Of, off, offshore... Numele lui David Cameron în „Panama Papers” poate să schimbe soarta referendumului UE în Marea Britanie

Premierul britanic David Cameron a avut parte de cea mai urâtă săptămână din cariera lui politică, glonţul demisiei trecându-i razant pe la ureche în urma dezvăluirilor că a profitat de paradisul fiscal din Panama ca urmare a moştenirii unor acţiuni în valoare de £30.000 în offshore-ul înfiinţat de tatăl său, Ian Cameron. După luxoasa vacanţă de Paşte pe care a petrecut-o în Lanzarote şi după alte câteva zile de întâlniri cu liderii mondiali la Washington, Cameron s-a trezit în faţa unei crize majore, căreia, contrar aşteptărilor, i-a făcut faţă cu greu. 

El este, în general, cunoscut ca fiind un politician extrem de abil şi un orator redutabil, care, în ciuda previziunilor, a adus, pentru a doua oară consecutiv, Partidul Conservator la guvernare şi care a reuşit, de multe ori, să iasă din situaţii aparent mai dificile politic. De data aceasta însă, a fost ezitant, a minţit prin omisiune, iar bâlbâielile i-au scăzut drastic cota de popularitate şi a fost la aproape un pas de pierderea fotoliului din Downing Street. S-a repliat relativ acceptabil la sfârșitul săptămânii, dar autoritatea sa este mai contestată ca niciodată acum în interiorul propriului partid, deja măcinat de lupte dure din pricina apropiatului referendum pentru ieşirea Marii Britanii din UE. 

O săptămână de coşmar pentru David Cameron

Premierul britanic a aflat încă de săptămâna trecută că ziarul Guardian se află în posesia unor documente care atestă faptul că a evitat să plătească taxele cuvenite către stat de pe urma acţiunilor moştenite de la tatăl său. Mizând pe ideea că subiectul va fi epuizat repede, a decis să anunţe luni, prin purtătorul de cuvânt al Guvernului, că plata taxelor este o chestiune strict privată şi, ca urmare, nu are niciun comentariu de făcut. 

Mai mult, spre furia euroscepticilor din Partidul Conservator, a hotărât, într-un gest pe care mulţi l-au interpretat ca o încercare sfidătoare de abatere a atenţiei către o altă temă, să aloce £9.000.000 pentru propaganda Guvernului în favoarea rămânerii Marii Britanii în UE. Aceasta s-a dovedit o altă eroare, fiindcă adversarii săi din Partidul Conservator l-au acuzat nu numai că nu şi-a plătit taxele către statul britanic, ci şi că foloseşte banii Guvernului după bunul plac, pentru a evita, cu orice preţ, ieşirea ţării din UE. Cum scandalul nu părea să se stingă, marţi a făcut el însuşi o declaraţie, potrivit căreia el şi soţia sa sunt cetăţeni cinstiţi, îşi plătesc taxele şi nu au venituri ilicite. Răspunsul său nu a fost satisfăcător, pentru că problema nu era ceea ce face în prezent, ci dacă a beneficiat în trecut de neplata taxelor în Marea Britanie. În ziua următoare, a revenit cu o declaraţie şi mai deconcertantă: aceea că el şi familia sa nu vor beneficia în viitor de niciun avantaj ca urmare a moştenirii offshore-ului de la tatăl său. Abia joi seara, într-un interviu aranjat la ITV, a spus, în sfârşit, adevărul: că a avut acţiuni la firma Blaimore din 1997 până în 2010, când le-a vândut pentru suma de £30.000 înainte de a deveni prim-ministru, dar că venitul a fost taxat conform legilor britanice.

Recunoaşterea i-a atras un val de antipatie în ţară, nu numai pentru că n-a spus adevărul de la început, ci şi pentru că mulţi consideră imoral ca un prim-ministru care a impus reduceri bugetare drastice şi le-a cerut britanicilor să strângă cureaua să fi beneficiat el însuşi de acţiuni pentru care tatăl său a evitat plata de taxe în Marea Britanie. În încercarea de a-şi recăpăta încrederea electoratului, dar şi ameninţat cu o comisie de anchetă a Parlamentului, Cameron a făcut publice în weekend toate taxele pe care le-a plătit în ultimii şase ani, de când este premier. 

Reacţiile opoziţiei şi miza referendumului Brexit

În mod paradoxal, cele mai acerbe critici la adresa prim-ministrului Cameron nu au venit din partea adversarilor săi tradiţionali, laburiştii, ci chiar din propriul Partid Conservator, în interiorul căruia luptele intestine se înteţesc tot mai mult, pe măsură ce data referendumului UE, 23 iunie, se apropie. Partidul Conservator are deja o tradiţie îndelungată prin care membrii săi se împart în două tabere adverse când vine vorba de UE: astfel de diviziuni au dus, în ultimele decenii, la demisia premierului Margaret Thatcher, precum şi la pierderea puterii, pentru mai bine de un deceniu, după victoria zdrobitoare a lui Tony Blair în 1997. 

Aripa radicală a partidului, care constituie acum majoritatea parlamentarilor conservatori, urăşte cu pasiune Uniunea Europeană, fiind, prin definiţie, sceptică faţă de tot ce vine de pe continent, mai cu seamă faţă de imigranţi. Aripa oarecum modernă şi flexibilă a conservatorilor, care se află la guvernare în frunte cu David Cameron, înţelege importanţa raporturilor cu UE şi are o abordare mult mai pragmatică a subiectului, de unde şi plasarea premierului în fruntea taberei care doreşte menţinerea Marii Britanii în Uniune. Dacă, iniţial, sigur de victorie, Cameron le-a dat voie miniştrilor săi să aibă ce poziţie doresc şi şi-a lăsat parlamentarii să-şi ducă propria campanie pentru Brexit, mai recent şi-a schimbat atitudinea, astfel încât conservatorii radicali îl acuză de lipsă de fair play şi de marginalizare drastică a euroscepticilor, pe care i-ar fi ameninţat cu aneantizarea politică în cazul în care britanicii decid să rămână în UE. În atare condiţii, nu e surprinzător că unii parlamentari conservatori, în dorinţa de a decredibiliza tabăra favorabilă UE, i-au cerut demisia propriului lor premier.

Laburiştii, în schimb, aflaţi în opoziţie, deşi au criticat, în frunte cu Jeremy Corbyn, ezitările lui Cameron în scandalul Panama Papers, sunt, în realitate, mai puţin vehemenţi decât conservatorii radicali. În circumstanţe obişnuite, aceştia ar fi pornit un veritabil război împotriva prim-ministrului conservator, dar, dat fiind că poziţia oficială a partidului Laburist este aceea de menţinere a Marii Britanii în UE, nu se pripesc cu declaraţii foarte belicoase împotriva lui Cameron, tocmai pentru a nu compromite rezultatul referendumului. Totuşi, Jeremy Corbyn, despre care există speculaţii că, în adâncul sufletului, ca reprezentant ardent al socialismului, ar fi, nedeclarat, împotriva elitei de la Bruxelles şi, prin urmare, în favoarea Brexit, l-a obligat pe premier să ofere explicaţii publice despre taxele şi veniturile sale şi a cerut înfiinţarea unei comisii speciale de anchetă a Parlamentului.

Cât îi priveşte pe membrii SNP (Partidul Naţional Scoţian), care deţin aproape toate fotoliile de parlamentar din Scoţia, aceştia sunt, în mod normal, instinctiv împotriva oricărui premier conservator, fiindcă Partidul Conservator a fost, cel puţin de la Margaret Thatcher încoace, extrem de nepopular printre scoţieni. Cu toate acestea, şi ei se află într-o situaţie delicată, pentru că, în principiu, scoţienii, spre deosebire de englezi, care sunt divizaţi în privinţa UE, sunt net în favoarea Uniunii. Desigur că liderul lor, Nicola Sturgeon, l-a atacat pe Cameron pentru lipsa de sinceritate şi pentru minciunile care i-ar submina autoritatea ca premier, dar, în ansamblu, criticile SNP au fost moderate.

Rămâne de văzut cum va gestiona David Cameron scandalul săptămâna viitoare, de maniera în care va face faţă acestei crize putând depinde soarta referendumului din vară. El este perceput ca liderul incontestabil al taberei favorabile UE, cel care a negociat termenii unei noi relaţii a Regatului Unit cu UE şi care şi-a investit întregul destin politic într-o eventuală victorie pe 23 iunie. Faptul că i-a minţit, fie şi prin omisiune, pe britanici înainte cu două luni de referendum nu e de natură să fie de bun augur pentru campania sa, pentru că mulţi alegători indecişi ar putea, în dorinţa de a se răzbuna pe un premier pe care îl văd ca detaşat de problemele oamenilor obişnuiţi şi bucurându-se de paradisuri fiscale, să voteze Brexit. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp