Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Paradox de România: Dacă iubim și respectăm atât de mult femeile și copiii, de ce suntem pe o poziție fruntașă în topul exploatării sexuale și al traficului de persoane?!

Loredana Urzică-Mirea

Sursa foto: eLiberare

Acum, că s-a încheiat festivalul declarațiilor patetice care însoțesc an de an începutul lui martie, să revenim la realitate și să punem o parte din fetele și femeile din România într-unul dintre cele mai sinistre topuri posibile, cel al traficului de persoane. Situația statistică a victimelor identificate în anul 2019, realizată de Agenția națională împotriva traficului de persoane, arată că 83% dintre victime sunt de genul feminin. Sărăcia, lipsa de educație și de perspective, corupția, stereotipurile de gen și discriminarea grupurilor etnice întrețin zi de zi sclavia erei moderne, comerțul ilegal cu oameni și exploatarea sexuală. Odată cu tehnologia, metodele de recrutare au evoluat, rețelele s-au extins, fenomenul a luat o amploare care pare imposibil de controlat. Ca de obicei, societatea civilă s-a mobilizat cu mult timp înaintea autorităților: avem organizații dedicate luptei împotriva traficului de persoane care colaborează cu structurile Statului, avem platforma Protect care reunește organizații specializate în prevenirea, protecția și asistența victimelor, în proceduri penale, civile și lobby pentru inițiative cu un impact mai mare.

Mi-am dorit să ies din clișeele specifice Zilei Femeii și să discut cu una dintre luptătoarele din acest domeniu. Astfel, am cunoscut-o pe Loredana Urzică-Mirea, un copil al libertății care conduce astăzi organizația eLiberare. „M-am născut în ’89, n-am prins comunismul“, mi-a spus cu entuziasm la întâlnirea noastră. Ceea ce prinde însă zi de zi este amploarea fenomenului de traficare și exploatare a fetelor și femeilor din România, precum și stereotipurile din cauza cărora autoritățile au clasat de-a lungul timpului cazuri de abuz al minorelor. Loredana trăiește zilnic într-un amestec de furie și de speranță care o determină să meargă mai departe: la Ministerul de Interne, la Educație și Justiție, la Poliție și Protecția copilului, în Parlament și oriunde e nevoie, luptând cu tendința de a justifica și normaliza comportamente deviante la nivelul societății.

Loredana, cine este organizația eLiberare și cum ai ajuns în povestea luptei împotriva traficului de persoane?

Loredana: Organizația eLiberare a fost înființată pe fondul problematicii traficului de persoane în urmă cu 10 ani. A fost fondată la inițiativa unui american care locuia în România. În mod tradițional, Statele Unite au o foarte mare aplecare pe subiectul acesta. Și apoi, la foarte scurt timp, organizația a fost preluată de colega mea, Ioana. Suntem 20 de persoane acum, în patru birouri: București, Brașov, Craiova și Suceava.

Organizația a început cu activități de prevenire, povestind despre traficul de persoane în campanii sau festivaluri. Apoi, primul proiect strategic a fost programul educațional și s-a creat un parteneriat cu Ministerul Educației. Pe vremea aceea, în 2016, se trimiteau materialele printate la școli și se organizau activități de prevenire. Apoi, treptat, resursele s-au digitalizat, am făcut un pachet de resurse care putea fi ușor descărcat. Deci s-a creat un sistem pentru un parteneriat. La fel funcționăm și acum: profesorii din școli se înscriu într-un program, iau materialele, totul a fost și este construit astfel încât ei, din momentul în care intră în clasă și până ies, să știe exact ce să facă. Există planuri de lecție pe minute, documente suport, materiale sport, videoclipuri de sprijin, puncte de dezbatere și așa mai departe. În acest moment avem înscriși 12.000 de profesori din 1.600 de școli, ceea ce înseamnă că până la final de an programul de conștientizare și prevenție a traficului de persoane va ajunge la 220.000 de elevi. Noi, de regulă, schimbăm conținutul de la an la an. Anul trecut am avut programe eminamente pe trafic de persoane și exploatare sexuală, anul acesta ne-am axat pe exploatarea online: grooming, sexting, sextortion, unde pot să raporteze, ce pot să facă.

Acestea sunt programe educaționale. În paralel, ne-am dat seama că sistemul are nevoie de resurse ca să poată să identifice fenomenul de exploatare sau trafic de persoane, pe de o parte, și apoi să știe să acționeze în momentul în care o femeie iese din situația de exploatare. Nevoile sunt atât de mari încât noi suntem doar o picătură într-un ocean. În urmă cu cinci sau șase ani, am început să facem sesiuni cu asistenții sociali: sesiuni de identificare, apoi despre cum să lucrezi cu victimele traficului, având în vedere istoricul lor de traumă. Am făcut un curs care se numește Îngrijire centrată pe înțelegerea traumei, astfel încât în momentul în care interacționează cu o victimă, să știe cum să pună problema.

În România, în continuare, 9 din 10 victime sunt fete sau femei, cu ponderea cea mai mare fete între 14 și 17 ani - aici e segmentul cu vulnerabilitatea cea mai mare, jumătate dintre ele fiind, practic, copii. Aceasta este problema uriașă: jumătate dintre aceste victime sunt copii sub 18 ani, ceea ce te face să te întrebi în ce direcție mergem. 

Personal, eu m-am alăturat în program acum aproape patru ani, după cazul Caracal. Făcusem voluntariat înainte la eLiberare. Eu am lucrat dintotdeauna pe programe de tineret, am fost foarte pasionată mereu de zona de politici sociale. Făcusem voluntariat la eLiberare și după cazul Caracal, când eram și tânără mamă, nu am mai putut să dorm. Literalmente, două săptămâni nu am putut să dorm, mă trezeam în miezul nopții și mă întrebam în continuu cum e posibil așa ceva?, este un caz care s-a întâmplat pur și simplu sau e ceva ce la noi se întâmplă recurent? Am început să lucrez cu Ioana, colega mea, și apoi cu colegii din străinătate, cu organizațiile partenere. Am început să fac formările, cursurile pe aceasta temă și mi-am dat seama cât de mare este amploarea fenomenului și cât de mare va fi în continuare, pentru că vorbim despre o zonă în care traficanții fac foarte mulți bani. Este, efectiv, rețeta pentru dezastru. În momentul în care vinzi un drog, îl vinzi o dată. Dar aici vorbim de oameni, de femei pe care le vinzi la nesfârșit. Nu sunt exclusiv femei, sunt și bărbați, în mare parte bărbați exploatați prin muncă, mult mai mulți decât avem noi în statisticile oficiale. Și mai vorbim de băieți din sistemul de protecție, care sunt și ei victimele exploatării sexuale. Însă în România, în continuare, 9 din 10 victime sunt fete sau femei, cu ponderea cea mai mare fete între 14 și 17 ani - aici e segmentul cu vulnerabilitatea cea mai mare, jumătate dintre ele fiind, practic, copii. Aceasta este problema uriașă: jumătate dintre aceste victime sunt copii sub 18 ani, ceea ce te face să te întrebi în ce direcție mergem. 

Există tendința în societate să nu mai vedem într-o fată de 14 un copil, ci o mini femeie, încadrând-o în toate tiparele și prejudecățile pe care suntem dispuși să le emitem pentru a justifica comportamente deviante ce ar trebui condamnate imediat. De ce crezi că se rostogolesc peste generații aceste stereotipuri despre fete și rolul lor, despre ce ar trebui să facă, cum ar trebui să se comporte sau să reacționeze în diferite situații?

În primul rând, cred că noi, ca societate românească, avem destul de multe probleme legate de modul în care privim minorii, pentru că avem părți din societate care consideră că este normal să-ți căsătorești copiii la vârste foarte fragede. Avem influenceri care consideră că este ok să ai relații sexuale cu minore. În al doilea rând, nu am fost educați neapărat în ideea de respect pentru demnitatea și intimitatea fetelor și femeilor. De-a lungul timpului, au fost femei inclusiv violate pe care nu le-a crezut nimeni, au fost femei abuzate pe care nu le-a crezut nimeni. Deci ne confruntăm adesea cu o tradiție negativă a percepțiilor despre fete și femei sau, în cel mai bun caz, cu diverse clișee.

De la generația părinților mei, până la generația mea, care n-a prins o zi în comunism, am văzut diverse tendințe de normalizarea a abuzului fizic sau chiar sexual, în diferite forme de hărțuire. Era ceva normal să mergi la școală și să te trezești cu o palmă, de exemplu, fără discuții largi în societate despre etica interacțiunilor umane. Prin urmare, pe fondul acesta de educație sau, mai exact, de lipsă de educație și de lipsă de semnalare și pedepsire a unor comportamente nepotrivite, am ajuns la statistici care nu ne onorează deloc ca țară sau ca societate. Evident, există oameni care au, prin prisma profesiilor lor, o putere mai mare. Și atunci, dacă un judecător, dacă un procuror, dacă un profesor are această percepție, răul pe care ei îl fac este major. Când dai sentințe sau educi tinerele generații, ai impact pe termen lung și normalizezi sau nu comportamente și atitudini la nivelul întregii societăți.

De la generația părinților mei, până la generația mea, care n-a prins o zi în comunism, am văzut diverse tendințe de normalizarea a abuzului fizic sau chiar sexual, în diferite forme de hărțuire.

Simt în continuare că noi, ca societate, nu punem stop unor atitudini și nu ne asumăm misiunea de a schimba narativul. La eLiberare, de exemplu, am militat foarte mult în ultima perioadă pentru acel proiect de lege prin care vârsta minimă de consimțământ pentru actul sexual cu un major să fie considerată 16 ani. Am avut foarte largi dezbateri în Parlament pe această temă. Pe fondul problemei, toată lumea era de acord: da, nu este bine să abuzăm minori. Dar pe formă, când am spus că am vrea să fie totuși un prag minim, am avut foarte multe dezbateri și foarte multe discuții cu parlamentari care nu erau de acord, pentru că supra-reglementăm ceva ce este reglementat.

Ce este acum reglementat?

În momentul acesta, actul sexual cu un minor e sancționabil sub 14 ani, între 14-16 ani și apoi între 16-18 ani, cu diferite pedepse. Însă act sexual cu un minor nu definește ceea ce este. Sunt motivări pe care noi le-am identificat în instanțe, de genul fata nu a zis nimic în timpul violului. Normal că nu a spus, este un răspuns absolut normal în timpul evenimentului traumatic. E normal să îngheți, este normalitate, așa reacționează creierul unei anumite categorii. Nu putem să lăsăm la latitudinea nivelului de înțelegere a unor oameni din poziții-cheie niște probleme atât de grave, care distrug și traumatizează vieți. Aceasta este, de fapt, problema: modul în care au perceput de-a lungul timpului toate aceste abuzuri diferiți oameni, în funcție de pozițiile pe care le au și le ocupă, de la judecători și parlamentari, la profesori și polițiști, afectează sistemul în sine - în afara cadrului legal, totul rămâne până la urmă la latitudinea persoanei care ajunge prima la fața locului sau care este pusă în fața situației de a sancționa.

În ce stadiu se află acest nou proiect de lege?

Noi ne-am coalizat mulți din societatea civilă și am mers în Parlament la fiecare ședință. În acest moment proiectul a trecut de Senat, a trecut de toate comisiile din Camera Deputaților și așteptăm să intre pe ordinea de zi a plenului. Noua formă spune că orice act sexual între un minor sub 16 ani și un major este considerat în mod automat viol. Deci exclude orice fel de interpretare: că a vrut, că nu a vrut, că a existat consimțământ, că se cunoșteau, că persoana respectivă a mai avut relații sexuale înainte și tot felul de alte motivații prin care fapte extrem de grave au fost trecute cu vederea și cumva normalizate în ochii societății. 

În momentul în care vedem caz, după caz, după caz, după caz, până la mii de cazuri de abuz sexual sau viol clasate, nu mai putem să lăsăm nimic la latitudinea procurorilor pentru că am trăit toate aceste situații în care viețile unor copii au fost nenorocite și agresorii au scăpat fără pedeapsă sau cu pedeapsă minimă.

Gândiți-vă ce impact va avea acest lucru dacă ne gândim, de exemplu, la mamele minore, de 14 ani, din centre sau comunități! Mesajul pe care noi l-am transmis a fost că nu putem să așteptăm ca toată lumea din sistemele implicate să fie educată și să ajungă să ia deciziile potrivite. Contraargumentul în Parlament și de la Ministrul Justiției a fost că în acest moment noi avem reglementările și că aceste chestiuni trebuie lăsate la latitudinea procurorilor, pentru că ei sunt cei mai în măsură să vadă situația și nu e normal ca noi să impunem o vârstă minimă. Într-adevăr, sunt și alte elemente de luat în considerare. Dar în momentul în care vedem caz, după caz, după caz, după caz, până la mii de cazuri de abuz sexual sau viol clasate, nu mai putem să lăsăm nimic la latitudinea procurorilor pentru că am trăit toate aceste situații în care viețile unor copii au fost nenorocite și agresorii au scăpat fără pedeapsă sau cu pedeapsă minimă.

Așa ajungem la acest fenomen de „normalizare“, cum îi spui tu, prin care în România considerăm acceptabile diverse comportamente deviante și forme de agresiune. Iar când oamenii din poziții de autoritate sunt acolo degeaba, impactul pe termen lung este uriaș pentru că se creează mentalități și curente de opinie defecte în societate. Ne defectăm acceptând normalul nivelului lor de educație, înțelegere și integritate.

Într-adevăr, pericolul este foarte mare, pentru că în momentul în care începi să ai o masă critică ce normalizează anumite comportamente, va fi foarte greu să redirecționezi atenția. Sunt, totuși, teme foarte grave despre care vorbim: normalizarea abuzului sexual, accesul la materiale cu conținut pornografic. Acestea au fost dezbaterile în Franța, de exemplu, unde s-a restricționat accesul la conținut pornografic pentru că studiile au arătat că acești copii cu acces la astfel de materiale pot ajunge adulți care normalizează abuzul sexual. Iar de la abuz la exploatare și viol poate fi un singur pas.

Noi am făcut recent un studiu alături de iZi Data în rândul tinerilor de 15-25 de ani pentru a identifica comportamentele online și percepțiile care-i fac vulnerabili în fața traficanților de persoane. Ce ne-a dat mult de gândit din acest studiu este că deși adolescenții sau tinerii spuneau despre multe lucruri că nu sunt acceptabile, că nu le-ar face, afirmau că totuși „multă lume o face“. Nouă ne-a dat mult de gândit acest „multă lume o face“ atașat anumitor afirmații, cum ar fi multă lume oferă favoruri sexuale contra unor beneficii materiale, multă lume discută cu necunoscuți pe Internet.

În munca voastră, colaborați cu foarte multe entități ale Statului: Ministerul Educației, Ministerul Justiției, Ministerul de Interne, Poliția, serviciile de asistență socială, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, și așa mai departe. Cum este relația cu autoritățile când vine vorba despre a schimba ceva sistemic?

Cu bune și cu rele, ca peste tot. Lucrăm cu instituțiile pentru că ne-am dat seama că doar așa putem să avem cel mai mare impact. Una e să ai un proiect punctual și să mergi cu organizația în Dolj, Olt, Suceava și Botoșani, județe în topul exploatării și al traficului, dacă ne uităm pe analize, și alta e să acționezi ca un sistem integrat de prevenție, identificare și recuperare. Noi ne ducem, facem treabă în comunități, dar ceea ce putem să facem singuri este limitat. Capacitând Statul să adopte politici, să preia programe, să acționeze și să reacționeze, transformăm efortul nostru într-o chestiune sistemică. Impactul pe care-l are o activitate în momentul în care o faci cu o structură care are acoperire națională este enorm, nu se compară cu o inițiativă punctuală. De exemplu, când am lucrat cu asistenți sociali, ne-am dat seama că ei într-adevăr sunt niște persoane care nu au resurse, către ei nu vin oameni care să zică „hai să vedem cu ce putem să vă îmbunătățim capacitatea, abilitățile, lucrul cu victimele“. Cei mai mulți dintre ei au auzit de la noi despre trafic de persoane și de traumă, îngrijire pe traumă. Am lucrat și cu operatorii de la 112, de la Poliție, pentru că ei sunt cei care răspund la telefon, ei sunt cei care, teoretic, pot să-și dea seama dintr-un apel dacă e vorba despre un caz de trafic. Modul în care răspunzi la un astfel de telefon e foarte important.

Pentru noi, eLiberare, este esențial ca toți oamenii și toți actorii care lucrează și s-ar putea întâlni cu o potențială victimă a exploatării să știe cum să reacționeze. Mai mult de atât, trebuie să lucrăm pe zona de politici publice cu instituțiile statului și aici cumva e treaba cea mai greoaie, pentru că nu tot timpul ne înțelegem pe ce trebuie făcut. Și, de asemenea, la Stat există tradiționala inerție, adică lucrurile acolo se întâmplă doar dacă cineva le vede într-adevăr ca pe o prioritate. Rolul nostru, ca societate civilă, este să fim acolo, în coasta lor, să ne asigurăm că prioritățile sunt văzute.

Noi avem niște instrumente diplomatice care ne ajută foarte mult în munca noastră, cum ar fi raportul Greta de la Consiliul Europei. De multe ori, aceasta a fost principala motivație pentru care România a împins reforme, așa s-au mișcat majoritatea lucrurilor în domeniul nostru, dar mai avem foarte multe de recuperat dacă ne gândim la asistența victimelor, la programe de prevenire, la identificare. Suntem foarte departe și nu ne putem permite să ne oprim pentru că tehnologia evoluează, recrutările online evolează, nu ne dăm seama ce ne va lovi în următorii ani. Aceasta este o luptă continuă, mai ales că vorbim despre un domeniu de criminalitate foarte răspândit - se întâmplă în toate țările, există legături între țări, există rețele, din păcate este o afacere care va continua și va lua noi forme.

Sursa foto: eLiberare

România, o țară cu multiple vulnerabilități, o țară în care nivelul de educație al fetelor este destul de scăzut, cu opțiuni puține, este raiul traficanților. Și atunci apar noile tipuri de trafic și exploatare sexuală, cu metode de recrutare din ce în ce mai inovative, de la platforme de tip OnlyFans, la website-uri care funcționează ilegal în România și pentru care nu există autorități competente să le închidă.

Din păcate, stereotipurile sunt foarte multe, de la fetele care nu trebuie să spună nimic niciodată, pentru că sigur e vina lor, la modul în care sunt tratate în momentul în care încep să povestească despre abuz, la faptul că de cele mai multe ori nu sunt crezute sau sunt acuzate că exagerează, că s-au dus de bună voie, mai ales dacă sunt fete rome. Un alt stereotip este legat de convingerea că fetele pleacă cu băieți în străinătate de bunăvoie, că au fugit de acasă. 

Avem și vulnerabilități de mentalitate. Care sunt câteva din stereotipurile legate de fete sau femei, pe care le întâlniți în munca voastră?

Sunt foarte multe, pe diferite categorii. Avem stereotipuri legate de fetele care vin de la țară, din mediul rural, avem o stigmă asociată fetelor rome. Din păcate, stereotipurile sunt foarte multe, de la fetele care nu trebuie să spună nimic niciodată, pentru că sigur e vina lor, la modul în care sunt tratate în momentul în care încep să povestească despre abuz, la faptul că de cele mai multe ori nu sunt crezute sau sunt acuzate că exagerează, că s-au dus de bună voie, mai ales dacă sunt fete rome. Un alt stereotip este legat de convingerea că fetele pleacă cu băieți în străinătate de bunăvoie, că au fugit de acasă. În acest domeniu, așa se lucrează, de fapt, în stereotipuri. Și eu cred că oamenii care se uită cu adevărat la persoana din fața lor într-un mod obiectiv și sunt deschiși la a înțelege tot ce s-a întâmplat când e vorba de probleme grave ca abuzul, violul sau traficul sexual sunt excepția.

Aveți un sistem prin care identificați victimele?

Avem un întreg sistem. Noi, eLiberare, facem foarte multă prevenire, dar avem patru centre de detectare și notificare în patru orașe. Asta înseamnă că noi avem muncă de teren, și avem inclusiv un model de prevenire pe zona de Ucraina. Făcând prevenire, identificăm și vulnerabilități sau victime. În general, asistența noastră este în comunitate. În plus, facem multă consiliere și cu fete și femei care nu sunt traficate, dar pe care noi le considerăm ca fiind la risc. Avem un concept, se numește „șezătoare urbană“, în care pur și simplu lucrăm cu fete din comunități defavorizate, facem diferite activități și povestim. Inclusiv în aceste șezători am aflat despre cazuri de exploatare, de exemplu despre șoferi care recrutează fete în timpul curselor.

Cum gestionezi provocările emoționale care vin odată cu munca pe care o faci la eLiberare?

Este o mare preocupare în domeniu pe acest subiect pentru că, fie că lucrezi direct cu victimele sau nu, poveștile din spate le auzi și automat te afectează. Există niște strategii care sunt recomandate ca stil de viață, începând cu niște bariere foarte clare între viața personală și cea profesională. La eLiberare, noi avem programe de selfcare și terapie, plus supervizare externă, adică vine cineva din exterior care ia pulsul organizației și facem asta cu întreaga echipă. Studiile arată că trauma omului care lucrează în mediul social, cu mulți stresori, cu persoane traumatizate, este inevitabilă: la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla. Eu am avut, după vreo doi ani și jumătate, un moment de conștientizare profundă a muncii pe care o fac, când m-am confruntat cu o avalanșă de exemple, care de care mai puternice și mai grave. Dar norocul meu este că în echipă avem o preocupare, aș zice, conștientă unul față de celălalt, tocmai pentru că știm că riscul nostru traumatic este atât de mare.

Avem trei colegi băieți și e foarte greu și pentru ei. Subiectul este de așa natură încât pentru a-l înțelege și explica mai departe, pentru că acesta este rolul lor, e nevoie să stea un pic cu ei înșiși și să își pună niște întrebări. Avem și tați de fete și automat îi afectează tot ce văd. Nouă ne prinde foarte bine să avem băieți în echipă, pentru că de multe ori e important să ai perspectiva asta mai echilibrată și să-ți faci un design potrivit de abordare a victimelor sau a autorităților. În cazul refugiaților din Ucraina, de exemplu, la început nimeni nu dorea să vorbească cu noi despre pericolele traficului de persoane. Și pe bună dreptate, niște oameni plecați din calea războiului nu aveau deschidere pentru alte atrocități. Și atunci ne-am schimbat total abordarea și am început să vorbim cu ei despre planuri individuale de siguranță. Așa am putut să deschidem dialogul, de fapt, cu acești oameni deja traumatizați de război.

De fiecare dată, abordarea trebuie să se schimbe. Într-un mod discuți cu adolescenții, într-un alt mod discuți cu niște oameni care pleacă la muncă în străinătate și în complet alt mod discuți cu mame sau cu părinți. Trebuie să îți setezi discursul în așa fel încât oamenii chiar să asculte și să găsească valoare în ceea ce spui tu.

Ce visai să devii când erai doar un copil în satul Vânători din județul Neamț, unde te-ai născut? Și cum ai ajuns la studii politice în București?

Știu doar că la un moment dat în școala generală am fost la strâns de gunoaie cu clubul ecologiștilor și mi s-a părut foarte interesantă ideea de a face ceva pentru noi, pentru satul nostru, pentru comunitatea noastră. A stârnit în mine ceva. În plus, tatăl meu a fost poștaș și din acest rol, într-o comunitate mică, identifica tot timpul persoanele care aveau nevoie de ajutor: bătrânei cutare i s-a stricat gardul, tanti de peste drum nu se poate duce la magazin după pâine, du-te și ajut-o. Am fost educată cumva în ideea asta de a ne ajuta unii pe alții și pe cei care au nevoie. Ulterior, când am ajuns la liceu, m-am implicat în voluntariat. Și apoi mi s-a părut mie că ar fi interesant să fac științe politice, pentru că văzusem eu tineri mai mari decât mine care făceau lucruri interesante și erau la această facultate. Am venit din satul meu să fac studii politice la Universitatea din București nu pentru că mă vedeam politician, ci pentru că mă gândeam la ideea de a găsi soluții în comunitate, de a ajuta comunități prin sistemele potrivite. Am lucrat cu tineri și în liceu, și în facultate, am fost și președintele Uniunii Studenților din România. Deci mereu am stat aproape de zona proiectelor pentru comunitate, de ideea de a reuni oameni în diverse inițiative.

Lupți uneori cu morile de vânt într-un domeniu foarte greu, care îți poate submina încrederea în umanitate. Ce te motivează să mergi mai departe?

Motivația mea este furia asta internă pentru niște lucruri pe care eu le văd atât de anormale. Cred că e o zonă de furie, însă e și o zonă de speranță, și nu vreau să sune clișeic, dar chiar îmi dau seama că pun umărul la ceva care contează. Este important și să setez un model și un sistem de referință mai bun pentru copilul meu, până la urmă. Pentru mine e foarte importantă cauza asta, pe care o văd ca pe o misiune: protejarea copiilor, a fetelor și a femeilor de toate aceste atrocități.

Din ce rol crezi că poți produce un impact mai mare: politician sau promotor al justiției sociale?

Eu am studiat științe politice, deci cunosc foarte bine rolurile și sistemul. La un moment dat, aveam această senzație că, fiind politician, poți să faci foarte multe lucruri. Dar acum mai degrabă cred că poți și nu poți să faci lucruri ca politician. Cred că e foarte important să îți setezi mai degrabă CE vrei să faci, deci poziția în care ești nu mi se pare atât de relevantă. Legat de domeniul nostru, dacă ai atitudinea potrivită și îți dai seama sistemic de ce este nevoie, ești ca în fața unei table de șah pe care trebuie să pui clar în acțiune toate piesele și toate strategiile astfel încât impactul să crească. Lucrurile trebuie făcute în sistem, nu fiecare cu bucățica lui.

Misiunea noastră este să creăm o mișcare socială împotriva traficului de persoane. Asta înseamnă foarte mult, înseamnă că nu poți să te gândești doar la tine și să te scoți pe tine în evidență, ci trebuie să creezi sistemele, să capacitezi oamenii, să împuternicești oamenii și să-ți găsești aliații. Și atâta timp cât îi găsești, tu, ca domeniu, poți să faci progrese. Dacă îți pasă de o cauză cu adevărat, vei găsi soluții, inclusiv la Stat. Poți să-ți creezi tu propriul sistem.

P.S. În timpul acestui interviu am mai aflat un detaliu din România paradoxală: pornografia infantilă este încadrată astăzi, în codul nostru penal, la infracțiune care ține de „deranjarea ordinii publice“. Deci un dement care abuzează de vulnerabilitățile unor copii este pe aceeași poziție cu vecinul care dă muzica la maximum de 8 Martie, ca să-i cânte din toată inima (și plămânii) o maneladă femeii iubite. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Pentru că una zicem și alta facem.
    • Like 0
  • Haideti sà terminàm cu ipocrizia. Dupà "iepoca" sloganurilor comuniste despre tovaràsele de muncà si de viatà si copii viitorul tàrii, acum avem tanguirile manelistoide gen : nevasta si copii mei, imi dau viata pentru ei.

    Am evoluat putin, foarte putin ca societate dupa '89 si nu suntem departe de scrierile lui Hugo sau Dickens. Copii si femeile ràman exploatati la muncile grele, la cersetorie si prostitutie, sau vanduti ca sclavi moderni.

    Iar in cel mai bun caz, in pàturile largi ale populatiei din Romania profundà, fie ruralà sau urbanà, copii sunt procreati ca sa fie doar un cec in alb pentru la bàtranete,
    Iar càsàtoria, doar pentru a se asigura cà exista in casà obiectul posesiei, care, nu'i asa, in societate trebuie sa fie o doamnà, in casà o mamà si o gospodinà, iar in pat o c---à.

    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult