„Toate Guvernele Mint”, un documentar despre spiritul jurnalismului independent, a rulat recent în București în cadrul festivalului One World România. Filmul e dedicat amintirii lui IF Stone, un jurnalist ce n-a fost niciodată acreditat la Casa Albă, dar care a dezvăluit mai multe despre guvernele americane decât mai toată presa tradițională la un loc. Tema e una simplă: presa mainstream e o corporație în sine, se supune complet banului și nu îți prezintă informația pe care o vrei ci doar cea pe care o dorește Guvernul. „Adevărul e mereu la pagina 17”, spunea IF Stone, acuzând presa că îngroapă subiectele reale undeva spre finalul ediției. Cine duce mai departe însă jurnalismul lansat de IF Stone? Democracy Now, The Young Turks sau The Intercept sunt printre exercițiile de independență ale unor jurnaliști de investigație excepționali. Ultima este finanțată de patronul ebay și condusă de Glenn Greenwald, fostul jurnalist The Guardian, cel care a publicat documentele lui Snowden.
Factual, PressOne sau Rise Project sunt echivalentul lor românesc. Și a fost o senzație chiar plăcută să vedem cum lumea s-a strâns în jurul unor jurnaliști independenți de marii jucători din industrie, în mijlocul protestelor din Piața Victoriei.
Fundamental însă, cea mai mare problemă nu e deloc ușor de rezolvat. Pentru că, da, „Content is King but Distribution is King Kong”. Și doar pentru că fraza asta a devenit un clișeu nu înseamnă că e mai puțin adevărată.
Nu putem să vorbim despre presă ca o corporație fără să ne uităm că distribuția în sine se face prin corporații. Ca să ajungi pe TV, trebuie să treci printr-un cablist, ca să ajungi în newsfeed-ul omului, trebuie să treci prin Facebook, Twitter sau Google. Și cât timp mediul de distribuție e cotat la bursă, sursa conținutului nu face mare diferență. „God is dead" al lui Nietzsche nu mai înseamnă nimic azi, lumea se sperie doar de moartea reach-ului organic.
Și așa ajungem la clickbait-ul din titlu. N-o să-ți vină să crezi și dezvăluiri șocante. Ni se par amuzante până când trebuie să produci cifre și descoperi că doar așa dau oamenii click. Și da, se poate și fără, dacă accepți că trăiești într-o bulă. Iar presa și adevărul nu pot rămâne doar într-o bulă, oricât de interesantă ar fi ea.
Clickbait-ul făcut cu răspundere are menirea lui. Duce la amplificarea unui conținut către o categorie mare de oameni. Responsabilitatea stă pe umerii celui care distribuie, atunci când alege ce pune în spatele unui titlu catchy. Îl trimiți pe om să vadă cracii Adelinei Pestrițu sau îi iei click-ul, dar îl trimiți să vadă o anchetă?
Nucleul oamenilor din Piața Victoriei a fost omogen și constant. Ne-am întâlnit acolo seară de seară cam aceiași. A fost nevoie însă să vină și alții ca să apărem în presă din toată lumea. Nu eram acolo pentru a forma un steag, dar așa am fost distribuiți peste tot și vocea noastră s-a amplificat, iar scopul a fost atins, fie și parțial. Într-un final, cei mai mulți se vor uita în continuare după entertainment, după spectacol, nu după analiză. Forma contează azi la fel de mult ca fondul.
Așa că până vom găsi o soluție mai bună de a ajunge la cât mai mulți oameni cu conținut cât mai bun, să nu ne grăbim să dăm în cap clickbait-ului, dacă e făcut cu măsură și răspundere.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Păi există jurnaliștii plătiți de corporațiile media - stăpânul 1 și jurnaliști plătiți din surse obscure, "independente" - stăpânul 2. Mai există și jurnaliștii wannabe - fomiștii în căutare de stăpâni care să sară cu banu'.
Toți sunt vectori ai unor interese (alea de sar cu banu'), instrumente de propagandă.
Unii o fac mai bine (sunt maeștri ai vorbelor), primesc premii pentru asta - gen Pulitzer, alții o fac mai prost.
Acum, în vremurile astea, jurnaliștii au primit de la stăpâni sarcina să le arate oamenilor cum să gândească și ce să gândească, adică au început să amestece căca... ăăă post-truth-ul cu bățul. Tot așa, unii amestecă mai bine (sunt maeștri ai vorbelor), alții mai prost.
Cam asta-i.