Când a împlinit 7 ani, bunica mea a primit o mieluță de la bunicul ei. E important să precizez că a primit-o „de pomeană”; cine dă un animal de pomană, îl va avea pe lumea cealaltă. Se întâmpla în 1934. Era o mieluță cam zănatică și bunica a numit-o Căprița. Oile din „sămânța” ei poartă și acum numele generic „ale Căpriții”.
Ale Flămânzilii coboară în copilăria Tușii Anuța, sora bunicii. Avea 5 ani când a moșit o oaie și a numit mieluța Flămânzâla, după pofta cu care a supt prima dată. Era în 1938. Ale lu Pieptănușu se trag dintr-o mieluță blândă pe care Tușa Anuța o pieptăna pe când avea doar 3 ani. Fiecare oaie are istoria ei. N-o scrie nimeni, dar nimeni dintr-un neam n-o uită. Numele oilor întemeietoare de linii genetice rămân peste zeci, poate sute de ani, dacă viața nu întrerupe stirpea.
Dar nu despre oi vreau să vă vorbesc, ci despre câini. Acei câini deveniți legendă. Un Zeicu al lui Traian al lui Mita, un Legănuț al lui Hobeanu, un Duncea și un Corbea ai lui Filimon al lui Țui, un Ciontu și un Murăș ai lui Niculae-al lui Liță, un Roșca și-un Voinicu lui Bogdan sunt câini ale căror istorii mi-au trezit, în copilărie, venerația pentru ciobănești. Erau câini de-o șchioapă, la vreo 50-60 cm la greabăn. Nu omorau urși, nu omorau lupi; cei mai mulți dintre ei au sfârșit sub brânca ursului sau între colții lupilor. Fugăreau ursul dintr-un munte în altul, scoteau oile întregi de la urs, își scăpau ciobanul din brațele ursului, luau urma lupilor și nu-i lăsau să intre în oi. Funcția lor cea mai importantă, deși cel mai greu de cuantificat, era liniștea pe care o ofereau ciobanilor și turmei.
Nu vă vorbesc din povești, din vremi apuse. De 8 ani trăiesc zi și noapte între câini, (nu cred să fie, cumulat, mai mult de 2 luni să fi stat despărțit de ei). Câinii de legendă se nasc, încă există, încă mor spintecați de urs, încă devin eroi în eternul război pe care-l poartă cu lupii. Există încă realitate învăluită de mit.
Câinele ciobănesc, fie că e pentru paza turmei, fie pentru dirijarea ei, folosește instinctul de vânătoare modificat. Spre deosebire de câinele de pază al curții, câinele de turmă nu-și dezvoltă instinctul teritorial; e în continuă mișcare, însoțește permanent turma și o protejează. De ce? Ce înseamnă turma pentru un ciobănesc?
De când e dus la oi, cățelul trece prin acel ceremonial inițiatic descris altă dată: i se taie coada și, eventual, urechea, este plimbat de 3 ori în jurul turmei și i se dă să mănânce lapte de oaie. Va crește lângă oi, dar, mai important, își va primi hrana lângă ele. Atașamentul de turmă se învață, e o obișnuință. În schimb, ceea ce îl va face să apere turma e faptul că își primește hrana la turmă. În foarte scurt timp, câinele va percepe turma ca pe o pradă pe care o protejează instinctiv de alți prădători, fie că sunt câini, sălbăticiuni sau oameni străini. În niciun caz câinele nu se va crede oaie, nici nu va considera oile ca fiind câini. Turma este o pradă din care câinele își primește partea. Își consideră, însă, stăpânul ca fiind câine, un fel de mascul alfa care îi împarte din prada sa.
Instinctul de apărare a prăzii e atavic, înscris în ADN-ul ciobăneștilor. Nu-l are orice câine, de aceea nu orice câine poate fi ciobănesc. Dacă s-ar descoperi gena răspunzătoare, selecția câinilor pentru turmă ar fi floare la ureche. Acest instinct supraviețuiește din acele timpuri imemoriale când, între oamenii însoțiți la vânătoare de către câini, pe de o parte, și prădătorii naturali, pe de altă parte, era o concurență feroce pentru orice pradă ucisă, indiferent de care din ei.
În deplasarea turmei, câinele nu se află la vânătoare; prada e deja prinsă iar câinele are grijă să nu o fure nimeni. În acest scop, scotocește terenul pe o rază care îi conferă lui siguranță, rază de pe care, instinctiv, va îndepărta orice intrus. Indiferent că e lup, urs, căprioară sau iepure, va proceda la fel: va ataca animalul nu neapărat pentru a-l ucide, ci pentru a-l speria, pentru a-l domina fizic. După ce intrusul se va fi depărtat suficient cât să nu mai reprezinte un pericol, ciobănescul se retrage satisfăcut lângă turmă (prada sa) și se odihnește. Dacă un alt prădător va lua o oaie, câinele va face tot ce îi stă în putință să o recupereze. Dacă reușește și e lăsat de cioban, o va consuma; e o pradă deja doborâtă. Nu o va consuma dacă e încă vie, căci nimeni nu l-a învățat să vâneze. Încă de mic, își primește hrana deja „vânată”.
Rolul ciobanului în deplasarea turmei e foarte important. Fiind dominant, el dă tonul activității: pornește el, pornesc și câinii; se culcă el, se culcă și câinii. De aceea e de dorit ca un câine de oi să fie cât mai independent, să nu țină mereu seama de cioban. În selecție îndelungată, caracterele de câine ciobănesc și independența s-au asociat, astfel că independența unui cățel a devenit criteriul principal de eligibilitate a viitorului câine de turmă.
Cățelul independent, între frații săi, pare fricos. E, de fapt, precaut. Are în instinct, mai mult decât ceilalți, atitudinea suspicioasă față de tot ce mișcă. Nu are putere, se știe slab și știe că orice e un potențial pericol. De aceea se împrietenește greu, chiar și cu stăpânul. Știe, instinctiv, că e pe picioarele lui și că nimeni nu-i va scăpa pielea. Pe măsură ce crește, capătă încredere în propriile forțe. Păstrat la oi împreună cu frații săi, se va detașa clar, cu atât mai mult cu cât evoluția celorlalți va fi inversă: ei știu că nu au pentru ce să se lupte în afară de hrana din castron, teritoriu, ierarhie sau cățele în călduri, deci nu se vor deranja prea tare sau deloc de prezența intrușilor.
La aceeași turmă, câinii independenți nu formează ierarhii. Nu le place haita și nu acceptă să fie dominați. Dacă un câine matur ia sub aripa sa un cățel, în jurul vârstei de 6-8 luni îl va repudia violent și nu se vor mai împăca pe deplin niciodată. Aici intervine ciobanul, care trebuie să-i domine pe toți și să mențină ordinea. Nu îl vor recunoaște ca mascul alfa, dar se vor teme de el și îl vor respecta numai pentru că el îi hrănește. Ciobanul nu se poate impune decât la împărțirea prăzii; atunci trebuie să arate că el e șeful, să-și arate „colții” dacă e necesar, la fel cum fac câinii. Dacă vrea câini buni, ciobanul trebuie se devină, pe cât posibil, câine.
Poate că, altă dată, vă voi descrie lupta ciobăneștilor cu sălbăticiunile. Ar fi păcat s-o fac acum, fugitiv. Scopul acestui excurs a fost să vă arăt importanța micilor crescători de oi și a continuității lor, a tradiției lor pastorale. Ei trăiesc dincolo de cifre și statistici, dincolo de crotalii, registre genealogice, canise și pedigree-uri. Ei au un cult al oii, al câinilor și al naturii. Oile și câinii lor trăiesc în același mediu de mii de ani poate. S-au format aici, sunt parte din ecosistem și e dureros să văd cum tocmai cei care ar trebui să înțeleagă acest lucru nu îl cunosc sau nu îl recunosc. Orice intervenție, mai ales nechibzuită, va produce naturii dezechilibre majore.
Pășunea păstorului român e plină de buruieni, nu se poate fără. În multe cazuri, ciobanul autentic a fost înlocuit de afacerist și de paznicul de oi, câinii selectați în mediul lor au fost înlocuiți cu câini de canisă, selectați artificial, după caractere ce nu au legătură cu utilitatea la turmă. Pretutindeni apar, în locul acelui câine de statură medie, vigilent, ager, inteligent, eficient în orice peisaj, ușor de educat și de controlat, dulăi greoi, mătăhăloși, imposibil sau greu de ținut în frâu, dominați de putere, și nu de inteligență. La fel precum câinii, păstorii mici, cu tradiție, sunt stimulați sau forțați să crească ori să dispară. În locul lor apar marii proprietari, interesați doar de profit, pentru care oaia e marfă, ciobanul e paznic și câinele motiv de fală.
Bătrânii noștri aveau o vorbă: „Oaia are 99 de boale și a suta-i ciobanul”. Peste tot unde apar dezechilibre ori abuzuri, s-a instalat și proliferează „ciobanoza”. Există legi în vigoare care combat suprapășunatul, agresivitatea câinilor, braconajul. Să se aplice punctual. Dacă trebuie îmbunătățit ceva nu e (doar) legislația, ci, mai ales, educația. Școala de ciobani, la noi, a rămas doar un mit. Cultura pastorală a fost înlocuită cu diploma de lucrător în zootehnie. Ca să fie cioban, un om trebuia să înceapă de la datul în strungă, devenea sterpar, mânzărar, abia apoi baci și vătaf. Prin aceeași „școală” treceau și fiii oierilor, ca să fie vrednici să moștenească turma. Dacă legea ar trebui să interzică ceva, e tocmai ciobanul fără specializare, nu fără diplomă. Căci de aici pleacă toate. O turmă de oi fără un cioban adevărat, cu o reală educație pastorală, e ca o mașină al cărei conducător a luat permisul fără să facă școala de șoferi: un pericol public.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Astept si povestea cu padurile. Si cu paminturile...
Am crescut intr-un sat submontan din judetul Prahova unde erau multe stane, multi ciobani si si mai multi caini de stana. Toti si toate erau departe de viziunea idilica din articol.