Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Paradis: Terminus

Peisaj paradisiac

Foto: Guliver Getty Images

În traducerea în greacă veche a Vechiului Testament, cunoscută ca Septuaginta, ebraicul gan „grădină” este tradus prin parádeisos. Termenul grec are și el o istorie interesantă. Etimologia lui este îndeobște cunoscută. Un vechi cuvânt medo-persan paridaiza „îngrăditură”, „incintă” (alcătuit din *pari „de jur împrejur” și *daiza „zid”) a fost împrumutat, printre altele, în greacă și în ebraică. 

La început, cuvântul nu pare să fi avut un sens bine delimitat, el putând însemna deopotrivă „livadă”, „spațiu pentru păstrarea fructelor” și „pădure”. Ulterior, termenul se specializează și denumește un lux rezervat exclusiv nobilimii din Imperiul Persan: incintele de vânătoare, locuri îngrădite în care regele și satrapii se antrenau pentru războaie, vânând animale. 

Primele atestări sigure ale cuvântului în greacă se găsesc la Xenophon, care descrie, în ale sale Cyropaedia și Anabasis, asemenea parcuri de vânătoare, oaze de vegetație luxuriantă, străbătute de cursuri de apă, de cele mai multe ori reglate printr-un sistem de aducțiuni și adumbrite de crânguri create special în acest scop.

 În epoca elenistică, incintele continuă să existe și să se extindă pe teritoriul întregului imperiu al lui Alexandru cel Mare, dar sunt golite de animale. Funcțiunea lor inițială se schimbă și din terenuri de vânătoare acestea devin simple parcuri cu copaci sau livezi, udate de pâraie și de izvoare. Aceasta era imaginea pe care o aveau în fața ochilor traducătorii Septuagintei, când au echivalat grădina divină cu paradisurile-parcuri relativ comune din vremea lor. Deopotrivă de interesant este faptul că termenul medo-persan paridaiza a fost împrumutat, concomitent, și în ebraică, sub forma pardēs, dar este atestat numai cu sensul profan de „grădină” și „parc” la Neemia 2,8, Cântarea Cântărilor. 4,13 și Ecleziastul 2,5.

În cărțile profetice ale Bibliei, referirea la Eden este prospectivă: Dumnezeu îi promite poporului ales că, după ce îl va aduce înapoi din pribegie curățat de nelegiuiri, va preschimba și țara dintr-un pustiu fără apă într-o grădină pe potriva celei de la început (Isaia 51,3; Ezechiel 36,35). 

De aici va fi prins rădăcini ideea că, la sfârșitul vremurilor, toți drepții se vor instala, pe veci, în paradis. Literatura intertestamentară, așa-zis apocrifă, abundă în referiri la această realitate, plasată fie în context eshatologic explicit (2Enoh 2,8; Testamentul lui Levi 18), fie pur și simplu postum, ca locuință intermediară a drepților până la judecata de apoi (1Enoh 37,70). 

Cert este – sau cel puțin așa se va fi arătat în viziunile unor privilegiați răpiți în duh, precum Enoh sau Avraam – că raiul nu încetat să existe niciodată (1Enoh 32,3-6; Apocalipsul lui Avraam 21). 

Gândirea apocaliptică iudaică, ajunsă la maturitate, în veacurile I î.H. și I d.H., susținea că vremea din urmă va fi precum cea de la început, dar lipsită de posibilitatea nesupunerii și a vrajbei. Cele trei ocurențe ale cuvântului parádeisos din Noul Testament trebuie înțelese în contextul larg al dezvoltării acestui concept în interioriul iudaismului: paradisul este locul în care merg drepții după moarte („azi vei fi cu Mine în rai” îi spune Isus celui de-al doilea tâlhar de pe cruce, la Luca 23,43), în care îi poartă duhul pe cei aleși, în trup sau în afara lui, ca să audă lucruri de negrăit (2Corinteni 12 ,4) sau în care se vor sălășlui învingătorii Vrăjmașului la sfârșitul vremii (Apocalipsa lui Ioan. 2,7).

Tradiția scripturară românească a consacrat termenul rai, de origine slavă (raiŭ) pentru denumirea acestei realități. Prima atestare a cuvântului o găsim în Tetraevanghelul lui Coresi, tipărit la 1561 („astăzi cu mine fi-veri în rai” Luca 23,43). Este demn de remarcat faptul că Biblia de la București traduce, în mod sistematic, grecescul parádeisos prin „grădină” sau „livadă” în Vechiul Testament și prin rai, în Noul Testament.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Corina check icon

    Nu știu dacă sunteți dispus să reconsiderați pe alocuri traducerea Bibliei de ieri și de azi. Pentru mine, „sfințească-se numele Tău” din rugăciunea „Tatăl nostru” creează confuzie, subminează și otrăvește credința. Umilește credinciosul obligându-l, de sute de ani, să se adreseze divinității prin cuvinte care o diminuează. În expeditivul „sfințească-se” sunt ilustrate concentrat nepăsarea și lucrul făcut de mântuială. La fel de bine puteau zice „sfințească-se și slăbească-ne”. Ăsta e spiritul lui „sfințească-se”, de fapt.

    Cum să se sfințească numele lui Dumnezeu? Nu e sfânt deja? Trebuie să recunoaștem că „a sfinți” are un sens de bază, primul la care te gândești, orice-ai face, când rostești cuvântul, și anume „a face să devină sfânt”. Degeaba Dex-ul include, pe locul 5, definiția „a cinsti, a respecta, a slăvi”. Pare introdusă forțat, tocmai pentru a justifica întrebuințarea din rugăciunea binecunoscută.

    În franceză e la fel: „Que ton nom soit sanctifié”. În engleză, „hallowed be thy name”, prin forma lui gramaticală, parcă te lasă măcar să te duci cu gândul la un „sfânt să fie considerat/văzut numele Tău”. Au grijă și ei să treacă în dicționare în dreptul lui „to hallow”, pe locul 2, un „to treat as holy” și se străduiesc să explice că nu e vorba de a cere ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit, ci ca noi să-i putem respecta sfințenia prin modul de a trăi etc.

    O lumină vine, totuși, de la noua versiune franceză Segond 21. Aici, în Matei 6:9 se spune „que la sainteté de ton nom soit respectée”. Ei, așa mai da! E mai lung, dar nu contează, așa ceva poți rosti din toată inima și, lucru important în zilele noastre când e vorba de rugăciunea centrală a creștinismului, e ceva la care mintea poate să adere și ea fără rezerve. Sigur, rămâne întrebarea dacă o asemenea traducere e îndreptățită de original.
    • Like 0
    • @ Corina
      Gravity check icon
      "Cum să se sfințească numele lui Dumnezeu? Nu e sfânt deja?"
      Aveți dreptate aici, acest Nume este sfintenia însăși, nu există sfințenie în afara lui. De aceea nu este necesar să fie sfințit de muritori. Dumnezeu, singur, are puterea de a se numi pe El. Numele Lui este de nepronuntat pentru buzele umane.
      Numele atribuit lui Dumnezeu este un intermediar între spiritul uman și Dumnezeu. Acest nume poate fi cerut spre a fi sfințit de Dumnezeu.
      • Like 0
    • @ Gravity
      Corina check icon
      Nu sunt sigură dacă am înțeles bine finalul: „Numele atribuit lui Dumnezeu este un intermediar între spiritul uman și Dumnezeu. Acest nume poate fi cerut spre a fi sfințit de Dumnezeu.”

      Cuvântul „Dumnezeu” ca atare (sau un altul) e numele intermediar al lui Dumnezeu, în cazul lui e corect/acceptat/recomandat să ceri să fie sfințit de către Dumnezeu și la asta se referă expresia incriminată de mine din rugăciune?
      • Like 0
    • @ Corina
      Gravity check icon
      Da, ați înțeles bine, la acest nume de referă expresia din rugăciune. Să nu uităm că această rugăciune a fost rostită pentru prima dată de Hristos Însuși. El, fiind Dumnezeu Întrupat, a împrumutat un nume ce putea fi rostit de buzele umane. Este singurul mod prin care spiritul uman poate înțelege ceva despre o Ființă care este absentă. Dumnezeu este absent, El este în Ceruri. "Unde sunt Cerurile?" - este o altă discuție.
      • Like 0
    • @ Gravity
      Corina check icon
      Mi-e greu să cred. Oare nu sunt subtilități teologice inventate pentru a justifica traducerea? Să nu uităm contextul în care ne-a dat Iisus rugăciunea, cui a spus-o prima dată - unei mulțimi de amărâți. E evident că a dorit să o înțeleagă și cel mai simplu om așa că, cel mai probabil, cuvintele sunt folosite în sensul lor propriu, imediat accesibil. Rugăciunea asta trebuia înțeleasă și asumată cu ușurință, pentru a fi o punte de legătură și o consolare pentru toți creștinii cât va dura lumea.

      Eu rămân la părerea că „sfințească-se numele Tău” e perceput de aproape toți creștinii cu sensul cel mai răspândit și că asta are un efect profund nociv. Care e consecința? Păi, dacă până și numele lui Dumnezeu are nevoie să fie sfințit de-acuma încolo și mai trebuie să o și cerem expres și cât de des, ce mai e bun, întreg și adevărat, ce sau cine merită prețuit, ce lucru mai merită făcut bine? Acceptarea lui „sfințească-se” a antrenat o cohortă de alte acceptări înjositoare care ne-au deturnat de la ceea ce trebuia să fim.

      Poate voi încerca să-l adopt pe „fie ca sfințenia numelui Tău să fie respectată”, după versiunea Segond 21. Așa are noimă pentru mine, asta pot rosti fără să mă simt prost, cu inima strânsă și trecând repede mai departe. Dacă te gândești, într-adevăr de la respectarea de către oameni a sfințeniei numelui lui Dumnezeu (poate) începe totul - și altfel, nu cum se vede acum.
      • Like 0
    • @ Corina
      Gravity check icon
      "Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns" - și din acest motiv eu cred că rugăciunea dată de Isus a fost la singular. In plus, nu există mântuire colectivă. Tu, inchis in odaia ta, singurul lucru pe care îl poți face este să-i ceri lui Dumnezeu să-ți sfințească intermediarul(mediatorul) - numele cu care îl chemi pe Dumnezeu. În cazul de față: Tatăl meu.
      Later edit: scriu de pe telefon și am dat din greșeală Like la propriul comentariu. :)
      • Like 1
    • @ Gravity
      Corina check icon
      Spuneți cumva că toată seria de derivate de la „noi” din rugăciune -Tatăl nostru, pâinea noastră, greșalele noastre etc.- nu există în original sau există și nu credeți că așa a rostit Iisus?

      NIci eu nu cred în mântuire colectivă, deși am auzit preot bun care vorbea de așa ceva. În contextul respectiv încerca să ne facă responsabili în familie unii față de alții.

      Știu de recomandarea rugăciunii în singurătate și îmi place ideea, dar nu înțeleg cererea sfințirii numelui și nici accentul pe nume, în general.
      • Like 0
    • @ Corina
      Gravity check icon
      Așa cum se poate ușor observa prin parcurgerea celor patru evanghelii, Isus a folosit doua tipuri de limbaj: unul colectiv (atunci când se adresa mulțimilor) și unul personal (când se adresa discipolilor/ prietenilor). Diferența este uriașă, și acest lucru este evidențiat cel mai bine in Evanghelia după Ioan, care este mult mai personală, comparativ cu celelalte trei Evanghelii.
      Personal, cred că Isus a spus așa: "Voi, când vă rugați, spuneți așa: "Tatăl meu care ești în Ceruri..."

      În cazul amintit de dumneavoastră, preotul avea dreptate, și, este compatibil cu unul din tipurile descrise de mine mai sus: în discuțiile din familie nu folosim un limbaj colectiv (cel puțin nu în sensul marxist al cuvântului), ci unul personal. Să nu uităm că Isus a spus: "Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor". Vă rog să observați că a spus doi sau trei, ci nu șase, zece, douăzeci sau cincizeci. Atunci când sunt mai mult de cinci persoane adunate la un loc limbajul colectiv incepe să devină dominant. In orice situație, mântuirea rămâne o chestiune individuală.

      Corect, accentul nu este pe nume, ci pe Pâine. Până ajungem la Pâine trebuie să parcurgem câteva etape intermediare. Numele este doar una dintre ele, și, așa cum ați menționat dumneavoastră mai sus, Isus și-a adaptat limbajul la vocabularul membrilor acelei comunități. Din acest motiv întâlnim expresii ca: "Sfințească-se numele tău", "Tatăl meu care ești în Ceruri","Pâinea mea cea de toate zilele" etc.
      Dar revin, Pâinea este Elementul Central din rugăciune. Christos este Pâinea noastră. Noi putem cere să-L avem la timpul prezent al rugăciunii.
      • Like 1
    • @ Corina
      Va multumesc pentru intrebari. Voi raspunde la ele mai pe larg intr-un articol special legat de numele lui Dumnezeu. E o dilema acolo, intr-adevar, si o sa incerc sa o lamuresc. As vrea doar sa fac o observatie generala in privinta reconsiderarii traducerilor si a lecturii textului biblic. Ca un urias monument de cultura, Biblia e un continuum de aluzii, intertextualitate, lectura incrucisata. Cu alte cuvinte, textul biblic functioneaza, dupa atata redactare, citire, recitire, indreptare, rerecitire etc., ca un veritabil cod cultural. Nu e nimic ascuns in sens conspirationist, ci rafinat pana la aparenta disparitie a mijloacelor literare care au condus la forma lui actuala. Ca sa dobandesti acest cod e nevoie de un internship oarecare. Atunci vei constata ca un verb atat de ambiguu ca 'a sfinti' folosit in legatura cu numele lui Dumnezeu mai apare in diverse contexte profetice, la Isaia sau la Ezechiel, contexte in care Dumnezeu insusi spune ca numele lui se va sfinti in randul paganilor etc. Hristos arata aici ca respectiva promisiune e, prin venirea lui, implinita. In cazul de fata, avem de-a face cu o forma verbala in greaca foarte greu de tradus altfel decat in formula consacrata. Hagiastheto este un ipperativ aorist pasiv de persoana a treia singular. In formula romaneasca consacrata, ' sfinteasca-se' , se pastreaza nuanta de imperativ, mod inlocuit aici cu un conjuctiv hortativ de persoana a treia,cu inversiune stilistica pentru emfaza. Aceasta pentru ca in limba romana nu avem imperativ la persoana a treia. Problema e diateza, pasiva in greaca, dar cu nuante reflexive, pe care le exprima excelent pasiv-reflexivul romanesc. Numelelui Dumnezeu e sfintenia insasi, care se proclama pe sine ca atare si care e recunoscuta si venerata in cel mai inalt grad si cu totul diferit de orice altceva de catre umanitate. Ambiguitatea verbului nu este neaparat proprie uzului sau in greaca clasica, ci in greaca Septuagintei si a Noului Testament, unde e un reflex al ebraicului infinit mai nuanta qdš, care inseamna multe si complicate lucruri. A sfinti, cum ar veni, adica a consacra, a separa pentru consacrare si asa mai departe. O sa vorbesc si despre asta la un moment dat.
      Acum, ca unul care s-a ocupat un pic si cu traducerea textului biblic, am aflat de la altii mai batrani si mai destepti ca traducerea idala a Bibliei inseamna respectarea normelor limbii literare de la momentul traducerii si o cat mai stransa apropiere de text. Aceasta presupune in acelasi timp evitarea exceselor neologice, arhaizante si absurda traducere literala.De asemenea, o traducere poetica care nu respecta stilul foarte cunoscut de specialisti al originalului ( psalmi, profeti, sapiential) e o zorzoana fara haz. Totul trebuie sa fie cat mai limpede, asa cum e si in original. Exista insa si locuri obscure. Acolo traduci cum poti si explici in note. In cazul pasajelor consacrate de teaditie, in general de cea liturgica, se lasa, de preferinta, lucrurile ca atare, cu conditia imperativa a explicarii in note a ne laritatilor eventuale. Daca aceste neclaritati sunt flagrante, atunci ( si nici atunci, vorba unui profesor mare) se poate incerca, prin consens, propunerea unei traduceri mai clare, daca ea exista. In cazul de fata, atat de frecventat si, cum am incercat sa arat, atat de precis tradus, chiar si in intentia textului, e nevoie de o nota consistenta, nu de o traducere noua
      • Like 1
    • @ Gravity
      Corina check icon
      Foarte promițătoare, revoluționară chiar ideea folosirii singularului în „Tatăl nostru”. Într-adevăr, e ciudat să folosești, rugându-te singur, pluralul, înglobându-i și pe alții care nu sunt prezenți și despre care nici nu știi dacă vor să vorbești și în numele lor. Singularul te angajează în mod exclusiv ca persoană, te izolează, te responsabilizează în mod individual și pare mai apt să contribuie la o intimitate cu Dumnezeu.

      Atunci vreți să scrieți rugăciunea cu singularul, sau să o scriu eu? Nu știu exact unde se termină când nu e rostită de preot. Sper să nu se supere domnul Colceriu că am schimbat subiectul.

      Aveți ceva împotriva adunărilor de mai mult de cinci persoane la rugăciune?

      Oricum, a apărut un Like la comentariul căruia îi răspund acum și nu e de pe telefonul Dvs. :)
      • Like 0
    • @ Stefan Colceriu
      Corina check icon
      Vă mulțumesc pentru explicații și mă bucur că nu v-a supărat că am „schimbat vorba”.
      • Like 1
    • @ Corina
      Gravity check icon
      Drumul meu spiritual nu a trecut, nu trece și nici nu va trece prin biserică (oricare ar fi ea). De fapt, sunt un fost ateu-militant. Deci nu am competenta/cunoștințele de a vorbi despre experiențe individuale trăite în biserică. Respect biserica ca loc de conservare a Adevărului. Din acest motiv, dacă se întâmplă să vizitez o biserică, îngenunchez la intrare, cu iubire.
      Nici eu nu știu exact cum/când începe rugăciunea rostită de preot, dar, când se termină, eu spun așa: "In Numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Adevărului!". Fără amin. În rest, nu am nimic împotriva adunărilor de mai mult de cinci persoane, așa cum nici Isus nu a avut. Pot asculta la fel de bine Claudio Monteverdi's Magnificat atât într-o sală de concerte cât și într-o biserică.
      • Like 1
    • @ Gravity
      Corina check icon
      Văzând că ați scris „Pâinea este Elementul Central din rugăciune. Christos este Pâinea noastră. Noi putem cere să-L avem la timpul prezent al rugăciunii”, m-am gândit să vă întreb dacă vi se (mai) pare esențială euharistia din biserică. Se pare că mi-ați răspuns la asta.

      Vă mai întreb numai un lucru. Când se vorbește de necesitatea iertării în Tatăl nostru și în alt loc, cel cu „de șaptezeci de ori câte șapte”, credeți că se referă la a-i ierta pe cei care îți cer iertare/își exprimă regretul, sau necondiționat și de la sine?

      Să vedem cum arată rugăciunea fără persoana I pl.

      Tatăl meu care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea mea cea de toate zilele, dă-mi-o mie astăzi și-mi iartă mie greșalele mele, precum și eu iert greșiților mei. Și nu mă duce pe mine în ispită, ci mă mântuiește de cel rău. Că a Ta este împărăția, puterea și slava în veci.

      Nu arată rău, dar pare dificil să schimbi...

      • Like 0
    • @ Corina
      Gravity check icon
      Da, Euharistia este esentiala dar nu absolută. Este singurul lucru de care mă simt lipsit/privat ca non-membru al bisericii. Puritatea Absolută, prezentă aici, jos, simțurilor noastre (ca un lucru particular) nu poate fi decât o conventie și atât. Punctul central al acestei convenții este Euharistia. Virtutea acestei dogme (a prezenței reale) constă în chiar absurditatea ei. Christos poate fi prezent într-o bucată de paine doar prin convenție. Din acest motiv El poate fi perfect prezent în ea. Prezența lui Christos in Euharistia este într-adevăr secretă deoarece nicio parte din gândul nostru nu o poate penetra. De aceea ea este totală.

      "și-mi iartă mie greșalele mele, precum și eu iert greșiților mei."
      La momentul in care spunem aceste cuvinte noi trebuie să fi iertat deja tot ce ni se datorează. Aceasta nu include numai reparații pentru orice lucru greșit pe care noi credem că l-am suferit cât și mulțumiri pentru lucrurile bune pe care noi credem că le-am făcut. Mai mult, greșiții noștri sunt atât ființe cât și lucruri/acțiuni ale întregului univers, ca de exemplu: o boală incurabilă.
      • Like 1
    • @ Gravity
      Corina check icon
      Spuneți „greșiții noștri sunt atât ființe cât și lucruri/acțiuni ale întregului univers”. Într-una din scrisorile vechi ale centrului Béthanie, cea cu numărul 18, se recomandă chiar binecuvântarea dificultăților de tot felul.

      http://www.centre-bethanie.org/lettre_archives.htm#archives

      Vă mulțumesc pentru interviu. :)
      • Like 1
  • Gravity check icon
    Paradisul dacă nu este văzut, simtit si demonstrat într-un fel sau altul, nu rămâne decât o fantezie menită de a ne îndulci suferința. Oricum, dacă există, la el se ajunge prin Cruce...
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult