A început să lucreze în televiziune de pe la 19 ani (la Tele 7 abc, una dintre primele televiziuni din care au plecat apoi spre Antenă și PRO TV multe dintre „fețele” pe care le știți azi). A terminat Jurnalismul și Dreptul și a fascinat-o, în tv, atât zona de entertainment, cât și cea „serioasă”, de reportaje, trecând de la emisiunile matinale sau cele despre evenimente modene, la cele de reportaje și investigații ale Danei Deac (la Tele 7, apoi la Antenă).
Oana Giurgiu are o minte scormonitoare, e curioasă, te privește cu niște ochi mari, negri, calzi și plini de lumi.
Îmi răspunde la întrebări cu o voce guturală, joasă. Vorbește repede, leagă faptele și informațiile rapid, trebuie să fiu atentă.
Îmi povestește că, după perioada în care a lucrat la televiziune, și-a deschis împreună cu Tudor Giurgiu o firmă de distribuție de film, în care nu s-a simțit bine. „Nu sunt om de birou, îmi spune, nu mă ține pe scaun, că mă simt ca o pasăre călătoare în colivie”.
A debutat în regie cu filmul documentar „Aliyah Dada” în 2015 și acum, pe ecrane poate fi văzut al doilea documentar al său, „Spioni de ocazie”. Ambele sunt despre evreii care au trăit lucruri mai puțin cunoscute în istoria ultimei sute de ani.
Primul este despre emigrația lor din România spre Israel, al doilea despre spionii recrutați din rândul oamenilor obișnuiți din Palestina și trimiși în România, Ungaria, Slovacia, Bulgaria pentru a ajuta prizonierii de război să iasă din aceste țări.
Oana Giurgiu, cum și când ai intrat la modul serios și asumat în industria filmului?
Când am început să lucrez cu Cristi Puiu la „Moartea domnului Lăzărescu”. Îl știam pe Cristi Puiu prin intemediul unor prieteni comuni și cred că acesta a și fost motivul pentru care am început să lucrez cu el.
Ai lucrat în producție?
Nu, am lucrat la film, pur și simplu. Ne-am repartizat sarcinile între noi și mie mi-a căzut să fiu location manager. Habar nu aveam ce însemna asta sau cum se facea, dar știam că trebuia să găsesc locațiile de filmare. Eu tot povestesc că mulți dintre cei care au lucrat la filmul ăsta nu făcuseră film înainte. Lucraserăm la niște producții video, dar nu la film. Radu Jude, regizorul secund, era unul dintre puținii care mai făcuseră ceva în zona asta, în rest, noi ceilalți… inventam pe loc.
Sunt un om dezordonat dacă mă întrebi așa, în general. Dar nu fac nimic în munca mea fără Excel
Și așa ai rămas în producția de film?
Da. Mi-a plăcut, era ceva destul de provocator pentru mine și, dacă era să dau reportajele tv pe ceva, atunci, producția de film era singura cu care trocul părea a fi corect.
Întotdeauna m-am întrebat cum de un producător poate face rost orice? Să găsească absolut orice este nevoie pentru un film. Absolut orice! Știți voi ceva ce noi nu știm?
Da!
Ce?
Ciulim urechile și suntem atenți la ce se întâmplă în jur, întrebăm orice pe oricine și observăm niște detalii pe care, de exemplu, tu nu le observi pentru că, pur și simplu, nu te uiți după ele.
Înseamnă că mintea ta funcționează ordonat, pe tabele.
Sunt un om dezordonat dacă mă întrebi așa, în general. Dar nu fac nimic în munca mea fără Excel. Și foarte interesant este că și aceste filme, documentarele, sunt făcute în Excel. Arată ca un desfășurător de emisiune: aici intră elemente de arhivă, aici voice over, etc. Iar la filmul „Spioni de ocazie” am avut chiar o coloană cu „surse” pentru că am lucrat cu o cantitate atât de mare de informații, că nu era posibil altfel. În plus, am lucrat și mult timp la acest film, deci aș fi putut uita multe.
(Fotografiile realizate de Alex Gâlmeanu care mi le-a oferit pentru acest articol)
„Spioni de ocazie” oferă o cantitate enormă de informații, nume, fapte, istorie onestă și neștiută, este mai mult decât un documentar, este o investigație jurnalistică de atât de mare anvergură, încât este o binecuvântare că imaginile sunt de fapt „movie in pictures”. Ai folosit, în loc de cadre filmate, cadre fotografiate de Alex Gâlmeanu. De ce el?
În clipa în care, cât de cât mi se contura ideea de a face filmul așa, am avut în minte un aeroport în care îmi amintesc că l-am văzut pe Alex Gâlmeanu căruia i-am spus ce vreau să fac și el mi-a răspuns, bine, hai să vorbim. Cam asta îmi aduc aminte… Nu am avut opțiunea doi, el a fost de la început în mintea mea.
Pentru primul meu documentar, „Aliyah Dada”, am căutat niște fotografii pentru ilustrație. Filmul este despre emigrarea evreilor din România spre ceea ce e azi Israel și urmărește această mișcare de-a lungul istoriei de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Evident că am avut nevoie de fotografii istorice, fotografii document, numai că nu aveam. Am găsit însă pe internet o fotografie veche cu evrei care se urcau într-un avion de pe Otopeni și bănuiala mea a fost că plecau spre Israel. Și această imagine era într-o arhivă a lui Alex Gâlmeanu care este și un colecționar, printre altele. Așa ne-am cunoscut, i-am cerut niște poze, el mi le-a dat și le-am folosit în film… Colaborarea la „Spioni de ocazie” a venit deci firesc.
Foto: Imagine din „Spioni de ocazie”
Iar actorii?
Pe actori i-am chemat la rol, nu au dat casting, i-am ales pur și simplu. Am crezut că, nefiind nevoie să vorbească, va fi mai ușoară realizarea filmului. Nu a fost! A fost ca la filmare, ca și cum aș fi făcut un film normal, filmat în modul obișnuit. Nu au avut text, trebuiau doar să pozeze, numai că, la un moment dat, a trebuit să-și inventeze un text ca să-și păstreze stările de la o fotografie la alta. Eu am luat-o în joacă, dar nu a fost o joacă.
Nu am experiență în filmul de ficțiune, nu m-am gândit cum va fi. Eu am ales actorii pentru că semănau cu protagoniștii și mi-am zis că nu va fi așa greu pentru ei să stea într-o fotografie. M-am înșelat. Când am pornit la primul fotoshooting, ne-am dat seama că soluția era să facem suita de fotografii a unei acțiuni.
Am înțeles dintotdeauna că noi toți suntem singuri. E o iluzie dacă îți imaginezi că nu ești singură, ești! Dar dacă nu ești într-un echilibru cu singurătatea ta, nu are cum să fie decât nasol. Eu nu sunt în echilibru cu singurătatea mea…
Câte imagini s-au tras?
40 000, din care am selectat cam 2000 pentru film.
O poveste bună trebuie să aibă o doză de inedit, o mare putere de exemplu și mult suflet
Ai spus undeva că documentarul este dragostea ta. De ce? Are legătură cu jurnalismul?
Da, dar și cu mine, cu felul meu de a fi: sunt curioasă și relaxat intruzivă Natural intruzivă:). Nu fac foarte multe strategii și eforturi să pun întrebări intruzive oamenilor și îmi urmăresc curiozitatea legată de poveștile lor.
Dar ce cauți în viețile oamenilor?
Poveștile lor.
Ce înseamnă o poveste bună?
Hm… O poveste bună trebuie să aibă o doză de inedit, o mare putere de exemplu și mult suflet.
Care au fost întâlnirile care ți-au marcat drumul?
Sunt foarte multe, pentru că eu cred că le caut, de fapt, și mai cred că nicio întâlnire nu este întâmplătoare și că absolut oricine îmi dă ceva… Dar sigur că unii au adăstat mai mult în viața mea. De exemplu primul operator cu care am lucrat și de la care am învățat să vorbesc foarte urât. El era la pensie și eu aveam 19 ani. Dar îmi dădea și niște sfaturi foarte basic, așa, de genul: nu întrebi niciodată secretara, intri direct la director, sau vorbești cu viceprimarul, nu-ți pierde vremea cu primarul, că orice ți-ar promite ăla nu o să se rezolve niciodată.
Cu Ioan Paraschiv, Mihai Nita, Daniel Achim, trei dintre actorii filmului „Spioni de ocazie”
Trucuri…
Da, trucuri de a te descurca în teren. Îl chema Doru Reznic. Nu mai trăiește… O altă întâlnire a fost cu Dana Deac de la care am învățat foarte mult, exact la vârsta la care puteam înghiți enorm de multă informație. Aveam agende, țin minte, pe care, la sfârșit, scriam ce greșeli am făcut la filmare. La vremea aia aveam un coșmar, respectiv visam, visam, visam, până într-un moment în care nu mai aveam cadre, visul se sfârșea brusc fără imagini! Mă trezeam îngrozită. Cred că de aia fac acum filmele astea, e o exorcizarea sau așa ceva.
O altă întâlnire?
A fost cu Tudor Giurgiu. Am „copilărit” împreună în industria asta, am lucrat împreună într-un soi de complementaritate, pentru că suntem totuși destul de diferiți… Și mai sunt întâlniri, oameni care mă surprind, care mă îmbogățesc așa, care ajung cumva în viața mea cu un anume rost…
Astea sunt întâlnirile de început. Și printre cele mai recente?
Sunt cu niște oameni cu mult mai tineri decât mine. Și ei vin cu o altă prospețime, cu un alt drive, și uite, de asta mi-e mie frică cel mai mult…
De ce anume?
De bătrânețe. Nu de cea fizică, ci de cea profesională. Mi-e frică de autosficiență, de nerelevanță… Mi-e frică de lucruri de genul ăsta. Mi-e frică de faptul că nu-i înțelegi pe cei care vin din urmă– și nu-i înțelegi, că așa e lumea asta… Și trebuie să faci eforturi, că dacă nu le faci, pierzi niște trenuri!
Cum este industria asta a entertainment-ului?
Fragilă. Foarte fragilă. Pentru că orice om de pe lumea asta are nevoie de validare, numai că aici, un autor de conținut, de film, de ceva, are nevoie de o validare mai mare. Ori numărul oamenilor care te validează este fluctuant. Mai mare, mai mic, oamenii vin, pleacă…
Și atunci, cum reziști?
Eu nu cred că reziști așa ușor. Rezistă niște oameni care sunt pur și simplu mult, mult, mult prea bogați și care au un fel de propensiune de mecena spre final. Își adună niște oameni în jurul lor pe care îi propulsează. În industria asta ajungi la o vârstă la care trebuie să devii un fel de profesor ca să te adapi de la energia celor pe care îi înveți.
Tu la ce stadiu ai ajuns?
La cel în care mă înconjur de oameni care se uită la mine ca la unul care îi poate învăța ceva, iar eu trag de la ei informații sau văd în ce parte o iau, ce îi interesează…
Sunt foarte puțini cei care vin să te critice sau să te corecteze
Ai și singurătăți?
Da, ce vorbești? Da, non stop. Eu nu sunt niciodată singură, cu toate astea sunt foarte… singură, să știi. Am înțeles dintotdeauna că noi toți suntem singuri. E o iluzie dacă îți imaginezi că nu ești singură, ești! Dar dacă nu ești într-un echilibru cu singurătatea ta, nu are cum să fie decât nasol. Eu nu sunt în echilibru cu singurătatea mea…
Să revenim la „Spioni de ocazie”. Ce reacții ai avut din partea celor care au văzut filmul?
Uite, sunt foarte puțini cei care vin să te critice sau să te corecteze. Ăia de regulă sunt oameni foarte apropiați, cei care își permit să facă asta. Pe urmă, sunt cei care sunt fascinați de poveste și vin și-ți spun asta și sunt cei care tac. Eu nu-mi fac iluzii, pentru că știu foarte bine ce fac. Știu dacă am făcut un film bun sau nu, nu trebuie să-mi zică cineva.
Nu te amăgesc laudele?
Nu, și mă și enervează.
Cât ai lucrat la film?
Mult. Foarte mult. Mă întorceam cu greu la documentarea pentru el, pentru că aveam și alte proiecte în care lucram, proiecte mari care mă împiedicau să muncesc la filmul meu.
Documentarea pentru acest film mi se pare că frizează munca de chinez bătrân, cel care așează bob de orez lângă bob de orez creînd cu migală o imagine care se vede din avion.
Da, mi se spune că sunt ca un chinez bătrân, că sunt meticuloasă, așa am fost mereu, așa sunt eu. Pot face multă vreme lucruri detaliate, dar asta pentru că le împart și cu alte gânduri. Din păcate, nu mă concentrez și acesta este și unul din marile mele defecte.
Ce fel de mamă ești?
Încerc să fiu o mamă ușor relaxată, ceea ce doar în aparență îmi iese, pentru că și eu, și fiul meu, Ștefan, știm că nu e așa. Încerc să fiu în control și pun așa, niște jaloane, niște repere.
Ștefan Giurgiu la filmările ”Spioni de ocazie”. Foto: Cosmin Bumbuț
Cum e generația copilului tău care are 15 ani?
Sunt foarte bine informați, asta în primul rând. Dar nu mi se pare că sunt în esență foarte diferiți decât am fost noi. Cei care spun asta cred că au uitat cum au fost ei la 15 ani. Și am făcut exercițiul ăsta cu prieteni de ai mei de vârste diferite care au mi-au povestit ce făceau ei la 15 ani, în contextul în care decideam dacă să-l las la mare, sau nu, de 1 Mai.
Și? L-ai lăsat?
Da.
Citiți continuarea interviului pe cristinastanciulescu.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.