț cumva de un alt țel, să lărgesc un cerc în care eram confortabil, dar care nu-mi mai genera prea multe satisfacții. Trag aer curat în piept, îl țin câteva secunde acolo și mă hotărăsc să dau examenul la școala doctorală. Îmi voi lua concediu, voi învăța bine toată materia și văd apoi. Zis și făcut.
Eu n-am avut concediu în rezidențiat, pentru că n-am vrut. Cinci ani am pendulat între secții grele și m-am aruncat cu totul în medicină, cel mai mult într-un compartiment tip USC, de coronarieni (coronarele sunt acele artere mici care irigă inima, iar aici apar blocajele care duc la infarct miocardic). De data asta aveam nevoie de o rupere, să mă concentrez pe o materie stufoasă și grea. În acea programă intra și un subiect ca o nucă-n perete, pentru că era o afecțiune mai degrabă încadrabilă la pediatrie, destul de rară. Glumeam cu colegii despre cum rămân aceste programe și nu-și mai dă nimeni interesul să le schimbe. Afecțiunea se numește mucoviscidoză sau fibroză chistică. Am învățat-o cu drag, chiar cu fascinație, iar despre ea vă voi povesti în continuare, până ajungem la un om. La omul despre care e acest material.
Fibroza chistică este o afecțiune încă incomplet elucidată. Pe scurt, un defect de canal perturbă migrația electroliților și dă peste cap funcționarea glandelor sudoripare, salivare, pancreatice, pulmonare, digestive, dar relele produse sunt mai ales la nivel pulmonar și digestiv. Mucusul se acumulează în exces în bronhii, formează dopuri, dilatează bronhiile – orice mucus care face stază înseamnă risc crescut de infecții. La nivel digestiv, pancreasul sau ficatul se pot bloca, cu risc mare de diabet, ciroză. Apare și deficitul de creștere. Boala e genetică, încă de la naștere, afectează așadar preponderent copiii, dar poate apărea și la adulți, rarisim. Pacienții au nevoie de aspirația secrețiilor, antibiotice puternice în caz de infecții, mască cu oxigen, o vestă specială care facilitează drenajul secrețiilor și împiedică formarea de dopuri, vitamine multe, enzime digestive, substanțe care să scadă vâscozitatea mucusului produs în exces, alte suplimente alimentare care să substituie multiplele carențe, vaccinuri pentru a preveni principalele infecții virale pulmonare. Nu există tratament curativ. O opțiune – de tragere de timp însă – poate fi transplantul pulmonar. Au mai apărut terapii moderne pentru anumite mutații genetice, unele cu rezultate foarte bune, dar aici e vorba de control al simptomelor, nu de act de vindecare.
Când citești sau înveți ceva, creierul este hipersensibilizat la acea informație și te poți lovi ulterior de ea, putând fi chiar surprins de apariție. Vezi undeva un cuvânt și apoi îți sare în ochi într-o carte, de parcă e un fenomen mistic; în realitate e pură neurologie. La fel aveam eu să mă lovesc de fibroza chistică, într-un mod pe care nu-l voi uita niciodată. E trist, ți se răsucește pe suflet, dar conține și multă speranță, bunătate, simplitate, empatie.
Mihăiță a stat cuminte în lista mea de prieteni până ce m-am dus pe profilul lui, mânat de o postare de-ale distinsei doamne Profesor doctor Elena Copaciu, medic ATI. L-am descoperit și am aflat că are mucoviscidoză, că stă internat cu lunile prin spitale, că suferă, că-n același timp se luptă să schimbe niște lucruri în sistemul de sănătate, că face sacrificii pentru alți pacienți cărora le procură medicamente rare. M-am uitat pe câteva poze și nu mi-a venit să cred: era o mână de om, cred că avea vreo patruzeci de kilograme. Știam de modificările date de boală, dar acum superpozam o materie dintr-o carte pe un caz real și-i simțeam pe viu nenorocirea. Îmi imaginam cum e să tușești întruna, să te înneci, să nu ai poftă de mâncare, să iei un pumn de pastile, să știi că deasupra capului tău stă o sabie legată de un fir firav de ață. Am văzut și o poză cu pastilele ce trebuiau luate în fiecare zi. Măiculiță! Vreo 30.
N-am avut curaj să-i scriu, nu știam ce să-i zic, cum să-l abordez și nu consideram oportună o intervenție. Ar fi trebuit, știu, să-i dau o simplă încurajare. Mesajul a venit mai târziu de la el, calm, cald, timid. Mă ruga să-l ajut cu o campanie de strângere de fonduri, că nu se mai descurca cu cheltuielile necesare terapiilor complexe, consulturilor. A venit și o informație care m-a zdruncinat: intrase pe lista de transplant pulmonar și era bucuros. Eu, în egoismul sănătății mele (nu conștientizăm asta, dar cu toții suntem egoiști aici), nu puteam cuprinde ce înseamnă această bucurie, această potențială prelungire a vieții, până când plămânii noi ar fi cuprinși de ghearele bolii, înecați și ei, stricați.
De-a lungul timpului au venit mesaje aproape terapeutice din partea lui, după niște postări în care îmi spuneam ofurile, evident mult mai mici decât ale altora, spre exemplu ale lui. Ce faci, Vasi? Ești ok? Nu realizăm asta, dar sunt rarisime cazurile în care ne mai întrebăm unii pe alții dacă suntem ok. Ne aruncăm în luptele noastre, în idealuri, în împliniri de visuri, în fugi după fericire, în acte egoiste și uităm să ne mai pese de ceilalți, să le dăm un mesaj simplu, să-i întrebăm cum mai sunt. Mihăiță își rupea din timpul lui, așa cum făcea cu mulți alții. Am căzut pe gânduri și mi-am zis că oamenii care cad tare și se dau cu toate organele de pământ apreciază cel mai sincer viața și le pasă cel mai mult de toate prelungirile ei.
Într-o zi, Mihăiță m-a invitat la un film. Părea ciudat, dar am acceptat imediat și eram podidit de emoții. Aveau să vină mai mulți prieteni de-ai lui, era filmul lui, filmul bolii sale, iar el cred că făcea asta ca să-l înțelegem mai bine, să-i pătrundem povestea, suferința. Am ajuns la mall și l-am văzut pentru prima oară. O mână de om, piele și os, cu relieful osos al feței pregnant, dar cu ochi plini de calm, ca insule într-un ocean altfel destul de agitat. O mână de om, dar un munte de omenie.
„Five feet apart”. E un film în care niște adolescenți cu fibroză chistică se bucură de viață și se agață de orice șansă pentru o nouă zi. Aceeași afecțiune a picat, ca un rapel din cer, și peste Mihăiță. A stat lângă mine, la mai puțin de cinci pași. Chiar mai puțin de unul. I-am perceput respirațiile și gurile dese, trase cu sete, care prindeau aerul de niște firișoare invizibile și-l trăgeau în plămânii obosiți și încărcați. E o mână de om, dar are trăire-n el mai multă decât acumulează unii în vieți trăite aievea, anapoda, ca un dat impecabil ce poate ține oricât.
E ciudat cum stau lucrurile în universul ăsta. Mihăiță are degete care seamă cu bețele de toboșar, dar nu bate nicio tobă cu ele; sunt așa de la patologia respiratorie cronică. Așteaptă un transplant de plămâni, face tot felul de proceduri, ia peste 30 de pastile pe zi. Cu toate acestea, se bucură de timpul avut, care e o variabilă delicată la el. Mai mult, Mihăiță se luptă pentru alți oameni. Merge pe la minister, face presiuni să se aprobe dosare speciale, e cărăuș de pastile care nu se găsesc pe la noi, face conștientizare în domeniul afecțiunii sale.
Universul ăsta pune uneori în niște locuri ce n-ar trebui să pună. Și e cumplit de trist. Nu mai înțeleg câteodată nimic. Mi-a venit să plâng de vreo cincizeci de ori, dar m-am abținut cu greu. Sunt un bărbat, ce dracu, nu se cade. Am făcut-o sub ploaie, ulterior, aproape de casă. Să nu uit. El s-a oferit să mă ducă, spunând că oricum are treabă aproape de mine, de rezolvat ceva cu un pacient. Am simțit că era o minciună, una dintre cele cu scop nobil, pentru că voia să se agațe de un motiv doar pentru a mă conduce pe mine, un gest aparent banal.
Mulțumesc, M., pentru lecția incredibilă! Chiar aveam nevoie de așa ceva. De toată înlănțuirea asta. În tâmpeniile noastre cotidiene, luăm totul de-a gata, ne lamentăm, lenevim, ne batem joc de timp, ne gândim doar la noi, când alții se chinuie în lupte pe care nici nu le putem înțelege cu adevărat. Sper din tot sufletul ca el să fie bine. Îl puteți urmări pe Facebook, îl puteți ajuta ori de câte ori are nevoie. Și are. Și merită. Din plin.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.