O tortură de avocată

Foto Inquam Photos / George Călin

„Avocata poporuluiˮ a inventat, de curând, o nouă problemă și s-a autosesizat iar, prefăcându-se că apără drepturile pacienților. În loc ca, la fel cu atâția oameni competenți și conștienți, să exprime apreciere și recunoștință pentru activitatea din perioada pandemiei a medicilor, a dispus anchetarea spitalelor anti-COVID pentru acuza de „torturăˮ și de alte „tratamente cu cruzime, inumane sau degradanteˮ la care ar fi supuși pacienții. A ieșit acum la rampă și o subordonată a ei, încercând să convingă publicul că „torturăˮ ar însemna, în documentul lansat de această „curte constituționalăˮ bis, altceva decât ceea ce știm cu toții – și de ceea ce spun dicționarele limbii române. Persoana respectivă susține că pretinsa deosebire s-ar datora accepției speciale cu care ar apărea termenul în documentele internaționale de referință.

Se mizează și acum pe faptul că publicul (inclusiv personalul instituțiilor vizate) nu cunoaște direct aceste documente și nu are anumite informații din surse sigure. Însă oricine poate descoperi singur în textele respective, cu mijloacele pe care tehnica actuală le pune la îndemână, că accepția termenului „torturăˮ este și acolo în consonanță cu cea uzuală, doar că este exprimată mai detaliat.

Astfel, în „Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradanteˮ a Adunării Generale a ONU (1987), la care România a aderat în 1990 (Convenție cu privire la care s-a adoptat în 2002 „Protocolul opționalˮ invocat de avocată), se spune: „În scopul prezentei Convenţii, termenul tortură desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoaneˮ (art. 1). „Fiecare stat parte se angajează să interzică, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa, şi alte acte care constituie pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante care nu sunt acte de tortură aşa cum aceasta este definită la articolul 1, când asemenea acte sunt săvârşite de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acesteiaˮ (art. 16).

O definiție asemănătoare exista deja în „Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor care au fost supuse torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradanteˮ, a Adunării generale a ONU (1975), în care se sublinia în mod special că acest concept „nu include durerea sau suferinţa care apare pur şi simplu, inerentă sau întâmplătoareˮ. Precizarea este foarte importantă, întrucât, în desfășurarea unor acte medicale (de la o banală injecție la aplicarea ventilatorului etc.), sunt adesea de neevitat durerea și suferința, pe care niciun medic normal nu le produce intenționat, ci pe care, dimpotrivă, se străduiește să le diminueze cât mai mult.

Acuzația din ucazul avocatei poporului, care contravine spiritului reglementărilor internaționale invocate, este atât de absurdă, încât nici n-ar trebui combătută. Niciun om cu mintea întreagă, fie el și bolnav COVID sau aparținător al acestuia, nu poate adera la ideea că medicii, care și-au riscat propria viață pentru a o salva pe aceea a pacienților (chiar inițial asimptomatici), i-ar fi „torturatˮ cu intenție, în scopuri precum cele menționate, sau i-ar fi supus deliberat altor „tratamente cu cruzime, inumane sau degradanteˮ! Pentru a nu mai vorbi despre etichetarea tot atât de absurdă (prin lărgirea abuzivă a sensului termenilor) a spitalelor drept „centre de detențieˮ, în care pacienții ar ispăși pedepse „privative de libertateˮ asemenea condamnaților din penitenciare. (Tot așa se plângea cu lacrimi de crocodil pentru „detențiaˮ în casă a seniorilor, care avea de fapt rostul de a-i feri de riscul îmbolnăvirii. 

Aproape la fel sunt văzute acum școlile, din cauza termometrizării obligatorii a candidaților la examene.) Nu numai că aceste alegații sunt profund nedrepte, dar ele se întorc și împotriva celor pe care pretind că vor să-i apere, avocata noastră intrând în corul acelora care seamănă deliberat neîncredere în medicină, în medici și în autorități și atacă în mod gratuit măsuri raționale anti-pandemie.

A prezenta, cu atâta rea-credință, drept „torționariˮ pe medicii în cauză, în timp ce nu intervine pentru a grăbi pedepsirea adevăraților torționari din perioada comunismului, a revoluției și a mineriadelor, este o nouă ofensivă manipulatorie a acestei „apărătoare a drepturilor omuluiˮ, pretins independentă – ofensivă ale cărei dedesubturi politice, la care se adaugă propriile interese materiale, sunt evidente. Ca și ceea ce-l mână în luptă pe patronul ei Tăriceanu, care se face că nu vede necesitatea alertei și îndeamnă la o „altă golaniadăˮ. Nu le dorim totuși ca ei sau apropiați ai lor să se infecteze cu coronavirusul și să aibă nevoie de această „torturăˮ și de asemenea „rele tratamenteˮ.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp