Foto Profimedia
Prin 860, spun legendele istorice, au ajuns drakarele vikinge ale lui Ingolfur Arnarson pe malurile Islandei. Zeii păgâni în care credeau le indicau unde să își ridice casele aruncând niște piloni. Era însoțit de fratele său, care a fost ucis pentru că nu a oferit ofrandă zeilor, cel puțin așa spune legenda. Fiecare nou venit era însoțit de familia lui și ocupa pământ, pe care și-l luau în proprietate, înconjurându-l cu o făclie aprinsă.
Și totuși locul unde au ajuns nu era complet necunoscut. Grecii antici știau de o insulă nordică de dincolo de Arhipelagul britanic, pe care o considerau capătul lumii și îi spuneau Thule. Alte legende spun că atunci când au ajuns norvegienii în Islanda, deja erau acolo niște călugări irlandezi, care au plecat. Ultime descoperiri arheologice dovedesc prezența vikingilor în Islanda la anul 800.
Au ajuns vikingii... Fugeau de suprapopularea din fiordurile norvegiene și fugeau de regele Harald. Și au găsit o insulă pustie, doar cu păduri și păsări. Atât. Probabil că au ajuns în perioada de zi islandeză de șase luni. Prima dată și-au făcut cuib sau longhause în Golful Faxafloi, pe locul unde este astăzi capitala. În ciuda apropierii de Cercul Polar, locul era propice locuirii, căci îl dezgheța și încălzea curentul blând al oceanului. Valuri de alți vikingi au tot venit și au ocupat toate locurile de pe marginile insulei, care erau ospitaliere. Mijlocul insulei plin cu vulcani cu răsuflare otrăvită, cu ghețari și vânturi înghețate, departe de suflarea dătătoare de viață a oceanului nu putea fi locuit și așa a rămas până azi.
Au tăiat toate pădurile pentru drakare și case, au adus cai și oi că aveau iarbă destulă să pască. Și-au făcut acasă la capătul lumii, dar și-au dat seama că pentru a avea acasă nu e destul acoperiș și mâncare. Cuiva – cine știe cine o fi fost?! - i-a înflorit în minte ideea că au nevoie de legi, de reguli, de rânduieli, de organizare. Voiau să fie o țară, nu o populație! Mărețe idei pentru acel timp și pentru niște rătăcitori pe mări! Trimit un mesager în Norvegia să studieze legile. Ca rezultat al muncii lui se naște Legislația lui Ulfjot.
S-au mai întâlnit reprezentanții grupurilor de coloniști din diferite regiuni pentru sfat – Thing – chiar de la începutul colonizării, dar pe la 930 după întoarcerea lui Ulfjot din Norvegia s-au întrunit pentru prima dată toți lorzii care reprezentau cele douăsprezece districte. Au ales Valea Thingvellir; loc absolut fantastic, cu stânci abrupte, hexagonale, aruncate afară din fundul pământului de vulcani, pe care l-ați văzut în filmul „Urzeala tronurilor”; pentru primul parlament al lumii: Althing. Probabil că zeii lor le-au indicat că această catedrală de piatră născută de natură e cel mai bun loc. Poate și hurdufolk, oamenii ascunși, ce locuiesc în pietre și cu care vikingii stau de vorbă, să le fi spus că acel loc e cel mai bun pentru locuința sufletului țării, care se zbătea să se nască.
...
Îmbrăcați în piei de animale, cu coifuri cu coarne pe cap, cu plete și bărbi lungi, cu desene pe chip, cu cingători late în care aveau prinse cuțite și topoare cu lame late se adunau o dată pe an pentru două săptămâni conducătorii celor doisprezece districte înșirate pe malurile insulei și luau decizii pentru mica lor țară de-abia născută și care pornea în toate de la zero. Fiecare district avea trei membri. Cum își alegeau conducătorii Althingului? Erau aristocrați unși pe viață? Erau lideri cu putere de viață și de moarte?
Aveau în mână legea și nășteau legea prin dezbateri, erau și lideri religioși, dar nu erau aleși pe viață. Acolo în Valea Thingvellir s-a născut parlamentul democratic, când toți acei trimiși îl alegeau dintre cei treizeci și șase pe cel care va prezida trei ani la rând adunarea. Atât! Trei ani! Conducea adunarea. Ceilalți dezbăteau, rezolvau divergențe și dispute teritoriale. Dădeau o hotărâre. Liderul ales o citea și devenea lege. Nimeni nu o discuta sau nega! Era lege. Asista fiecare om, care voia, la adunările Althingului. Priveau cum se nasc legi pentru binele obștii și sue judeca pricini. După ce se lua o hotărâre, fără coerciție, fără impunere, legea era... lege. Nimeni nu era mai presus de ea și nimeni nu o încălca.
Acesta a fost începutul țării miraculoase de azi, în care nu există închisoare, nu există armată, nu există uși încuiate, nu există analfabetism și cetățeni neșcolarizați, se citește cel mai mult de pe planetă, toți cetățenii învață de mici engleza pe lângă islandeza străbunilor, nu se plătește curentul, nici apa caldă, pentru că vine din pământ și e un bun al tuturor și e dat tuturor, nu există asistență medicală privată, adică cu plată. Totul a pornit de la niște norvegieni rătăcind pe oceane în căutare de mijloace de supraviețuire și au ajuns să nască o țară miraculoasă.
Nu a fost ușor. Ani grei. Muncă multă. Populație moartă de foame, când au fost erupții catastrofale de vulcani. Exploatat orice resursă, chiar și acea groaznică carne de rechin, hakarl, ce în lipsa luminii soarelui de șase luni pe an era cea mai bună sursă de vitamina D ca populația să nu devină rahitică.
...
Aici s-a discutat trecerea la creștinism, la întâlnirea Althingul în anul 995. Fierbea de grijă țara lor de-abia încropită. De când au venit s-au închinat la zeii lor dintotdeauna, pe care îi luaseră de acasă purtându-i în suflet, la Odin - zeul suprem, la Thor – zeul tunetului, la Frigg – zeița cerului, la Freya - zeița dragostei și a fertilității și la mulți alți zei, căci ei luaseră de acasă pe fiecare zeu în care au crezut străbunii. Nordicii aveau zei pentru orice - și pentru lună, și pentru iarnă, și pentru tinerețe și frumusețe, și pentru moarte, chiar și câte un zeu pentru ieri, azi și mâine. Au crezut în elfi sau huldufolk. I-au văzut acasă, când erau copii și se jucau cu ei prin pădurile întunecate ale Norvegiei în nopțile de jumătate de an și în zilele scurte și întunecate și i-au văzut și aici. Aveau case în păduri, în stânci. Erau spirite ocrotitoare ale naturii fără de care nu puteau trăi. S-au născut cu ele, trăiau cu ele, mureau cu ele. Toți lorzii celor douăsprezece districte aveau fețele întunecate de grijă. Le plăceau viața și țara construită aici. Le plăceau fiordurile în care și-au făcut culcuș mai întâi, apoi casă și apoi țară. Nu mai voiau să plece nicăieri. Nu mai voiau să caute altă casă, gonind pe mări. Din faima de cuceritori de pământuri, despre care existau dovezi istorice că au ajuns până în Asia Mică sau că vikingii au pus bazele nașterii Rusiei, nu mai exista în ei decât dragul de navigație pentru pescuit și pentru comerț.
- Ce ne facem!? Pe tronul Norvegiei s-a urcat Olaf Tryggvasson și ne cere să trecem la creștinism, să credem în zeul pe care l-au omorât oamenii bătându-l în cuie pe o cruce și apoi a înviat, altfel vine peste noi și ne șterge de pe fața pământului. Unde să plecăm?! Unde ne mai spun zeii noștri să aruncăm pilonii de casă. Bunicii noștri au fugit de regele Harald. Și-au făcut cuib în pământ acoperit cu brazde de iarbă la început. Au supraviețuit. Ne-am făcut longhouse. Am înmulțit caii și oile cu care au venit străbunii. După case și așezări ne-am făcut țară cu legi. Zeii străbuni sunt lângă noi, aici. Elfii apar după orice piatră și se joacă cu copiii noștri. Ce ziceți, lorzii mei, să facem!? a vorbit conducătorul adunării parlamentului.
- Zeul creștinismului e bun și iertător. Credincioșilor lui le promite raiul! a zis unul din cei doi trimiși ai regelui Olaf Tryggvasson.
- Nu puteți rămâne păgâni! Vi se oferă șansa la rai! a spus și al doilea trimis.
Toți cei treizeci și șase de membri ai parlamentului au vociferat. Unii spuneau că nu vor alt zeu. Alții spuneau că nu vor alt rai, că au raiul lor, Valhalla. Cineva țipa că nu pot trăda zeii străbuni, care i-au vegheat de când au venit pe pământ.
- La ce bun un rai promis în altă viață, când noi avem raiul nostru aici și amenințați că ni-l distrugeți?! a țipat cineva.
Apoi vocile s-au stins. Fețele erau triste și îngrijorate. Pe fiecare se citea: Unde să plece iar!? Unde să își găsească loc pe pământ!?
Pentru că erau și mari preoți, nu doar lorzi, seara au făcut rugăciune închinată zeilor pe care i-au avut mereu alături, despre care străbunii le-au spus povești, când erau în leagăn și despre care au spus și ei mai departe poveștile, ca să nu se stingă nici credința și nici poveștile, acolo pe stâncile Althing, unde e acum steagul. Au aprins făclii și au dansat. Au spus incantații și implorări pentru cei care i-au vegheat mereu. Au și plâns, când s-au terminat cuvintele rugăciunii. Thor le-a și răspuns pornind o furtună. Au adormit obosiți în longhause construit la baza stâncii, ce le era casă pe perioada de întâlnire a Althingului.
În zori s-au adunat iar. Conducătorul ședinței avea fața liniștită și luminată. Era singurul. Ceilalți erau tot întunecați de grijă. El a vorbit ferm:
- Lorzii mei, o să trecem la creștinism. Regele Olaf va primi veste că Islanda e creștină. Vom înălța biserică cu cruce în vârf, așa cum vrea el, ca să ne păstrăm țara construită aici. Nu ne putem permite să o pierdem. Nu avem unde pleca. Aici e marginea lumii.
Ascultătorii l-au privit cu groază. Nu putea trăda zeii și credința străbună! Nu putea renunța la Valhalla!
- Va fi doar o vorbă trimisă regelui și o construcție goală. În inima noastră nu intră nimeni cu de-a forță. Și știți ce vom avea în inimă, nu?! Acolo nu poate intra nimeni cu de-a sila...
Adunarea a răsuflat ușurată. A înțeles ce le-a propus conducătorul Althingului. Să adopte creștinismul de formă și în inimă să aibă altar pentru zeii străbuni.
...
O ultimă ședință pe stâncile din valea Thingvellir a parlamentului islandez a fost în 1944. După sute de ani de istorie zbuciumată – în secolul XIII cade sub stăpânire norvegiană, apoi sub dominația Danemarcei – vine cel de-al doilea război mondial. Islanda e ocupată de britanici și americani pentru a-i opri pe nemți să ajungă în mijlocul Oceanului Atlantic, după ce ocupaseră complet Danemarca. La sfârșitul războiului, în 1944, parlamentul islandez care funcționa în capitala Reykjavik de vreo sută de ani face o ședință solemnă pe stâncile Althing de la Thingvellir și decretează independența țării și nașterea Republicii Islanda. Acolo unde flutură și acum steagul pe Logberg.
...
De ce scriu eu despre asta astăzi?!
Pentru că de vreo 34 de ani România are parlament ales democratic... A votat cele mai bune legi în favoarea unei clase privilegiate, a unei clase de speciali și de oameni politici, care efectiv strivește țara. Au legiferat doar în favoarea lor.
Suntem pe punctul de a fi degradați ca țară și să fim clasificați în categoria țărilor „junk”, la fel ca Rusia și Ucraina, să pierdem bani mulți de la Comunitatea Europeană și totul pentru că privilegiații nu vor să renunțe la privilegii. Nici măcar cât un fir de praf, nici măcar cât o unghie. Nu-i nimic că se prăbușește țara sub greutatea privilegiilor lor, câtă vreme le este bine nu contează nimic...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu alte cuvinte, o Constituție cu bube, făcută pe picior, cu omisiuni sau dublu înțeles va naște legi la fel de strâmbe. Din păcate noi mergem înainte cu o Constituție însăilată în anii 90. Această Constituție n-a suferit schimbări majore, pentru că politicienii nu sunt interesați de asemenea schimbări. Trucul lor e să ne direcționeze spre vot, în așa fel încât să nu observăm hibele Constituției. Să ne țină cu ochii legați, să de distragă atenția de la legea principală și coloana vertebrală a republicii.
Ce putem face? Putem începe, în calitate de opinie publică, un proiect major de reformă a Constituției. Un proiect care poate dura ani buni, dar care să antreneze mass-media, profesioniști, ONG-uri etc. Apoi, Referendum.
Ideea e simplă, dar cere efort și timp, fix lucrurile pe care românul nu le suportă. El vrea repede și, dacă se poate, fără bătaie de cap. Politica a fost dintotdeauna preocuparea LOR, nu A NOASTRĂ.
Pentru cei care n-au realizat încă, politica nu e unidirecțională. Ea îi include atât pe politicieni, cât și pe cetățeni. Ustensilele politice pe care le deține cetățeanul sunt puține și încete, dar există. E vorba de vot și de referendum. Ultimul e mai puțin folosit, dar e un instrument mai puternic ca votul.
Politicienii nu-l iubesc foarte tare și se cam tem de el. Cu cât trece mai neobservat, cu atât mai bine.
Vă recomand acest film care arată discrepanţele majore dintre modul de organizare al societăţii americane contemporane şi cel al statelor vest-europene. Astfel, în Italia, Michael Moore e uimit de cât de multe zile de concediu (plătite) au + al 13-lea salariu, în Franţa constată că grija pentru o alimentaţie corectă se predă încă din anii mici de şcoală, în Norvegia deţinuţii sunt ca într-un sat de vacanţă doar că nu au voie să ia legătura cu familiile lor sau cu prietenii, iar pedeapsa cu moartea e abolită, în Finlanda copiii nu au teme pentru acasă şi succesul lor pe plan internaţional e mult mai mare, în Germania află că nemţii nu ascund trecutul reprobabil al fasciştilor ci îşi asumă răul comis, fără să-l bage sub preş iar periplul continuă şi în alte ţări.
De reținut mai ales concluzia filmului, în care se spune că un european normal nu ar pleca în SUA pentru nimic în lume, pentru că acolo toate sunt pe dos, în defavoarea oamenilor de rând. E vorba de stiluri fundamental diferite de existenţă, care îi plasează pe europeni la nivel social mult mai avansat.
Din păcate, noi suntem departe de modelul vest-european și ne îndreptăm declarativ spre modelul nord-american. Doar declarativ, pentru că în realitate România merge pe un drum mult mai rău – modelul țărilor sud-americane.
Marele exod a început după 1989, atunci când mulți au simțit că aici va fi o țară pentru "speciali" și că ei, oameni obișnuiți, trebuie să caute un loc normal.
Au rămas idealiștii, bătrânii, copii și politicienii.
Cum primele categorii nu aveau decât drept de vot, nu și de decizie, politicienii au "demonstrat" că sunt singurii capabili să decidă legile noi.
Poate că unii simt,deja, ceva din Ferma Animalelor al lui Orwell.
Au dreptate, ne conduc niște porci, nu este un eufemism, care ne mint pe față.
Au făcut legi pentru ei, au făcut legi cu dedicație, ne calcă în picioare zi de zi.
Marcel, Sorin, Klaus și cum i-o mai chema, ne scuipă în față zilnic, pe toate posturile de televiziune, au încredere că suntem masă de manevră.
Ar trebui să facem că islandezii, zicem ca ei și facem că noi.
Și după alegerile din 2024, să ne uităm la fețele lor și să râdem, să râdem de proști.
Precizez în clar, nu AUR e soluția.
Doar o corectura: au si inchisoare, dar era nefolosita pana cand a ajuns acolo unul de-al nostru. iar cand si-a incheiat penitenta, neavand alta slujba sa-i ofere, ca sa nu mai fure, au creat slujba de paznic al inchisorii in care nu se afla niciun detinut.
Există, zic eu, o explicație logică pentru care, în general, țările nordice sunt mai civilizate și mai închegate decât cele sudice. În țările nordice condițiile de viață sunt vitrege. Acolo nu poți, ca în sud, să lenevești cu burta la soare și să trăiești târâș-grăpiș de azi pe mâine. În nord lenea și lipsa de organizare și de determinare înseamnă un singur lucru: moarte. Nu poți să trăiești fără o locuință bine făcută și încălzită. În sud, merge și cu ceva colibe de paie sau chiar la umbra copacilor. În nord nu poți să trăiești culegând ce găsești, fiindcă natura e zgârcită și aspră. Tot ce consumi trebuie să cultivi. Fără munca ta susținută și organizată și - foarte important - împreună cu restul comunității, nu ai nimic de mâncare: nici fructe, nici legume, nici carne, nici lapte, absolut nimic. Ce vreau să spun? În sud se poate viețui și fără să faci nimic, chiar dacă ești leneș, indolent, izolat de comunitate, neorganizat. Desigur, comunități există peste tot, omul e o ființă socială, viața poate fi grea peste tot, dar cea mai grea este evident în nord. De aceea nu e de mirare că în nord s-a produs o selecție naturală a comunităților. S-au așezat acolo, au rămas și au supraviețuit doar cei puternici și uniți în comunități puternice. Viața i-a obligat să fie mereu activi, determinați, lucizi și să se ajute reciproc, să se respecte reciproc.
Prin comparație, România e o țară binecuvântată cu toate resursele și cu o climă rezonabilă. Aici dacă arunci un pumn de semințe în pământ, gata, vei avea o oarecare recoltă. Așa că ne-am lenevit, ne-am lăsat pe tânjală, iar azi importăm fructe și legume din țări care obțin recolte din piatră seacă și fac irigații cu picătura, că apa e rară și prețioasă. Rușine să ne fie!