Olandezul din Cârlibaba: „Am ținut postul ortodox și acum, în Săptămâna Mare, mi-am amintit că noi, acasă, obișnuim să ascultăm în această perioadă o piesă a lui Bach”

Foto Facebook Daniel van Soest

Niciodată nu am mai văzut atâta gheață și zăpadă, puteam să fiu la Polul Nord, dar sunt la Vârful Omul din Munții Suhard. Am mai fost aici, vara – acum iarna te dor ochii, totul reflectă soarele, nici un nor pe cer, Munții Rodnei cu un contur foarte ascuțit, alb pe un intens albastru, și mai la dreapta Muntele Hoverla în Carpații Ucraineni. Parcă vremea vrea să se schimbe, vântul rece ne taie respirația și pe orizontul de nord s-a așezat o umbră peste vârfuri și văi, sau așa arată fumul ridicat spre cer de o mie de bombe și rachete, adus ca un covor de durere care se desfășoară la picioarele noastre?

Excursia a fost stabilită de mult timp, prietenul meu Marin a tot povestit de urcările lui pe schi de tura spre vârfurile munților în jurul Cârlibabei și pentru ocazia asta s-a oferit să îmi fie instructor personal – știi să schiezi, nu-i nicio diferență, doar la deal nu există lift, trebuie să dai din picioare! 

Am pornit la prânz, ca să ne întoarcem a doua zi - dormim la o stână. De obicei merg pe munte ca să-mi golesc capul de gânduri, ca să găsesc inspirație la altitudine mare, poate o idee pentru un articol. Dar nu de data asta! Până am ajuns la stână, deja mi s-au înmuiat picioarele, greu de controlat schiurile astea de tură. Versanți înghețați ca un patinoar în pantă, unde doar după o trântă îți dai seama că stratul de gheață e subțire, dedesubt mai este un metru, doi, de zăpadă, plin cu jnepeni, ca să se complice lucrurile, cum d..... să te mai ridici în picioare? 

Despre noaptea la stână nu pot să mă plâng, Marin a săpat un tunel prin zăpadă, ca să ajungem înăuntru, a aprins soba și m-a servit cu supă și afinată, nota zece pentru gazdă! Uitându-mă în foc, m-am întrebat unde am ajuns, casa e departe și lumea într-un război, noaptea m-am visat alunecând spre marginea prăpastiei. A doua zi, în plin vânt pe Vârful Omul, care arată ca un patinoar 3d în formă de ou în picioare, cu noi exact în vârf, viitorul apropiat mi s-a părut incert. 

Am stabilit că modul în care am coborât eu de pe munte rămâne între mine și Marin, doar pot să vă spun că acum în sat încet se apropie primăvara, nimic nu mai amintește de Polul Nord de sus, doar prin geam văd vârfurile munților albi la distanță și dacă cu greu mișc altceva decât un deget, mă apuc să scriu. Ultimul articol – o rebeliune măruntă, o chemare la o viață fără șpagă și pile - a fost citit bine, am primit mult feedback, unii au sugerat că trebuie să intru în politică, alții că să formez o mișcare de reformă. Dar nu ăsta este scopul meu, nu vreau să creez o grupare, nu vreau să vă atrag în tabăra mea. Tabăra mea e mică, de o singura persoană, chiar și așa e greu de ținut ordine în ea. Nu, scopul meu e să vă scriu povești, eu cred în puterea lor, într-o abordare indirectă, ca o ofensivă de vorbe dulci pe care vi le șoptesc în urechi, până ecoul lor o să fie greu de ignorat.

Doar că în timp a început războiul, mi-e greu să mai găsesc cuvinte. Cumva discursul meu a devenit și mai puțin urgent – ca să nu spun banal - mai vedem noi după ce se termină războiul ce facem cu corupția. Și despre război – ce să scriu, nu sunt analist politic sau militar, unde alți au devenit specialiști peste noapte, eu cu greu îmi definesc atitudinea mea în fața războiului. Am observat o tendință în mine - din frică și dorința de autoapărare încep să simplific surplusul de informație despre război - nu mai am nevoie de atâta nuanțare, devin un consumator flămând de un discurs polemic. Bineînțeles, frica este indusă și amplificată de ecranele cu care nu m-am înconjurat - în jurul meu nu-i nimic înfricoșător. Dar în timpul nostru avem posibilitatea să aflăm ce se întâmplă peste tot – orice lup în orice pădure ne privește direct în ochi când stăm pe canapea. Și noi, ca oile, suntem animale de turmă, începem să ne văităm – uite ce face lupul - în repetat behăit. Cântăm în cor cu nenumărate voci la cel mai tare – ce rău e rusul! Asta-i contextul în care îmi permit să caut – cu ezitare - un registru disonant, încep să scriu – scrisori pe contrasens. Nu din lipsă de empatie, din contră, dar tare mă tem că un discurs extrem nu duce la o rezolvare – să demonizăm o țară, să dezumanizăm un popor nu mai lasă loc nici pentru retragere, nici pentru negocieri - chiar întărește hotărârea cu care luptă ambele tabere, cu mai multe victime de așteptat.

Unde, într-adevăr, starea lumii este una cu multe griji, de mare durere, am ținut postul ortodox, e Săptămâna Mare, dedic mai mult timp pentru contemplație – nu invoc credința ca să rezolv cazul, ci ca să mențin echilibrul. În religia iudaică, în Kabalah mai precis, există o imagine – noi suntem în fața lui Dumnezeu ca o cană în care El toarnă viață, doar trebuie să ținem cana nemișcată... cam greu în timpul războiului. Amintesc din Olanda obiceiul de a asculta, în Săptămâna Mare, piesa a lui Bach – Erbarme Dich, Doamne miluiește, e ca o rugăciune pentru toate omenirea. Noi am sperat că războiul aparține de domeniul trecutului, am considerat că o viață pașnică și fericită este un drept al omului - a fost un vis pe care nu l-am putut păstra.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp